VREMEA ACOPERĂ PE CELE CE NU SE GRĂIESC

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

VREMEA ACOPERĂ PE CELE CE NU SE GRĂIESC

 

Un cleric ortodox cunoscut sub numele Ştefan Ieromonahul a publicat în anul 1839, pe baza unor documente, cronici, anale, pomelnice şi pisanii bisericeşti astăzi pierdute, o monografie despre Cuviosul Nicodim şi despre cea mai importantă ctitorie a sa, mănăstirea Tismana. În cadrul acestei monografii, Ieromonahul Ştefan a prezentat o istorie a arealului carpato-danubiano-pontic radical diferită de cea prezentată de istoriografie; din acest motiv nici nu este luată în considerare de istoriografie.

Monografia Ieromonahului Ştefan despre Tismana a fost publicată de scriitorul Nicolae Tomoniu şi de Fundaţia Tismana cu titlul “Cuviosul Nicodim de la Tismana” (Editura “Cuget românesc”, 2010). În prefaţa ce precede mononografia Ieromonahului Ştefan despre Tismana, Nicolae Tomoniu afirma următoarele: “Pătruns de un profund patriotism, Ştefan Ieromonahul a făcut ceea ce facem şi noi astăzi, redând lumii pagini de căpătâi ale istoriei Mănăstirii Tismana şi în consecinţă ale istoriei tuturor românilor deoarece leagănul istoriei noastre are la Tismana o tulpină puternică. „Pentru că se ştie, precum norul ascunde pe soare, aşa şi vremea acoperă pre cele ce nu se grăiesc” zicea acest mare savant al timpului său din a cărui operă s-au inspirat istoricii Alexandru Ştefulescu, Nicolae Iorga şi preotul Dumitru Bălaşa, monografii cei mai cunoscuţi ai mănăstirii. Şi nu este deloc exagerată afirmaţia acestui „savant al timpului său”, având în vedere că Ieromonahul Ştefan începuse studiul documentelor referitoare la Nicodim prin anul 1827 (…) iar lucrarea o tipărea abia în anul 1839.”

Mai trebuie consemnat că, într-o luare de poziţie ulterioară (revista “Semănătorul” – anul 2015), scriitorul Nicolae Tomoniu şi-a modificat poziţia faţă de Ieromonahul Ştefan şi a sa monografie despre Mănăstirea Tismana, acuzându-l pe acesta de numeroase inexactităţi istorice.

Într-adevăr, în monografia sa, Ieromonahul Ştefan dezvăluie lucruri extraordinare cu privire la epoca întemeierii Ţării Româneşti, multe dintre ele fiind taine pentru acei cercetători care nu iau în seamă componenta mistică. Pe de altă parte însă, este evident că, datorită surselor pe care le-a avut la dispoziţie la vremea la care a scris, Ieromonahul Ştefan a comis numeroase inexactităţi, unele dintre ele chiar deranjante din punct de vedere istoriografic. De fapt, titlul şi subtitlul monografiei Ieromonahului Ştefan este grăitor: “Viaţa preacuviosului părintelui nostru Nicodim Sfînţitul” – “Lucrată de Ieromonachul şi duhovnicul Ştefan din Tismena, la anul 1839, dupre cea tipărită la 1763 de Episcopul Râmnicului, Kir Partenie şi dupre unu manuscriptu vechiu”.

Aşadar, Ieromonahul Ştefan a făcut o compilaţie după scrieri mai vechi, la care a adăugat probabil informaţii provenite din diferite cronici, pomelnice şi înscrisuri păstrate la Mănăstirea Tismana.

