WELTANSCHAUUNG

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

9

WELTANSCHAUUNG

Cuvântul german weltanschauung, spunea cândva Carl Gustav Jung, nu poate fi tradus într-o altă limbă. El nu se referă numai la o anumită concepţie asupra lumii, ci, în special, la un anumit mod de a privi lumea.

În limba română, cuvântul weltanschauung s-ar traduce prin expresia viziune asupra lumii, punct de vedere sau, într-un sens foarte larg, prin concepţie asupra lumii. Pentru Carl Gustav Jung, cuvântul weltanschauung are, în principal, un aspect psihologic. La rândul său, cuvântul „filosofie” are o conotaţie asemănătoare, dar exclusiv intelectuală, în timp ce weltanschauung-ul se referă la toate felurile posibile de atitudine faţă de lume, inclusiv la atitudinea filosofică.

Carl Gustav Jung a definit weltanschauung-ul drept o „atitudine conceptual formulată„. Psihologic, weltanschauung-ul desemnează “o anumită ordonare a conţinuturilor psihice.” De fapt, după cum afirmă autorul citat, fiecare om are, într-un fel sau altul, un weltanschauung, o „atitudine conceptual formulată” asupra lumii şi asupra lui însuşi. Despre un weltanschauung se poate vorbi numai atunci când omul a făcut prima încercare serioasă de a-şi formula conceptual sau intuitiv atitudinea pe care o are  în faţa lumii şi în faţa propriului sine.

Să ai un weltanschauung, scria Carl Gustav Jung, înseamnă să ai o imagine asupra lumii şi asupra ta, să ştii cine e lumea şi cine eşti tu.” Concepţia pe care omul şi-o face despre lume este imaginea a ceea ce el numeşte „lume”. În funcţie de această imagine, omul îşi orientează şi îşi adaptează comportamentul.

Procesul psihologic, spunea Carl Gustav Jung, se manifestă printr-o mai bună cunoaştere a lumii şi a sinelui, ceea ce presupune “excluderea barierelor, a concepţiilor false şi, apoi, căutarea ipotezelor întemeiate”. Weltanschauung-ul este, înainte de toate, o ipoteză şi nu un dat definitiv. Lumea se modifică neîncetat şi omul trebuie să se modifice o dată cu ea. Eroarea ce mai mare este aceea de a avea pretenţia că propria concepţie este un adevăr obiectiv, absolut, cu neputinţă de modificat. „Eroarea fundamentală – afirma Carl Gustav Jung – constă în uluitoarea tendinţă a oricărui weltanschauung de a se da drept adevărul lucrurilor, când nu este vorba, de fapt, decât de un nume pe care-l dăm noi lucrurilor. Lumii îi este indiferent ce gândim noi despre ea.

Redând cuvântului weltanschauung sensul său intelectual, eliminând pentru moment conotaţiile strict psihologice, se poate spune că weltanschauung-ul este un model prin care omul încearcă să cunoască atât lumea, cât şi pe sine. Ceea ce omul consideră a fi realitatea este numai un model, prin care încearcă să definească lumea.

Şi, precum fiecare om are un weltanschauung specific, tot astfel fiecare epocă istorică are o anumită amprentă conceptuală, o anumită mentalitate; tot germanii au fost cei care au “inventat” un termen care desemnează concepţia globală specifică unei epoci: zeitgeist. De-a lungul istoriei civilizaţiei au existat trei concepţii  principale – trei weltanschauung-uri care s-au transformat în zeitgeist-uri. Fireşte, de-a lungul istoriei civilizaţiei au existat numeroase concepţii particulare, dar toate acestea pot fi împărţite în trei mari categorii. Acestea sunt: concepţia materialistă, concepţia dualistă şi concepţia spiritualist-transcedentală.

Pentru concepţia materialistă, substratul întregului univers este materia. Conştiinţa izvorăşte din materie, fiind o funcţie a creierului, deci a materiei organizată superior. Nu există conştiinţă în afara organismelor vii, după cum nu există altă lume în afara celei percepute cu ajutorul organelor de simţ – cea măsurabilă prin intermediul instrumentelor ştiinţei moderne.

