ADAMCLISI – TROPAEUM TRAIANI ?

 cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

SECŢIUNEA:

DE PRIN LUME ADUNATE

images

ADAMCLISI – TROPAEUM TRAIANI ?

46422821_569429950155112_6685551191079780352_n

PRIMUL EPISOD

PENTRU CEI INTERESAŢI ÎMI PERMIT SĂ ZĂBOVESC ASUPRA MONUMENTULUI DE LA ADAMCLISI ŞI SĂ PREZINT CÂTEVA CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA ACEST SUBIECT.

SCOPUL POSTĂRII: CONSIDER CĂ OPINIA ISTORIOGRAFICĂ CARE AFIRMĂ CĂ MAUSOLEUL A FOST CONSTRUIT PE TIMPUL ÎMPĂRATULUI TRAIAN ESTE ERONATĂ. CONSIDER CĂ MAUSOLEUL A FOST CONSTRUIT DE DACI CU MULT TIMP ÎNAINTE. NU SUNT SINGURUL CARE ÎMPĂRTĂŞEŞETE ACEASTĂ OPINIE, ASTFEL CĂ PREZINT ÎN CONTINUARE CÂTEVA ARTICOLE SCRISE DE DIVERŞI AUTORI CARE AU O OPINIE MAI MULT SAU MAI PUŢIN APROPIATĂ DE A MEA.

PRIMELE ŞTIRI DESPRE TROPAEUM TRAIANI

46443403_569435783487862_5242344696751063040_n

PRIMELE ŞTIRI DESPRE MONUMENT PROVIN ÎNCĂ DIN PERIOADA DE DINAINTEA OBŢINERII INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI DIN 18777-1878, CÂND DOBROGEA ERA SUB ADMINISTRAŢIA IMPERIULUI OTOMAN.
După cum afirma Silviu N. Dragomir într-un articol dedicat acestui subiect, „capul de afiş în ierarhia valorilor patrimoniale din ţara noastră este deţinut, fără nici o tăgadă, de către Tropaeum Traiani, un complex arheologic aflat la Adamclisi -, format din: monument triumfal, cetate şi altar funerar roman. Adamclisi, în grafii mai vechi Adamklissi ori Adam Klisi, ar însemna în limbile de influenţă turcică Casa lui Adam, sau într-un înţeles mai larg, Biserica Omului.
Prima ştire despre monument ne-a parvenit la 23 octombrie 1837 de la o misiune de patru ofiţeri prusaci, solicitaţi regelui Frederic Wilhelm al III-lea de către sultanul Mahmud al II-lea pentru a face propuneri privind modernizarea armatei otomane. Contele Helmuth de Moltke, feldmareşalul de mai târziu, scria în 1841: De asemenea, spre Dunăre, două ore şi jumătate de Rasova, găsirăm o ruină vrednică de menţionat; turcii o numesc Adam-klissi sau Biserica lui Adam. Este o construcţie solidă din piatră, burduşită în chip de cupolă; înainte ea a fost îmbrăcată cu reliefuri şi cu coloane, ale căror resturi zac acum împrăştiate pe o mare distanţă împrejur. Două diferite încercări s-au făcut spre a pătrunde în miezul acestei tari clădiri; dar amândouă au fost în deşert; un fel de galerie (stollen, n.n.) s-a săpat până sub temelii cu preţul a mari osteneli, fără a da însă peste ceva. Ruina, în starea ei actuală, prezintă pe dinafară aspectul unei namile de pietre nelucrate, amestecate cu mortar tot aşa de tare ca piatra…
A doua ştire ne-a parvenit din toamna anului 1856, atunci când medicul şi natura-listul german C. W. Wutzer, chirurg la universitatea din Bonnn, a venit dinspre sud să viziteze şi Adamclisi -, dar fără să fi cunoscut relatările publicate în 1841 de Moltke. În partea de răsărit a monumentului el a găsit 25-30 de „plăci din marmură”, care „toate aveau o grosime de 3-4 degete”. Apoi, Wutzer descrie un bazorelief reprezentând un lujer de viţă de vie. El a emis, pentru prima oară, părerea că această ruină ar fi în legătură cu expediţia din anul 514 î.H. a regelui persan Darius, neezitând să recunoască şi curioase: Ornamente lineare geometrice pe numeroasele bucăţi din parapetele crenelurilor aflate prin prejur, reprezentând nimic mai mult decât semne dintr-un vechi alfabet oriental, încă necunoscut…
În anul 1862, inginerul francez Jules Michel, din misiunea lui L. L. Ch. Lallane (constructorul şoselei Rasova-Constanţa, iar în 1862 al căii ferate Cernavodă-Constanţa), a publicat un interesant memoriu ce amintea în două pagini şi despre Adamklissi, monument care ar fi fost realizat, spune el, de o mână barbară…
În anul 1864, geograful-geolog Carol Ferdinand Peters, de la universitatea din Graz, face o descriere a ruinelor şi în special a încercărilor de a pătrunde înăuntrul lor.
În anul 1874, un bătrân, Ciorbagi Constantin, a fost însărcinat de Ismail Paşa din Tulcea să facă săpături lângă monument şi a găsit o piatră reprezentând: Doi soldaţi ţinând în mâna dreaptă câte o suliţă foarte ascuţită, iar în cea stângă câte o carte mare (scut, n.n.), având cămaşa de za şi o sabie mică la brâu în partea dreaptă… Piatra a luat direcţia Medgidia-Constanţa-Constantinopol. Era metopa cu numărul 28.
În anul 1880, administraţia locală primeşte o însărcinare expresă din partea autorităţilor Statului Român de a strânge şi stoca toate pietrele purtând inscripţii vechi. Pe data de 12 mai 1880, ziarul dobrogean „Farul Constanţiei”, publică prin Remus Opreanu, prima notiţă din presa românească privitoare la monumentul de la Adamclisi -, atribuindu-i-se din nou paternitatea persanilor din epoca lui Darius. Tot Remus Opreanu transportă şi asigură primele patru metope la Prefectura Constanţei.
În anul 1881, respectivele piese au fost publicate prin fototipie în „Revue arheolo-gique” de la Paris, de către academicianul Mihail C. Şuţu. Savantul, mare numismat, atribuie monumentul de la Dunăre tot epocii pre-romane, dar tracilor odrysi, cei care trăind în contact cu grecii ajunseseră la un oarece înalt grad de civilizaţie. Demn de remarcat este faptul că, iniţial, toată lumea considerase Monumentul de la Adamclisi ca fiind aparţinător lumii barbare, luat în sensul „Oamenilor cu barbă”.
(FRAGMENTE DIN ARTICOLUL SEMNAT SILVIU. N DRAGOMIR, INTITULAT: „PROBLEMA PATERNITĂŢII PRIVIND MONUMENTUL DE LA ADAMCLISI”)

