TAINA OAMENILOR CERULUI: ADEVĂRUL SUPREM (1)

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

12545

TAINA OAMENILOR CERULUI

(1)

 

Acest text are la bază recunoaşterea, înţelegerea şi conştientizarea faptului de bună cuviinţă pentru orice fiinţă omenească responsabilă că la originea cosmosului, a oamenilor şi a istoriei se află Dumnezeu.

Dumnezeu este Creatorul cosmosului, pământului şi omului. Dumnezeu este creatorul celor văzute (palierul cuantic material) şi a celor nevăzute (a palierelor cuantice transfizice). Dumnezeu este adevăratul şi singurul Stăpân al universului. În afara lui Dumnezeu (nu) există nimic.

Dumnezeu, deşi este absolut, se manifestă ca Trinitate (Sfânta Treime), prin trei Persoane: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul, care este Iisus Hristos şi Dumnezeu-Sfântul Duh. Cele trei Persoane ale lui Dumnezeu acţionează prin împreună-lucrare. Fiecare dintre cele trei Persoane este Dumnezeu Adevărat, având întreaga Fiinţă şi toate Atributele Dumnezeieşti în plinătatea lor, fără împărţire şi fără despărţire. Activitatea Tatălui nu poate fi separată de activitatea Fiului şi a Sfântului Duh.

De asemenea, acest text are la bază recunoaşterea faptului de bună cuviinţă pentru orice fiinţă omenească responsabilă că punctul central şi cheia de boltă a istoriei umanităţii este întruparea, moartea pe cruce şi învierea Domnului Iisus Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină” – aşa cum specifică Crezul creştin. Dumnezeu făcut om, Iisus Hristos s-a întrupat acum aproape 2000 de ani în Palestina, a murit pe cruce şi a înviat a treia zi. După moartea pe cruce şi după înviere, Iisus Hristos a continuat să se manifeste în trupul de slavă în care a apărut în faţa Apostolilor, pentru a împlini cele ce a spus: “Toată Puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ… Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. (Evanghelia după Matei; Cap 28; 18/20). Naşterea, crucificarea, moartea, învierea a treia zi şi înălţarea la cer, patruzeci de zile mai târziu, a lui Iisus Hristos reprezintă punctul central al istoriei lumii, astfel încît se poate vorbi despre două epoci distincte: epoca de dinainte de întruparea Sa şi epoca de după. Acest fapt are implicaţii majore asupra înţelegerii istoriei umanităţii şi implicit, a istoriei poporului român.

Fără recunoaşterea, mărturisirea şi aplicarea în practică, la adevărata valoare, a acestui adevăr, nu se poate înţelege nici un crâmpei din ceea ce noi numim istoria umanităţii, iar această afirmaţie se aplică la fel de bine şi istoriei poporului român. De altfel, recunoaşterea, mărturisirea şi aplicarea în practică a celor specificate în rândurile de mai sus nu reprezintă doar un adevăr printre multe altele, ci adevărul suprem. Abia o dată cu recunoaşterea, mărturisirea şi aplicarea în practică a adevărului suprem încep să se dezvăluie celelalte adevăruri particulare – inclusiv adevărul despre istoria poporului român.

Din această perspectivă, trebuie înţeles implicit şi faptul că autorii care nu se bazează pe mărturisirea şi aplicarea în practică a adevărului suprem nu au cum să aibă acces la recunoaşterea unor adevăruri particulare, de exemplu la adevărurile referitoare la istoria poporului român, întrucât fundamentul pe care îşi întemeiază opiniile este eronat. Ideile, opiniile şi concepţiile acestor autori sunt limitări care, prin propriile lor caracteristici, rămân închise, nereuşind să soluţioneze mai nimic; ele se opresc la un punct oarecare, dincolo de care nu există decât “taine”, “mistere” şi “enigme”. Metaforic vorbind, toate aceste limitări sunt “închideri care-şi plâng de milă”. Limitările care rămân închise, “închiderile care-şi plâng de milă”, pot fi depăşite doar printr-o “deschidere care rămâne deschisă”: adevărul suprem.

Adevărul suprem a fost pe deplin dezvăluit (revelat) în prima carte a Vechiului Testament, Geneza, care conţine descrierea celor şase zile ale creaţiei unicului Dumnezeu. Autorul acestei descrieri a fost Moise. Procesul creaţiei descris de Moise în Geneza începe cu momentul în care “Duhul lui Dumnezeu se purta peste apă. Şi Dumnezeu a zis: Să fie lumină. Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că lumina era bună. Şi a despărţit Dumnezeu între lumină şi întuneric. Şi a numit Dumnezeu lumina zi şi întunericul noapte. Şi a fost o seară şi a fost dimineaţă: ziua dintâi.” (Geneza, cap.1 – 1-3). Cartea Genezei mai precizează că în prima zi a creaţiei, Dumnezeu a creat “cerurile şi pământul” (în textul original al Genezei, scris în limba ebraică, “cerurile” este la plural şi “pământul” este la singular). În ziua a doua Dumnezeu a separat întinderea de ape de jos de întinderea de ape de sus. În ziua a treia Dumnezeu a făcut uscatul şi vegetaţia (apele s-au strâns la un loc, făcând loc uscatului). În ziua a patra Dumnezeu a făcut soarele, luna şi stelele (este evident că Lumina dintru începuturi nu este aceeaşi cu lumina soarelui). În ziua a cincea Dumnezeu a făcut păsările şi peştii. În ziua a şasea Dumnezeu a făcut vieţuitoarele de la suprafaţa pământului (vitele, târâtoarele, fiarele pământeşti). Tot în ziua a şasea Dumnezeu a creat primul om, Adam, după chipul şi asemănarea Sa. În ziua a şaptea, Dumnezeu şi-a sfârşit Lucrarea şi “S-a odihnit”. (2)

Momentul creaţiei lui Adam de către Dumnezeu a fost descris în capitolul al cincelea din Cartea Genezei: “Iată cartea neamurilor lui Adam. În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. I-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvântat şi le-a dat numele de om, în ziua când au fost făcuţi.” (Geneza; Cap. 5; 1-3). Aşadar, textul Genezei indică foarte clar că în momentul în care a fost creat, Adam era androgin (textul trebuie citit ad litteram: “după chipul lui Dumnezeu l-a făcut. Bărbat şi femeie i-a făcut; şi i-a binecuvântat şi i-a numit cu numele de om în ziua în care i-a făcut.”) Din Adam, Dumnezeu a făcut-o pe Eva: “Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om”. (Geneza cap 1; 21, 22)

Primele progenituri ale lui Adam au fost Cain şi Abel. Textul Genezei precizează că Abel a fost asasinat de Cain înainte de a avea progenituri. După asasinarea fratelui său, Cain a fugit din faţa părinţilor săi într-o altă zonă a pământului de atunci şi a întemeiat propria sa linie genealogică – linia genealogică a cainiţilor. La rândul lor, cainiţii s-au înmulţit şi s-au răspândit pe suprafaţa pământului. După aceste evenimente nefericite Adam şi Eva au continuat să aibă progenituri, iar prima progenitură a fost Set. Set a avut la rândul său fii şi fiice, adică urmaşi. Din linia genealogică a lui Set au făcut parte patriarhii care au trăit până la potop. Ultimul patriarh a fost Noe.

Geneza afirmă că pe timpul vieţii lui Noe s-a produs potopul ce a inundat pământul. Noe a fost avertizat cu privire la iminenţa potopului, astfel că a primit poruncă de la Dumnezeu să construiască o arcă. Pe arcă au fost salvaţi de furia apelor dezlănţuite familia lui Noe – formată din soţie, din cei trei fii ai săi, Sem, Ham şi Iafet şi din nevestele acestora -, precum şi principalii reprezentanţi ai faunei din acea perioadă. După încheierea potopului, arca lui Noe s-a oprit în regiunea Munţilor Ararat, loc aflat în partea de est a Turciei, aproape de graniţa cu Iranul. După potop Sem, Ham şi Iafet au avut fii şi fiice; urmaşii lor s-au răspândit pe suprafaţa pământului, formând noi linii genealogice.

 

 

Masa Tacerii01_001