Concepţia dualistă afirmă că în univers există două elemente fundamentale: materia-energia şi spiritul-gândirea. Fiecare din aceste componente este studiată independent, cu ajutorul mijloacelor specifice: aspectul material este studiat cu ajutorul organelor de simţ şi al prelungirilor tehnologice aferente, iar spiritul-gândirea este studiat prin mijloace considerate „subiective”. Concepţia dualistă consideră că cele două aspecte sunt complementare.

Concepţia spiritualist-transcedentală afirmă, în principiu, că materia este produsul gândirii şi că la baza existenţei cosmosului stă gândirea-conştiinţa-spiritul. După această concepţie, în spatele lumii materiale, cea perceptibilă cu ajutorul organelor de simţ şi a prelungirilor tehnologizate ale acestora, stă o altă realitate, realitatea ortoexistenţială (ortoexistenţa: “existenţa din spatele existenţei”; termenul îi aparţine savantului român Mihai Drăgănescu), care este formată, la rândul ei, din mai multe paliere.

În general, demersurile cognitive actuale de înţelegere ale cosmosului, ale omului şi ale istoriei umanităţii au la bază concepţia materialistă. Mentalitatea modernă, care are la bază concepţia materialistă, este condiţionată, cum este şi firesc, de procesul educaţional actual. Concepţia materialistă a creat o anumită imagine a realităţii – un anumit model al realităţii. În ziua de astăzi, oamenii nu mai au timp să se întrebe cât de adevărat este acest model al realităţii, fiind mult prea implicaţi în vârtejul fără oprire al existenţei cotidiene şi al procesului cognitiv „normal”. Cosmosul, lumea în care ne desfăşurăm existenţa, este privit prin intermediul concepţiei materialiste într-un anumit mod; în acelaşi mod este privit şi omul, ca fiinţă conştientă de sine şi creatoare. Nici istoria umanităţii nu face excepţie. Desigur, istoria face parte din cosmos, este parte componentă a naturii, la fel cum este şi omul, şi este firesc ca un aspect al realităţii să fie privit în acelaşi fel ca şi întregul.

O părticică din istoria umanităţii – şi aici atingem subiectul care ne interesează: istoria civilizaţiei Egiptului antic -, a fost, cel puţin în marea majoritate a cazurilor, interpretată numai din perspectiva concepţiei materialiste. Rezultatele sunt, în mare, cunoscute. Cărţile de istorie, manualele şcolare şi tot ce ţine de mass-media, prezintă istoria vechiului Egipt exclusiv din perspectiva acestei concepţii, cu toate că, mai mult decât orice altceva, spiritualitea vechilor egipteni pare să scape mijloacelor de cercetare aferente acestui model conceptual. În acest context, cu firească îndreptăţire, se poate pune întrebarea dacă concepţia materialistă este, într-adevăr, capabilă să soluţioneze aceste probleme. Iar pentru a oferi răspunsul optim la această problemă, trebuie trecut în revistă, chiar şi pe scurt, modul de abordare a realităţii din perspectiva acestei concepţii.

Fireşte, concepţia materialistă este rezultatul unui mod specific de a vedea şi a înţelege lumea. Omul vede lumea în măsura în care o înţelege. Canavaua pe care s-a clădit acest tip de weltanschauung are la bază un mod de a înţelege lumea care ar putea fi numit „mecanicist”. Acest tipar de gândire a fost introdus de filosofii raţionalişti de acum două, trei secole şi aplicat, în special, de sistemul filosofic conceput de Isaac Newton, prin excelenţă mecanicist.