46446073_569430186821755_6235956441191022592_o

EPISODUL AL II-LEA
ÎN ANUL 1885, RENUMITUL (ÎN ACEA VREME) ISTORIC ŞI ARHEOLOG GRIGORE TOCILESCU DĂ TONUL UNEI TEORII FALSE CARE A FOST PROMOVATĂ DE ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI: MONUMENTUL DENUMIT TROPAEUM TRAIANI A FOST CONSTRUIT PE TIMPUL ÎMPĂRATULUI TRAIAN, DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI DACO-ROMAN

În articolul citat Silviu N Dragomir afirmă că în anul 1882, arheologul de curte Grigore Tocilescu preia întreaga problematică a ruinelor din spaţiul transdanubian şi vizitează pentru prima oară ruinele de la Adamclisi. „În 1895 apare la Viena cartea Monumentul de la Adamklissi – Tropaeum Traiani scrisă de Grigore Tocilescu în colaborare cu Otto Benndorf şi George Niemann, lucrare de sinteză, bine documentată şi accesibilă tuturor acelora care ar dori să studieze problema. Autorul, afirmă la pagina 17: Monumentul fiind bine situat, era văzut din toate părţile, insufla respect şi admiraţiune tuturor şi era menit să eternizeze prin veacuri gloria şi mărirea ziditorului lui. Dar cine era acest ziditor ? În ce timp trăise el ? Ce fapte mari voise el să nemurească ? Ce erau aceste trainice ruine, care stând în picioare de atât-amar de ani, văd cu o aceeaşi indiferenţă cum se scurg veacurile şi oamenii ? ….
Grigore Tocilescu (1850-1909) a susţinut metodic şi ardent teoria prin care paternitatea Monumentului Triumfal este atribuită împăratului Traian. In afara câtorva argumente demne de a fi luate şi astăzi în seamă, el face însă şi unele grave compro-misuri în sprijinul argumentaţiilor sale.
El conchide, într-o conferinţă de la Atheneul Român, ţinută la 2 februarie 1890: Astăzi, cu deplină satisfacţiune şi cu convingere nestrămutată putem spune, că monumentul de la Adamklissi este al lui Traian şi numai al lui […] Prin urmare, monumentul a fost ridicat în anul 108/109, îndată după cucerire, cinci ani înainte de Columna Traiană la Roma (a. 113). Planul îl va fi dat poate chiar arhitectul Apollodoros, care a făcut şi Forul lui Traian în capitala imperiului […]
În afara stilului vădit emfatic (observaţi sublinierea „şi numai al lui”), mai sunt şi alte afirmaţii asumate fără acoperire (anul construirii monumentului, implicarea lui Apollodor din Damasc etc.). Or, fragmentele fuseseră adunate din mai multe cimitire, îmbinate aleatoriu şi nu se specifica dacă în mod indubitabil făceau parte dintr-o aceeaşi placă votivă, dar mai ales legătura acesteia cu monumentul în cauză. …” (op cit)

Tot în aceeaşi perioadă apar însă şi opinii contrare: „Adolf Furtwangler (1853-1907), marele arheolog german, specializat atât în istoria Greciei antice cât şi în istoria artei, intervine imediat ce apăruse la Viena volumul lui Gr. Tocilescu privind Monumentul de la Adamklissi. El contestă afirmaţiile că mo-numentul ar aparţine epocii lui Traian (v. Adamklissi noch einmal). Ba, dimpotrivă, îl atribuie în mod cert primei epoci a imperiului, în perioada lui August şi deci a expediţiei lui Crassus în Tracia împotriva bastarnilor. El susţine că barbarii de pe monu-ment sunt bastarnii bătuţi de Crassus; văzându-i germanici -, dealtfel ca şi Petersen.
El mai afirmă că stilul monumentului denotă anul în care a fost ridicat. Ctitoria acestuia fiind cu siguranţă cu mult anterioară epocii lui Traian. Şi, trebuie să recu-noaştem în mod deschis că Furtwangler era… pe problemă !

Alma Borelli, o apreciată cercetătoare de la „Reale Universita Torino” şi-a făcut cunoscute părerile sale încă din perioada interbelică, pe vremea în care monumentul de la Adamclisi încă mai reprezenta doar o oarece movilă rotundă – e drept că destul de impunătoare, având diametrul de aproape 30 de metri şi înălţimea de circa 12 metri (v.) –, formată din mici bucăţi de calcar numulitic (provenind de la Azarlâcul dobrogean, n.n.); un conglomerat devenit foarte dur, fiind sudat cu un mortar special.
Cercetătoarea îşi începe studiul, publicat la Bucureşti în Buletinul Muzeului Militar Naţional, nr. 5-6 din anii 1939/40, afirmând că respectivul monument „a fost obiectul unei aprige şi înfocate polemici între savanţii istorici” dar, în urma cercetărilor lui Gr. Tocilescu, în el „trebuie să se recunoască un trofeu de victorie, ridicat în jurul anilor 108-109 de către învingătorul Daciei, împăratul Traian”. În general argumentaţia ei este şubredă şi uneori imperativă, rezumându-se la acel: Trebuie să se recunoască (!?). Mă rog, vorba aia: Dacă-i ordin, cu plăcere !
Dar, în lucrarea ei, Alma Borelli mai face şi o interesantă trecere în revistă a oamenilor de ştiinţă care, încă de pe atunci, se declaraseră în dezacord cu Grigore Tocilescu.
Iată însă că în epoca cea mai recentă, continuă tot Alma Borelli, se vorbeşte din nou de Adam Klissi; problema ridicând-o din uitare un alt savant italian, primul dintre italienii care şi-au întors faţa către acest monument: Silvio Ferri. El s-a exprimat cu hotărâre contra originii traiane a trofeului… însă, încheie ea, nu spune cu precizie numele împăratului care ar fi ridicat trofeul şi nici cărui eveniment istoric i se datoreşte originea sa”.(op cit)

46377557_569405230157584_5665642560182288384_n

ADAMCLISI
EPISODUL AL III-LEA
DESPRE RECONSTITUIREA MONUMENTULUI

INIŢIAL, RUINELE FORMAU O MOVILĂ ROTUNDĂ CU DIAMETRUL DE CCA 30 M ŞI ÎNĂLŢIMEA DE 12 METRI. ISTORICII S-AU DECIS ATUNCI SĂ TRANSPORTE RUINELE DE LA ADAMCLISI LA BUCUREŞTI. APOI S-AU RĂZGÂNDIT ŞI CU MARI EFORTURI LE-AU TRANSPORTAT ÎNAPOI. APOI AU RECONSTRUIT MAUSOLEUL. DAR ÎN REALIZAREA ACESTUIA AU APĂRUT ERORI GRAVE DE INTERPRETARE ŞI DE EXECUŢIE; CONSECINŢA ESTE CĂ MAUSOLEUL NU POATE SERVI STUDIULUI, CI OFERĂ DOAR O IMPRESIE DE ANSAMBLU.