Fără a intra în analiza textului integral, pentru scopul propus în această carte, din scrierea Ieromonahului Ştefan  va fi extras un singur fragment care se referă la situaţia Ţării Româneşti înainte de venirea Cuviosului Nicodim pe aceste meleaguri. Spre deosebire de alte pasaje ale textului Ieromonahului Ştefan, care, într-adevăr, conţin inexactităţi, acest fragment este excepţional prin ineditul şi calitatea informaţiilor, fiind de altfel confirmat şi de alte scrieri bisericeşti, astfel că merită să-i acordăm credit total. De fapt, scrierea Ieromonahului Ştefan este inegală ca valoare şi ca acurateţe a informaţiilor, dat fiind faptul că acesta a preluat informaţii din surse documentare şi scrieri diferite; unele surse au prezentat informaţii veridice, ce s-au înscris pe linia adevărului istoric, iar altele au prezentat informaţii contaminate. Faptul că apar inexactităţi în scrierea Ieromonahului Ştefan nu denotă faptul că întregul text este eronat, ci reliefează o dată în plus precaritatea cunoştinţelor istorice în vremea la care acesta şi-a alcătuit monografia, în anul 1839; evident, în acea perioadă, istoriografia nu se constituise ca ştiinţă, iar informaţiile vehiculate în mediile cărturăreşti erau incomplete. De altminteri, chiar şi letopiseţele s-au înscris pe aceeaşi linie a precarităţii informaţiilor.

Iată fragmentul din monografia Ieromonahului Ştefan care se referă la situaţia Ţării Româneşti în perioada menţionată: “Şi aşa – scrie Ieromonahul Ştefan în monografia sa – rugându-se sântul (este vorba despre Cuviosul Nicodim de la Tismana n. n.) pentru norodul cel christianesc, iarăşi a luat descoperire D-zeească, zicându-i: ca să nu se mai roage pentru norodul cel rău şi îndărătnic şi neascultător şi defăimător poruncilor legei cei D-zeeşci, ci să treacă preste râul Dunărei în pământul Ungro-Vlachiei, adică într’aceste cinci Judeţe ale Bă­niei Severinului, ce este dincoace de Olt. Căci nu­mai aceste cinci Judeţe, Banatul şi Ardealul se numea pe acele vremi Ungro-Vlachia, şi se stăpânea de Domni Români, cei bine credincioşi şi iubitori de Christos. Iară cele 12 Judeţe de dincolo de Olt şi cu Moldavia Goţia Schitelor se numea, şi se stăpâ­nea tot de Domni Români. Dar varvari înkinători de idoli împreună cu toţi Romanii lui, şi pentru că era supuşi ei Schiţilor, adecă Tătarilor, de aceia se numeşce prin istoriile veki Goţia Schiţilor, până în Tătaria. Ci însă mai înainte până nu era supuse cele 12 Judeţe cu Moldavia Schiţelor adică Tăta­rilor, se stăpînea de doi Domni. De unul bine cre­dincios şi iubitor de Christos, iară de altul, varvar rău credincios, înkinător idolilor. Şi sculându-se cu răsboi unul asupra altuia, pentru stăpînire şi pen­tru credinţa, ce era împerekiată între dînşii, precum de acesta pre larg arată istoria sântului marelui mucenic Nichita Gotul, ce se pomeneşce în 15 dile ale lunii lui Septemvrie, carele era din nemul Domnilor celor bine credincioşi. Ci Romanii cei bine credincioşi, împreună cu Domnul lor cel drept cre­dincios şi iubitorii de Christos, nemai putând răb­da muncirile şi răsboaele şi izgonirile de la Domnii şi boerii cei răi credincioşi, cari atuncea era mulţi foarte, căci una era cu Tătarii, au trecut preste munţii Carpaţi în Ardeal şi Banat şi în pământul Ungariei cu toate familiele lor şi s’a supus Imperatului Romei; având sub stăpânirea lor, precum s’a zis, Banatul Ardealului, Bănia Severinului. Iar sântul după cea mai sus zisă descoperire D-zească, ca sa treacă în pământul Ungro-Vlachiei, căci va prin trânsul şi pre norodul pământului acestuia, a-l mai întări în dreapta credinţă christienească, prin începerea zidirilor sântelor monastiri şi biserici cu sânte jârtfelnice, ce se vor face prin trânsul de bine credincioşii Domni şi boeri, şi de alţi făcători de bine drepţi credincioşi, de a fi al doilea epochă, adică (viac) dupre cum scrie şi la predoslovia lunei Noemvrie. Că trei epoche, adecă viacuri a avut ţările acestea. Intâi epocha, când s’au luptat cu rezboaele; al doilea epocha zidirea sântelor mănăstiri; al treilea epochă tălmăcirea cărţilor pre limba Românescă. Iară la epochul cel dintăi din pricina războaelor celor mari şi dese, ce avea cei mai sus zişi varvari, Goţii şi Sciţii, adecă Tătarii, cu Impăratii Români şi cu Domnii cei drept credincioşi christiani. Toate sfintele jertfelnice cu bisericile, cu mănăstirile, cu Mitropoliile, cu Episcopiile, cu totul să stricase până la pământ, şi nici o Biserică Chreştinească cu sânt jertfelnic nu mai era în pămenturile acestea, adică, în Moldavia, în Valachia şi dincoace de Olt, întru aceste cinci Judeţe ale Băniei Severinului. Şi foarte se împuţinase pământurile ace­stea de christiani, din pricina mai sus zişilor varvari, înkinători de idoli, încă mai nainte până a nu se strica Rusia de Batie Împăratul Tătarilor, care acest Batie, mergând cu oştiri mari în pământul Ruşilor şi prin slobozire D-zească, pre toată Rusia o au stricat şi o a luat sub stăpânire şi robire …”