La baza concepţiei newtoniene stau câteva concepte bine definite, cu privire la cadrul spaţio-temporal în care se desfăşoară evoluţia cosmică. Astfel, spaţiul a fost conceput de Isaac Newton ca fiind „absolut”, aflat în repaus şi nesupus vreunei transformări. „Transformarea fenomenelor, spunea Isaac Newton, are loc în cadrul unei alte dimensiuni: timpul„. Timpul, la rândul său, a fost conceput de Isaac Newton ca fiind absolut şi fără legătură cu lumea materială. Pentru Isaac Newton, „timpul curge uniform şi fără legătură cu factorii externi„. Concepţia lui Isaac Newton porneşte de la premisa că la baza existenţei universului se află particulele materiale foarte mici: atomii. După cum se ştie, Isaac Newton a preluat mai vechea concepţie atomistă lansată cu multă vreme în urmă, în antichitatea grecească, de doi filosofi, Epicur şi Democrit. În opinia celor doi filosofi greci, la baza universului se află particule foarte mici, denumite atomi. Atomii, în viziunea celor doi filosofi greci, sunt particule materiale identice care, combinându-se, au produs materia. Astfel, pentru cei doi filosofi greci, universul este compus din “vid” şi din “plin”, din materie şi din spaţiu. Preluând concepţia celor doi filosofi greci, Isaac Newton a ajuns la concluzia că, în spaţiul absolut şi în timpul absolut, atomii sunt „puncte materiale indextructibile”, solide, care se mişcă datorită atracţiei, denumită forţă gravitaţională. Particulele şi forţele sunt, supunea Isaac Newton, “creaţii ale lui Dumnezeu”, care nu pot fi supuse analizei. „Dumnezeu a creat mai întâi particulele materiale, dure, grele, compacte, imprenetabile„, scria el în “Optica”. Fiind foarte dure, particulele nu se pot sparge în fragmente, „nici o putere nefiind în stare să divizeze ceea ce însuşi Dumnezeu a creat ca entitate unică, la început„.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, mecanicismului newtonian i s-a alăturat raţionalismul promovat de filosoful Rene Descartes, iar din unirea lor a rezultat sistemul de gândire ce stă şi astăzi la baza civilizaţiei moderne: concepţia materialistă. Pentru concepţia materialistă, universul apare ca o imensă maşinărie. Cel mai tipic exemplu al acestui mod de a înţelege lumea este ceasornicul. Nenumăratele rotiţe ale ceasornicului se rotesc într-o mişcare de translaţie, cronometrând conceptul de timp absolut, promovat de Issac Newton. Pentru timpul absolut nu există trăiri individuale sau evenimente biologice. Timpul newtonian, cadrul absolut în care se desfăşoară evenimentele cosmice, nu se dilată şi nu se contractă, ci rămâne imuabil şi absolut.

Pentru concepţia materialistă, cosmosul, omul şi istoria au o singură faţetă: cea materială, detectabilă prin intermediul organelor de simţ şi a prelungurilor tehnologizate ale acestora: telescoape, radiotelescoape, microscoape etc. Concepţia materialistă a promovat un spectru al cunoaşterii ce se întinde doar pe orizontală. Întregul cosmos apare astfel format din obiecte solide. Prin folosirea mecanismului conceptual materialist, oamenii se văd pe sine ca pe nişte obiecte solide înconjurate de alte obiecte solide. Medicina modernă, urmând acelaşi sistem de gândire, tratează omul ca pe un mecanism care trebuie reparat pentru a funcţiona normal. Nu există spirit, nu există suflet, există doar trupul şi procesele biologice care-l caracterizează. Conştiinţa este doar o rezultantă derivată a corporalităţii. După moartea omului, nu mai rămâne nimic în afara trupului care se descompune. Nici istoria umanităţii nu face excepţie; pentru concepţia materialistă, istoria umanităţii se reduce doar la inventarierea unor evenimente sociale, la analiza formală a unor lungi liste de regi şi la urmărirea schimbărilor modurilor de producţie. Mitologia, pentru concepţia materialistă, este ceva marginal, nesemnificativ. Miturile reprezintă invenţii epice, alegorice sau literare ale unor visători, rezultat al imaginaţiei oamenilor preistorici, înfricoşaţi de forţele dezlănţuite ale naturii.