46400354_569430120155095_8304581075137462272_o

Încă de la 20 mai 1882, moment în care istoricul-arheolog Grigore Tocilescu a trecut la degajarea Monumentului Triumfal, s-a instaurat din partea arheologilor şi a istoricilor români o mare şi febrilă grijă pentru recuperarea şi restaurarea respectivei construcţii. Însuşi marele patriot şi om politic Mihail Kogălniceanu s-a făcut ecou al entuziastei opinii publice, generată de Grigore Tocilescu, şi, în urma dezbaterilor de la Academia Română din 17 martie 1887 privitor la chestiunea refacerii monumentului triumfal, a propus Parlamentului reconstruirea în Capitala ţării, dimpreună cu o copie a Columnei lui Traian, aflată la Roma. Sumele respective au şi fost alocate, prin ele realizându-se atât transportul monumentului de la Adamclisi la Bucureşti, cât şi obţinerea copiei Columnei, lucrare ce abia după mulţi ani a fost recuperată din Italia şi azi se află expusă la Muzeul de Istorie din Palatul Vechii Poşte.

Transportul pieselor s-a făcut pe un traseu destul de complicat: Adamclisi – Rasova (rutier, pe care speciale sau sănii trase de boi), Rasova – Giurgiu (pe Dunăre, în ambarcaţiuni speciale: barje), Giurgiu – Bucureşti (pe noua cale ferată). Metopa 15 cade la Rasova în Dunăre, dar este ulterior recuperată. De întreg transportul respectiv s-a ocupat în mod direct însuşi Gr. Tocilescu -, care l-a şi supervizat.
Metopele de la Adamclisi au fost şi au stat expuse iniţial la Bucureşti în grădinile laterale ale Universităţii, pentru ca apoi să fie mutate în Parcul Carol I, pe o terasă intermediară din faţa fostului Muzeu de Istorie a Neamului -, ulterior distrus prin incendiu. Desigur că forurile cărora le incumbau dezideratul reconstruirii măreţului monument într-o piaţă centrală erau, fireşte, tot la Bucureşti.

Între timp, prinsese contur ideea de a reconstrui monumentul integral în spatele actualului Muzeu al Ţăranului Român, fie şi măcar pentru obţinerea unei oarece siguranţe a preţioaselor pietre figurative, cărora nu li se asigura o conservare corespunzătoare în Parcul Carol I -, devenit între timp… Parcul Libertăţii. Chiar din acei ani nu se mai contura problema găsirii unei soluţii unanim acceptate, ci doar obţinerea unei imagini de ansamblu cât mai veridice(?!)”. (op cit)

În cele din urmă, după o matură chibzuinţă, în jurul anului 1960, adică după mai bine de o jumătate de secol, istoricii şi autorităţile s-au decis să nu construiască monumentul la Bucureşti, ci chiar în mediul său istoric, la Adamclisi. De fapt, noua orientare în problema reconstruirilor de complexe arheologice era că acestea trebuie păstrate chiar în mediul lor istoric -, in situ şi nu în alte localităţi. Astfel că artefactele Monumentului Triumfal s-au întors la Adamclisi.

„După cum afirmă Silviu N Dragomir, pe data de 29 mai 1960, sub directoratul lui Vasile Canarache (1957-1969) s-a ţinut la Constanţa o amplă consfătuire care s-a focalizat pe trei direcţii principale: – Părăsirea variantelor minore (printre ele şi aceea a originii trace a monumentului);- Susţinerea variantei majore, cu o reconstituire istorică, originală, a monumentului; – Ca variantă de rezervă, minoră, aşa-zisa „variantă B”, se prevedea: Păstrarea şi restaurarea elementelor originale într-un muzeu anume construit şi restaurarea monumentului de la Adamclisi în liniile lui arhitecturale şi decorative prin copii executate în piatră, după originale, iar cele lipsă urmând să fie completate. În acel an, 1960, s-a făcut nu numai greşeala părăsirii totale a variantelor aşa-zis „minore” (care au rămas, de atunci, neanalizate, n.n.), ci şi adoptarea acelei variante numită a „reconstituirii istorice”; ceea ce a marcat vizibil toate atitudinile şi căutările ulterioare timp de alţi 13 ani, până către 1973, când în fine s-a adoptat varianta de rezervă -, iniţial susţinută, spre cinstea lor, doar de prof. Radu Vulpe, arh. Virgil Bilciurescu şi arh. Richard Bordenache.

Greşelile făcute la restaurare, chiar dacă prin soluţia adoptată, autoportantă, se pot face ulterior modificările reclamate:
1) Sentimentul autenticităţii este iluzoriu, atâta timp cât gruparea pieselor a fost realizată într-un mod ipotetic şi arbitrar din cauza marelui număr de pietre lipsă, precum şi a carenţelor ivite la corelarea (suita) lor;
2) A rămas neprecizat nu numai numărul pieselor, succesiunea lor din friză şi cornişă, ci şi numărul şirurilor şi al rândurilor de solzi de pe acoperişul tronconic, precum şi proporţiile acestora;
3) Elementele stereotipe, decorative, aflate pe tamburul principal, se pare că nu au fost amplasate în poziţia lor originală -, iar asta s-a făcut nu doar într-un mod aleatoriu, ci şi din anumite interese de estetică generală;
4) Chiar şi numărul treptelor de acces la tambur, care în mod cert a fost de 7, cifră pentru care există surse, s-a stabilit la 9 -, tot din alte anumite interese; de astă dată de arhitectură… peisagistică (?!);
5) Reconstituirea s-a făcut în ideea unor ipotetice erori deductive – dar inerente şi tolerabile -, numai ca opera astfel restaurată să poată fi judecată doar în ansamblu.

CONCLUZIE
Restaurarea de la Adamclisi nu poate folosi studiului, ci ea serveşte numai ca o pură impresie de ansamblu (sau… turistică, n.n.) prin redarea doar a liniilor, ca şi al aspectului monumental general. Reamintim pe autorii girului dat de principalele personalităţi ale timpului pentru restaurările începute în anul 1973: acad. Constantin C. Giurescu, acad. Emil Condurachi, prof. D. M. Pippidi, prof. univ. Radu Vulpe, conf. univ. Hadrian Daicoviciu, arh. Vasile Drăguţ, arh. V. Bilciurescu, directorul muzeului local, Constanţa dr Adrian V. Rădulescu ş.a.
Lucrările de restaurare s-au încheiat prin anul 1976 -, deşi inaugurarea s-a făcut încă din 1975, pe considerente de imagine politică.
În monument au fost înglobate doar 50 dintre aşa-zisele metope – cu una în plus faţă din cât identificase Grigore Tocilescu -, din totalul celor 54 probabile. (Op cit)

46293590_569434560154651_5995248709938446336_n

ADAMCLISI
EPISODUL AL IV-LEA

ARGUMENTE SOLIDE ÎMPOTRIVA TEORIEI LUI TOCILESCU

„Este clar că pe înaltul platou de la Adamclisi, – scrie Silviu N Dragomir în articolul său – ca şi în zona dominată de marele drum dobrogen nord-sudic s-au dat foarte multe dintre marile bătălii ale antichităţii. Timp de o jumătate de mileniu, problema geto-dacă a rămas insolubilă pentru imperi-ile din preajmă (persan, macedonean şi roman), astfel că respectivul monument tri-umfal ar fi putut fi ridicat oricând şi de către oricine în această mare şi lungă perioadă.
Considerăm ca pe o pură fabulaţie susţinerea că monumentul ar fi fost ridicat cu certitudine imediat după unul dintre cele două războaie daco-romane. Cât priveşte inepţia aşa-zisului atac fulgerător, înaintând din Moldova şi Dobrogea până la trecătorile Munţilor Balcani, în spatele frontului roman, ceea ce l-ar fi izolat pe Traian peste Dunăre şi astfel l-ar fi făcut să-şi concentreze atenţia spre respectivul front sudic – întocmai cum istoricii noştri de azi susţin că ar fi desluşit-o din ilustraţi-ile Columnei de la Roma, coroborate cu însemnările de pe mausoleul roman din apro-piere de Adamclisi -, ea apare doar ca simplă elucubraţie datorată atribuirii unor tactici militare actuale aplicate la evenimente care au avut loc în urmă cu două milenii;
Mult mai bine se leagă Monumentul Triumfal de acea mare încleştare militară care s-a desfăşurat în zona dominantă a stepei dobrogene, după cum o afirma geogra-ful şi istoricul Strabon: Buerebista, getul, a întemeiat o mare putere, a supus pe toţi vecinii săi […] pe taurisci i-a şters de pe faţa pământului şi a supus toate cetăţile din Scytia Minor.

Studiind la modul general monumentul de la Adamclisi, apar unele probleme destul de curioase, care ridică probleme ce ar putea conduce la aflarea paternităţii sale:
– În primul rând este interesant faptul că stilul arhitecturii monumentului este pur dacic: folosirea cercului ca formă a perfecţiunii arhitectonicii divinatorii apare adoptată din cultul Soarelui, unde diametrul este egal şi cu înălţimea; construcţia zidurilor e similară construcţiei utilizate la cetăţile din zona Grădiştea Muncelului; sculptura este tratată decorativ -, dar şi monumental în acelaşi timp;

– În al doilea rând se observă o folosire frecventă a simbolurilor artei geto-dacilor: o multitudine a personajelor localnice cu înfăţişarea şi atitudinile specifice lor, a redării veşmintelor, armelor, animalelor (v. turma de oi din metopa 8); prezenţa frecventă a capului de lup, simbolizând celebrul steag geto-dac; pătratul înscris cercului ca un element astronomic specific; stilizarea viţei de vie; cunoscutul şnur răsucit utilizat la noi până astăzi; utilizarea frecventă a spiralei; ca şi ocuparea frizelor superioare cu acei aşa-numiţi Daos, zeităţi ale arborilor şi pădurilor (întocmai dispunerii ulterioare folosite şi la Voroneţ, cu Serafimii, Heruvimii şi Îngerii aşezaţi – ierarhic – pe cornişă) -, dar, mai ales, redarea Arborelui Vieţii ca principal simbol al nemuririi. Ce treabă puteau să aibă romanii cu toate astea ?

– În partea superioară a monumentului e posibil să fi fost înfăţişat zeul războiului la geto-daci, iar nicidecum simulacrul unui trofeu roman. Asta s-ar deduce şi din existenţa reprezentării Călăreţului Trac pe tunica respectivului zeu. Dealtminteri şi la refacerea metopelor distruse s-au forţat – prin acei ani ’70 – reconstituirile în presupusa idee a apartenenţei la romanitate a monumentului, adoptându-se repre-zentări de un vădit tip romanic la hainele şi armele ce lipseau personajelor care aparţinuseră într-un mod vădit lumii „barbare”;
– Această cronică de război – aşa cum o numeşte Tocilescu, dar se şi vede – poartă pe lângă scenele sălbatice reprezentate pe bazoreliefuri şi acele teribile capete de Meduze care decorau monumentul… Or, pe scuturile romane nu prea exista obişnuinţa să se redea capete de meduză -, familiare mai mult populaţiilor sarmatice şi geto-dace din Moldova. Curios, dar Nicolae Densuşianu semnalează în „Dacia preisorică” următoarele: Meduza, sau Mătuşa, era în vechile legende române o figură cu totul sinistră. Ea era o fată sălbatică ce locuia prin câmpiile Nistrului, la marginea mărilor -, când cineva o vedea, fiori de moarte îl cuprindeau. Reiese, din nou, fie că (poate) învinşii, fie că (poate) învingătorii veneau din aceleaşi spaţii sud- moldoveneşti de până la Nistru;

– Cu toate influenţele de natură geto-dacă per ansamblu, cronica metopelor de la Adamclisi ne redă doar în patru locuri reprezentarea explicită a unor locuitori geto-daci -, iar dintre aceştia, printre luptători apare un singur geto-dac, abia în metopa 17, unde soldatul respectiv ia apărarea unui bastarn rănit în luptă. Reţineţi: unul singur ! Asta, la un monument închinat – o spun istoricii – învingerii acestora.

– Ar mai merita relevat faptul că toţi barbarii învinşi care au fost redaţi pe monumentul de la Adamclisi pot fi cu uşurinţă împărţiţi în trei mari categorii -, anume observând că luptătorii reproduşi pe metope se împart la rându-le în două grupe evidente, astfel: 1) celto-germanici, acţionând cu bustul gol şi având părul prins într-un smoc pe dreapta frunţii şi 2) bastarni; ambele aceste două grupe luptând cu spade foarte mari, ades curbate şi ţinute cu ambele mâini, deci fără scuturi -, în timp ce pe creneluri apar numai prizonieri legaţi în lanţuri, ei părând să se consti-tuie într-un grup complet aparte, anume 3) sarmatici sau/şi „daco-sciţi”, ei nefiind redaţi absolut niciodată pe metope.

Într-o traducere a încifrărilor pe care noi le atribuim ctitorului monumentului, ar rezulta în mod vădit că acel realizator ar fi dorit să ne transmită faptul că acest de al treilea grup, foarte mare (există 25 de reprezentări), în care sunt implicaţi geto-dacii care nu luaseră parte directă la război, au trebuit totuşi să suporte catastrofa pierderii neatârnării lor;
– Apare greu de admis că Gr. Tocilescu ar avea dreptate atunci când în comandantul armatei victorioase îl presupunea pe împăratul Traian, atâta timp cât în metopa 6 respectivul personaj este redat cu mult mai mic faţă de însoţitorul său. Or, stângăciile pietrarilor nu pot în nici un caz include şi acele practici imuabile ale timpului care cereau o exagerare a personajului cu certitudine principal (v. mai jos);

– Din interiorul monumentului izvora, sau curgea, o apă simbolizând Apa Vieţii, un artefact atât de drag geto-dacilor încât a intrat şi în basmele românilor, întocmai celebrului monument megalitic Baba Dochia din Ceahlăul încărcat de legendele amintite de Dimitrie Cantemir. Or, este atestat faptul că în secolul al XIX-lea, muşirul Sayd Paşa din Silistra, vizitând cu cei patru ofiţeri prusaci ruinele de la Adamclisi a mai văzut încă izvorul, ca şi unele înscrisuri „cuneiforme” pe câteva dintre metope. Aceeaşi observaţie a făcut-o şi cercetătorul Mihail Şuţu în „Revue Arheologique” din anul 1881 (Paris, Nouvelle Serie, pag. 286). Acea scriere „cuneiformă” este – azi o ştim prea bine! – vechea noastră scriere arhaică;

– Detaliile îmbrăcăminţii, armele, arborii, mişcarea şi încleştarea luptei, precum şi atitudinea prizonierilor reflectă o concepţie artistică proprie epocii şi artiştilor, meşteri localnici, care pare să fi lucrat monumentul. Întocmai ca şi metopele ce, însă, oglindesc în succesiune narativă o naivitate plină de expresie, de verosimil.

Consider că nu mai e necesar să reafirm că m-am restrâns să pun aici doar problema paternităţii monumentului de la Adamclisi, fără a discuta restul ruinelor ce atestă documentar luptele ce au fost purtate, cu adevărat, de legionarii lui Traian pe aceste meleaguri.

Unii clamează că ilustrările sunt redate barbar, naiv -, fapt căruia i s-ar datora în primele arătări (metopa 27, n.n.) reprezentarea comandantului (a „împăratului”, cum tot susţine Tocilescu) cu mult mai mic faţă de însoţitorul său. Ba alţii susţin că realizatorii monumentului ştiau la perfecţiune care erau regulile timpului în ceea ce priveşte raporturile învingătorilor cu învinşii -, fapt pentru care nici unul dintre învingători – fie ei romani, sau cathaphractari – nu apare pe monument ca mort, rănit, sau că ar abandona lupta.

Şi cum ne explică „specialiştii”, acele reprezentări total nespecifice romanilor, ca:
– Platoşa de tip grecesc a comandantului
– Utilizarea curentă la „romani” a brăţărilor-apărători pe care romanii nu le cunoşteau;
– Folosirea acelor lăncii de tip pilum, şi ele necunoscute romanilor;
– Utilizarea pe scuturi „romane” a acelor capete de meduză de factură geto-sarmatică;
– Folosirea decoraţiunilor geto-dace din funii împletite, formând spirale alternative;
– Brâul „romanilor”, cu decoraţii din ornamente continui de vrejuri încolăcite având la mijloc cunoscutele capete de lup (diferite, n.n.) la fiecare întorsătură a vrejului”.

46206216_569434690154638_7889088911039791104_n

ADAMCLISI
EPISODUL AL V-LEA

CONCLUZIA ESTE CATEGORICĂ: NICI VORBĂ CA MONUMENTUL DE LA ADAMCLISI SĂ FI FOST REALIZAT ÎN TIMPUL DOMNIEI ÎMPĂRATULUI TRAIAN.

În articolul citat, Silviu N Dragomir mai afirmă: „Realitatea este că în acest caz, de la Adamclisi, ne aflăm parcă pe nisipuri mişcă-toare -, orice fiind posibil. Iar asta şi prin faptul că săpăturile arheologice nu s-au făcut cu destulă acribie profesională de către un arheolog specializat. Este aproape impo-sibil de admis că la cercetarea unui monument având diametrul propriu de 27 metri şi o înălţime de 18 metri să nu se poată găsi absolut nici un material ajutător -, revelator cercetărilor.

Se pare că Grigore Tocilescu – între două vizite la Casa Regală ori Academie, sau între două luări de cuvânt la Ateneul Român -, a cam scăpat problema săpăturilor din mână, iar rezultatul nu este prea depărtat de acela pe care l-a avut şi cu Brazda lui Novac: adică, s-a rezumat în a ne servi doar simple păreri personale, banale generalităţi. Pe de altă parte, grija sa de a ne releva – în orice condiţii – doar argumentaţia pro cauza, a devenit acum, când nimic nu se mai poate face, absolut descurajantă pentru a mai încerca ridicarea unor alte eşafodaje. Astăzi, când acea furie a latinităţii – care se instalase la cumpăna secolelor XIX cu XX –, nu ne mai poate aburi chiar într-atât încât să ajungem la mistificarea unor evidente rezultate ştiinţifice, poate că ar fi timpul să revedem ceva mai atent problema atribuirii paternităţii acesteui grandios Monument Triumfal -, recântărind şi, eventual, revenind asupra ostentativei atribuiri făcute împăratului Traian, întocmai unui necesar pandantiv adăugat la actul de naştere a poporului român exact în acel an 106 (!?).

Pe de o parte poporul nostru este cu mult mai vechi decât epoca traiană, iar pe de alta, aşa cum o afirma şi Bogdan Petriceicu Hasdeu: Apartanenţa noastră la ginta latină este un act istoric atât de evident, atât de bine stabilit pe baze ştiinţifice, încât nu are nevoie de a mai fi proptit prin tot felul de exageraţiuni sentimentale, ca şi când ar fi în pericol de risipă…
Noi suntem latini. Ba, am zice, „din cei bătrâni”, aşa că ne putem permite oricând să respingem cu seninătate forţarea orcăror argumentaţii de latinitate făcute pro cauza.

Din tot şirul respectivelor probleme rămase neelucidate, cu privire la misterul paternităţii marelui monument dobrogean de la Adamclisi, pentru mine nu se constituie într-o reală enigmă faptul în sine -, anume că impresionanta capodoperă nu ar aparţine de cultura strămoşilor noştri (amintiţi-vă, rogu-vă, celebra aserţiune: Nu există artă în afara culturii) -, iar asta prin simplul fapt că măreţul monument persistă de mii de ani într-un perimetru propriu, al strămoşilor şi că, deci, este cu siguranţă numai al acestui spaţiu atât prin realizare, cât şi prin amplasament.
*
În ceea ce priveşte poveştile cu privire la paternitatea străină a sa, ca şi cele privitoare la soldaţii romani puşi să sculpteze scene de luptă şi să fasoneze piatra necesară monumentului (?!), ei bine, toate asemenea găselniţe se impun a fi declarate din capul locului ca fiind total suspicioase.
*
Deocamdată rămâne sigur doar faptul că asupra paternităţii lucrării nici una dintre teorii nu are până acum suficiente motivaţii pentru o certă atribuire; iar în ceea ce-i priveşte pe executanţi, dacă cineva i-ar exclude pe localnici, ar deveni ca sigură concluzia că avem de-a face doar cu simple fabulaţii.
*
Singura foarte mare enigmă care va rămâne cu adevărat certă şi pe viitor – dominând toate ştiinţele noastre precum unui imens semn de întrebare –, se referă la moti-vaţia pentru care noi românii rămânem tributari acelei blestemate teorii care spune că pentru problemele care se constituie în incertitudini suntem obligaţi să încercăm să atribuim unor cu totul altor populaţii paternitatea respectivelor probleme şi numai atunci când nu putem atribui absolut nimănui respectiva sorginte, aceasta să fie – şi, doar la nevoie – recunoscută ca autohtonă.”

46450844_569434813487959_7570296080185688064_n

ADAMCLISI
EPISODUL AL VI-LEA

IPOTEZA VIRGILIU OGHINĂ: MONUMENTUL A FOST RIDICAT PE TIMPUL LUI BUREBISTA DE AUTOHTONI: PE MAUSOLEU TRONA O STATUIE NU UN TROFEU DE LUPTĂ

Unul dintre cercetătorii care s-au opus teoriei lui Tocilescu a fost Virgiliu Oghină. Din păcate Virgiliu Oghină a decedat înainte de a-şi publica lucrarea „Adamclisi – Monumentul triumfal al regelui Burebista” , care a rămas în grija unui nepot, Alexandru Răzvan Oghină.

– Virgiliu Oghină observa că marea inscripţie atribuită de istoricul Grigore Tocilescu monumentului de la Adamclisi nu prea corespunde în nici un chip acestuia, deoarece
a) Placa are o altă grosime,
b) Ea dispune de cu totul alte finisări,
c) Dimensiunile nu se încadrează în spaţiul atribuit, iar soluţia propusă nu corespunde din cauza scrisului gradual micşorat, ceea ce nu permite divizarea ei în două plăci dispuse una la nord şi o alta la sud. Justificarea că ar fi fost realizată ulterior ne apare ca un soi de „găselniţă” pur şi simplu copilărească.
– Virgiliu Oghină constată de asemenea neconcordanţa dintre anotimpul marilor bătălii din anul 101/102, duse de Traian în lunile decembrie-ianuarie-februarie, în timp ce pe monument apar luptători semi-goi, desculţi sau cu sandale, iar vegetaţia corespunde lunilor iulie-august.

– Există mari neconcordanţe şi în ceea ce priveşte sistemul de alianţe utilizat în luptele lui Traian cu Decebal, anume în reprezentările antagonice de pe trofeu şi columnă.

– Virgiliu Oghină susţine teza că pe monument trona o statuie şi nicidecul un trofeu de luptă.

– Virgiliu Oghină se întreaba asupra motivaţiei pentru care, în toate luptele sale cu dacii, Traian ar fi ridicat un asemenea grandios monument nu memorabilei acţiuni principale din Munţii Orăştiei, ci unor lupte purtate în subsidiar prin Dobrogea. Acţiune cu totul nespecifică romanilor care nu prea opuneau proaspeţilor colonizaţi monumente care să le zgândăre acestora onoarea…
– Virgiliu Oghină afirmă că doar marele rege geto-dac Burebista ar fi avut posibilitatea de a ridica un asemenea grandios monument.
Concluzia cercetatorului Virgiliu Oghina este indubitabilă: faimosul monument de la Adamclisi, Tropaeum Traiani, nu se refera la luptele dintre daci şi romani din iarna 101-102 (aşa cum a firmă la unison istoriografia), ci a fost ridicat în cinstea regelui dac Burebista.

Potrivit izvoarelor istorice, în luptele din Dobrogea dacii au fost sprijiniti de razboinici sarmati calari, reprezentare inexistenta pe metope, asa cum apar în schimb pe Columna lui Traian. Asadar, cine sunt beligerantii? Calaretii nu sunt romani, ci daci (lucru reusit din comparatia cu imaginile de pe Columna), dar „apartinând unei armate dacice din alt timp decât acela al luptelor lui Decebal cu romanii”. În concordanta cu scrierile lui Strabon, interpretarea cea mai plauzibila se refera la apartenenta luptatorilor la armata regelui Burebista – apreciaza Virgiliu Oghina.

Foarte importanta este stabilirea apartenentei etnice a personajelor de pe metope, analizând vesmintele, parul, armele si fizionomia acestora. Un element de baza îl constituie aici identificarea luptatorilor prizonieri, reprezentati pe mai multe metope cu mâinile legate la spate. Daca unii istorici i-au considerat de neam germanic, V. Oghina remarca diferente fata de germanii de pe Columna, ca si un amanunt ce tine de logica: pe Columna, acestia apar ca aliati ai romanilor, or aici ei ar fi inamicii lor. Ipoteza agreata si de cercetatorul român îi apartine germanului C.W. Wutzer, care aduce argumente concrete, afirmând ca este vorba despre o populatie orientala, legata probabil de expeditia persilor condusi de Darius.

Mai mult decât atât, compararea portului femeilor dace de pe Columna cu al celor reprezentate la Adamclisi sustine ideea ca acest din urma monument are o vechime considerabil mai mare decât se crede. Adaugam, aici o observatie de bun simt, elocventa: razboaiele si respectiv victoria armatelor romane împotriva dacilor sunt considerate cele mai importante din istoria imperiului. Totusi, nici un scriitor roman sau grec, contemporani cu Traian, nu amintesc de monumentul de la Adamclisi, lucru de neadmis, daca acesta ar fi cu-adevarat Tropaeum Traiani.

De altfel, fata de campaniile militare romane din Banat, Valea Oltului si Sarmizegetusa, luptele din Dobrogea au reprezentat un episod oarecum secundar. Iata un alt motiv care nu sustine ideea construirii unui monument triumfal tocmai aici, în timp ce în regiunile amintite nu exista asa ceva. Dar pe metopele de la Adamclisi apar si simboluri imagistice ce par realizate de un initiat si care au fost preluate de Biserica si de artistii populari. Astfel sunt brâul în forma de funie rasucita, vita-de-vie, sarpele (vezi stindardul dacic), patratul, rombul, octogonul si cercul – puse în legatura cu tainele Cerului, pe care stim bine ca Marele Preot al dacilor le cunostea.

Concluzia finală a lui Virgiliu Oghină este că metopele reprezinta de fapt luptele dacilor conduşi de Burebista împotriva unei armate invadatoare, venită din Orienul Apropiat.

De ce Burebista? Strabon se refera clar la uriasul regat întemeiat de Burebista, catre care si romanii priveau cu neliniste. Este lesne de înteles de ce amenintarile din afara erau permanente. Contextul politic, ca si simbolurile celeste menite sa îi ajute pe daci în lupta, trimit catre Deceneu si Burebista, care au reusit sa opreasca invazia fortelor negative ale Orientului, victorie remarcabila ce justifica înaltarea unui monument de amploarea celui de la Adamclisi. Iar ca recunoastere a puterii (nu doar politice, ci si spirituale) regelui dac, uriasa statuie din mijlocul constructiei îl înfatiseaza chiar pe acesta, în opinia lui Virgiliu Oghina.

ADAMCLISI
EPISODUL AL VII-LEA
O DOVADĂ NEAŞTEPTATĂ: DESCOPERIREA ÎNTR-O CRIPTĂ SECRETĂ DE LA ADAMCLISI A CINCI CRANII.

46418512_569406043490836_1930721978625294336_n

După cum afirmă scriitorul Dumitru Manolache într-un articol realizat pentru ziarul Gardianul, in urma sapaturilor arheologice executate in campania 1971-1973, au fost descoperite intr-o cripta secreta dintr-o bazilica de la Adamclisi osemintele a cinci martiri crestini necunoscuti . Dupa un prim studiu efectuat de antropologi in 1976, doi ani mai tarziu, erau publicate concluziile de specialitate cu privire la aceste oseminte in revista „Pontica“. Unul dintre aceste studii era semnat de renumitii antropologi Irina si Cantemir Riscutia, care studiasera un craniu mai bine conservat si realizasera, in premiera, reconstituirea antropologica vitala a fetei unuia dintre sfinti.

Descoperirea osemintelor martirilor de la Adamclisi a fost imediat ocultata de Securitatea regimului comunist al vremii. Osemintele au fost repede impachetate in saci de ciment, laolalta cu resturi de mortar, caramida si pamant, fiind expediate in taina la Centrul de Cercetari Antropologice al Academiei Romane, unde au ramas pana in 2006, cand au fost restituite Arhiepiscopiei Tomisului. Autoritatile au interzis a se spune despre aceste relicve ca apartin unor sfinti crestini. Din acest motiv, studiul sotilor Riscutia, publicat in revista „Pontica“, nu face nici o referire de aceasta natura, ci vorbeste sec, in termeni de specialitate, despre „craniul «A» din cripta bizilici simple de la Tropaeum Traiani“.

Povestea craniului „A“ este un mister. Dupa studierea lui de catre sotii Riscutia, nu se stie ce s-a mai intamplat cu el. Specialistii de la Centrul de Cercetari Antropologice, care timp de trei decenii au pastrat cu grija osemintele sfintilor de la Adamclisi, nu cunosc nici ei unde s-ar putea afla aceasta relicva, daca mai exista sau nu. Nici doamna Irina Riscutia, cu care am discutat zilele trecute, nu stie ce s-a intamplat cu craniul respectiv dupa reconstituire. S-a pastrat in schimb chipul sfantului, asa cum a fost el refacut de antropologii amintiti.

Sfantul, a carei fata a fost reconstituita de antropologi in anii ’70 ai secolului trecut, avea orbite relativ deschise, un nas putin carnos, „cu aripile nasale fine si rasucite helicoidal“. Fata era relativ „convexa, in sectiune transversala“, maxilarele erau scunde, cu o dentitie ordonata, sanatoasa. Modelul morfologic al craniului „nu trada un metisaj“.
Studiul mai subliniaza faptul ca „purtatorul acestui craniu… apartinea populatiilor zise mediteraneene… cu pigmentatii relativ inchise“ si nu era gras. Fragilitatea craniului, starea precara in care se afla, nu permitea o reconstituire plastica. De aceea, antropologii Irina si Cantemir Riscutia au realizat doar un desen al chipului sfantului studiat, pe care il reproducem si noi.

Cu cateva zile in urma, doamna Irina Riscutia ne-a marturisit (într-un interviu) ca nici nu stia ca studiul fusese totusi publicat. Surpriza a fost mare sa revada desenul executat acum 30 de ani, pornind de la datele antropologice ale craniului studiat. Privind cu emotie acest chip, ne-a declarat : „Pornind de la structura antropologica specifica populatiei mediteraneide, care predomina in sud-estul tarii noastre, ar putea fi un localnic din zona. Nu intrevad nici un amestec cu migratori veniti in aceste teritorii, care, in mare parte, au fost de origine asiatica. Cu certitudine, varsta lui a fost undeva in jurul a 30 de ani. Dupa cum observati, are o dantura puternica, nu are chelie, probabil consuma des peste si vin, e solid, ceea ce inseamna ca statea mult in soare, motiv pentru care vitamina D a fixat calciul, dan-du-i acest aspect robust. Indraznesc a spune ca ar fi putut avea ochii caprui! Toate aceste caracteristici le-am intalnit la populatia de pe Dunare. Cu siguranta este autohton“.
(Autor articol: Dumitru Manolache)

CONCLUZIA ESTE CĂ ÎN ZONA RESPECTIVĂ AU LOCUIT AUTOHTONI, NU VENETICI PROVENIŢI DIN IMPERIUL ROMAN.

46382816_569435090154598_7378951383023616000_n

ADAMCLISI
EPISODUL AL VIII-LEA

CODUL GETIC DE PE STATUIA DE LA ADAMCLISI

ACUM CÂTEVA ZILE A APĂRUT UN ARTICOL DESPRE MAUSOLEUL DE LA ADAMCLISI. DEŞI ESTE PE ALOCURI CAM DILETANT, ARTICOLUL PREZINTĂ ACELEAŞI CONCLUZII: TROPAEUM TRAIANI NU-I APARŢINE ÎMPĂRATULUI TRAIAN.

După cum se afirmă într-o sinteză realizată de Carmen Pankau după un articol din Evenimentul Zilei, „năravul lui Traian de a-şi imortaliza trecerea prin tot felul de inscripţii i-a năucit multă vreme pe istorici, care i-au atribuit greşit multe monumente. Cum s-a întâmplat și cu cel de la Adamclisi.De altfel, acest obicei al împăratului i-a atras porecla încă din timpul domniei sale de „herba parietaria”, „iarba zidurilor”. Fiindcă „năpădea” tot. De fapt, el doar a consacrat monumentul de la Adamclisi zeului Marte, punându-şi inscipţia ca pe un sigiliu domnesc pe acest impunător edificiu. Şi când şi-a pus „amprenta”, s-a simţit îndreptăţit să-şi aroge şi titlul de PONTIF MAXIMUS, Mare Preot al cultului geto-dac!

În 1980, Nicolaie Copoiu, secretar ştiinţific al Institutului de Studii Istorice, l-a trimis pe cercetătorul Vasile Rudan pentru a face un studiu asupra componentelor originale ale monumentului, în vederea reconstituirii. Concluziile cercetătorului au fost că monumentul datează din epoca bronzului, mai fusese restaurat în vechime, evidenţiindu-se două şcoli diferite de sculpură, că „gorgona romană” ESTE O ZEIŢĂ LOCALĂ a fertilităţii şi prosperităţii, fiind împodobită cu spice de grâu şi coarde de viţă de vie, iar într-o metopă, o amazoană şi un uriaş amintesc de bătălii mitice. Sunt foarte multe detalii care dovedesc faptul că MONUMENTUL NU E RIDICAT ÎN TIMPUL LUI TRAIAN. Friza interioară este decorată cu steagul de luptă al geţilor, ŞARPELE CU CAP DE LUP, ceea ce-l dovedeşte clar de origine getică.

Cercetătorul Vasile Rudan a constatat că în jurul monumentului, la o adâncime de 12-14 metri, sub depuneri aluvionare, există vestigii ale unei AŞEZĂRI DE TIP PROTOURBAN, cu temple, edificii, locuinţe, canalizări, neexplorate de arheologi.
Şi tot datorită cercetătorului Vasile Rudan s-a păstrat fotografia celei mai importante metope, ASTĂZI DISPĂRUTĂ, înfăţişând un ZEU FĂRĂ CHIP, ce protejează un pui de geto-dac, un copil cu păr cârlionţat, acoperit de celebra căciuliţă getică.

Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrării ”Civilizațiile vechiului Orient”, atribuie genul de construcție circulară GEŢILOR şi MASAGEȚILOR, care au răspândit religia și simbolistica solară.
Deshayes concluziona că aceste monumente AU INFLUENȚAT ulterior şi arta funerară a vechiului Orient.

Un studiu al compoziţiei Monumentului conduce la convingerea că el este opera unui iniţiat. Scriitorii antici sunt unanimi în a spune că MARELE PREOT al geto-dacilor CUNOŞTEA TAINELE CERULUI ŞI ALE PAMÂNTULUI. Semnele geometrice de pe Monument sunt SIMBOLURI, ce în limba iniţiaţilor reprezintă FORŢE CEREŞTI. Marele Preot al geto-dacilor ar fi fost SINGURUL în stare să conceapă compoziţia Monumentului de la Adamclisi.

Şi aici trebuie să vorbim despre NEMAIPOMENITA STATUETĂ a preotului de la Adamclisi, scoasă la iveală de plugul unui ţăran în anul 1894. Aceasta a fost achiziţionată de colecţionarul Jean Eleutheriade, ginerele pictorului Gheorghe Tattarescu şi a făcut parte din colecţia particulară a administratorului muzeului memorial al pictorului, de unde S-A ÎNCERCAT DE MULTE ORI SUSTRAGEREA ŞI SCOATEREA DIN ŢARĂ.
Supusă unui studiu de către o echipă de arheologi, lingvişti şi istorici, în 1986, s-a concluzionat că este vorba de statueta unui MARE PREOT SOLAR, sculptată din marmură de la DELENI-DOBROGEA. Vechimea statuii marelui Prot Solar a fost datată din epoca bronzului. Insignele de pe piept, două stele a câte şapte raze, îl indică Mare Pontif al cultului solar.

Matricea lingvistică de pe patrafir este UNICĂ ÎN LUME. Aceasta demonstrează că scrierea hieratică, codificată, era folosită de marii iniţiaţi care erau preoţii geto-daci. Este PRIMUL DOCUMENT care dovedeşte EXISTENŢA CODULUI GETIC, despre care se vorbeşte adesea în derâdere.

Profesorul TUDOR DIACONU din Piteşti este cel care a descifrat codul din matricea ligvistică a statuii, ordonând-o după ordinul 10, al castei regilor-preoţi IO ! Prima citire a descifrat astfel: „Îndepliniţi ale voastre îndatoriri!”

Iată ce a ieşit din descifrarea profundă, in spirală (CHEIA CODULUI GETIC) a lui Tudor Diaconu, publicată în volumul „Limba vorbită de Adam şi Eva” (de Tudor Diaconu şi Ilie Stancu, editura Brio Star):
„Ăsta este OM Ikaron, scut alb, mag Adam, îi ram Cogaion!”
Poate de aceea se şi numeşte monumentul ADAM CLISI, clisa lui Adam, „PĂMÂNTUL PRIMULUI OM”.

PRELUARE sinteză realizată de Carmen Pankau după un articol din Evenimentul Zilei

46297017_569430046821769_8186009470615158784_o