Evident, numitul Batie, “împăratul” tătarilor din expunerea Ieromonahuli Ştefan a fost un personaj istoric real, care a trecut prin foc şi sabie Rusia. “Nu după trecerea a multă – mai afirmă Ieromonahul Ştefan – vreme, iarăşi Batie împăratul Tătarilor s’a sculat cu mari oştiri, însuşi el, şi asupra împărăţiei Romei. Şi mergând întîi asupra pământului Ungariei, s’a înpărţit oştirile în tot pământul acela al Ungariei şi al Banatului şi al Ardealului, şi lovindu-se cu oştirile lui Vladislav Craiul Ungariei şi al Banatului şi al Ardealului şi al Băniei Severinului; sa omorît acel becesnic Batie, Împăratul Tătarilor cu securea de însuşi Vladislav Craiul Ungariei, adică al Românilor. Şi atuncea a scăpat Rusia de sub stăpânirea Tătarilor. Ase­menea şi Moldavia şi cele 12 judeţe ale Valachiei de dincoace de Olt. Căci după omorîrea acelui Batie şi Radu Negru V. V. fratele mai sus zis Vladislav craiul, adică, Domnul Românilor din Ardeal, din Bănia Severinului, din Banatu, din Ungaria, a eşit cu oştiri din Ardeal pre apa Oltului, şi au tăbărîtu pe rîul Argeşului, unde mai în urmă au aşedatu aci scaunul şederei Domniei Sale. Şi prin vitejia sa şi a ostaşilor sei, ajutându-le prea milostivul D-zeu, a gonit pre toţi Tătarii cu mai marii lor, dintr’acele 12 judeţe de preste Olt. Iară Românii, lăcuitorii de acolo, ce se numeau Goţi, ce era până atuncea sub stăpânirea Tătarilor, măcar că era unii din  ei varvari şi înkinători de idoli, precum s’a zis mai sus, dar fiind tot o limbă cu Românii ostaşi, cari eşise din Ardeal, toţi s’a supus lui Radu Negru V. V. şi priimind dreapta credinţă christianescă, s’a botezat toţi de la mic până la mare, prin sântul botez cel pravoslavnic. Şi aşa s’a alcătuit şi s’a făcut Românii tot-una, dintr’aceste ţeri, zise adică: cele două-spre-zece ju­deţe de preste Olt cu Bănia Severinului şi Ardealul şi Banatul. Apoi tot atuncea puţin mai în urmă, după eşirea lui Radu V. V. Negru, au eşit şi Dragoş Voevod tot din Ardeal la Moldavia, şi tăbarând la Suceava, a aşezat scaunul domniei sale acolo. Şi unindu-se amendoi numiţii Domni, şi prin ajutorul prea milostivului D-zeu, a gonit desăvârşit pre Tătari. Şi s’a făcut atuncea linişte mare despre Tătari în Valachia, în Moldavia, şi în Rusia, după omorîrea mai sus zis becisnicul Batie, Împăratul Tătarilor.”

Acest fragment uimitor – stupefiant chiar – scris între anii  1827-1839 de Ieromonahul Ştefan, cu privire la situaţia arealului carpato-danubiano-pontic din perioada premergătoare întemeierii Ţării Româneşti nu a fost luat în considerare în nici un fel de istoriografie fie datorită inexactităţilor deja menţionate cu privire la existenţa unor personalităţi şi evenimente istorice, fie cu privire la datarea acestor evenimente. Aşa să fie ?