Totuşi, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, noile cercetări au evidenţiat limitele concepţiei mecaniciste promovată de Isaac Newton. Cercetările savanţilor James Clerk Maxwell şi Michael Faraday, descoperirea fenomenelor electrice şi magnetice, apariţia conceptului de câmp, au dus la o primă clătinare a mecanicii newtoniene. Conceptul de forţă a fost înlocuit cu cel de câmp, iar în electromagnetică a apărut noţiunea de câmp electromagnetic. Astfel, s-a ajuns la concluzia revoluţionară că, departe de a fi plin cu obiecte solide, care acţionază pe baza unui determinism strict, cosmosul este format şi din câmpuri care interacţionază. Chiar la începutul secolului XX, s-a produs o mare schimbare în modul de a înţelege cosmosul, istoria şi omul. Baza de pornire a acestei schimbări a constat în publicarea, în anul 1905, a teoriei relativităţii de către savantul Albert Einstein. Teoria relativităţii a schimbat modul de înţelegere a lumii. În concepţia lui Albert Einstein, spaţiul şi timpul nu trebuie cercetate separat, ci împreună. Nu se poate vorbi despre spaţiu fără a se lua în considerare timpul, şi invers. Spaţiu şi timpul formează un continuum: continuumul cvadridimensional spaţiu-timp. Noul mod de abordare a mecanicii newtoniewne de către Albert Einstein a deschis o nouă etapă în înţelegerea cosmosului. De-a lungul secolului XX, o pleiadă de mari savanţi precum Niels Bohr, Louis de Broglie, Paul Dirac, Werner Heisenberg, Wolfgang Pauli etc i-au continuat opera, aducându-şi astfel contribuţia la formularea unei noi ştiinţe: fizica cuantică.

Pentru noile concepţii ale fizicii cuantice formulate de-a lungul secolului XX, lumea se prezintă sub forma unui păienjeniş de relaţii, care interconectează întreg sistemul. Spre deosebire de fizica newtoniană, în fizica cuantică observatorul este inclus în sistem, iar conceptul de obiectivitate îşi pierde sensul clasic. Ordinea fenomenelor s-a dovedit a fi modificabilă în funcţie de observator, iar măsurătorile, în cadrul continuumului spaţio-temporal, şi-au pierdut valoarea absolută atribuită de fizica newtoniană. (4)

Relaţia dintre energie şi masă, dată de celebra formulă a lui Einstein, E= mc 2, indică faptul că masa este energie şi că obiectele aflate în repaus stochează energie sub formă de masă. Spaţiul tridimensional este curbat, datorită acţiunii câmpului gravitaţional generat de corpurile cu masă; de aceea, în vecinătatea unei stele, spaţiul se curbează în funcţie de masa obiectului. La rândul său, timpul este determinat de masă – de existenţa materiei -, derulându-se cu viteze diferite. Întreaga structură a continuumului spaţio-temporal depinde de distribuţia materiei. Noile concepţii ale fizicii cuantice consideră că atomii nu sunt particule indestructibile, omogene şi identice – cărămizi ultime ale universului – aşa cum considera fizica newtoniană. De asemenea, noile orientări ale fizicii cuantice consideră că radiaţia termică a particulelor este emisă în mod continuu, sub forma unor „pachete de undă” sau cuante. Lumina se prezintă atât sub forma undelor, cât şi a particulelor. Cuantele de lumină au fost denumite fotoni; fiind lipsiţi de masă, fotonii se pot deplasa cu viteza luminii. La nivel subatomic, corpurile solide se prezintă sub forma undelor, iar observatorul devine parte din sistem.

Deşi noile direcţii şi tendinţe de dezvoltare ale fizicii cuantice au modificat modul clasic de a înţelege lumea, conştiinţa comună, a majorităţii oamenilor, nu a ţinut pasul cu noul mod de înţelegere a realităţii. Nici chiar cei care sunt mai apropiaţi domeniilor de vârf nu au reuşit să-şi modifice modul de a gândi, ceea ce denotă că weltanschauung-ul materialist este adânc înrădăcinat în conştiinţa oamenilor şi că vor trebui, probabil, să treacă câteva generaţii pentru a se ajunge la o conştientizare clară a fenomenului. De aceea, este evident că interpretarea lumii potrivit noilor modele ale fizicii cuantice, care au devenit paradigme ale cunoaşterii ştiinţifice moderne, poate fi utilizată cel mult experimental. Omul continuă să se vadă pe sine ca pe un obiect solid sau ca pe un mecanism analog ceasornicului, iar cosmosul ca pe un mecanism bine uns.

CRISTIAN GĂNESCU

TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT