UNIREA SUB ACELAŞI SCEPTRU CU TREI SUTE DE ANI ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

UNIREA SUB ACELAŞI SCEPTRU CU TREI SUTE DE ANI ÎNAINTE DE MIHAI VITEAZUL

Însă elementul cu adevărat senzaţional abia urmează: după aceea – lasă să se înţeleagă Ieromonahul Ştefan – acelaşi Radu Vodă Negru a realizat marea unire a tuturor teritoriilor locuite de români: sub sceptrul său, Goţia (care nu mai era a tătatilor, întrucât aceştia fuseseră alungaţi) care era formată din cele 12 judeţe din dreapta Oltului, adică din Muntenia, s-au unit cu Bănia Severinului (compusă din cinci judeţe), cu Ardealul (Transylvania) şi cu Banatul, care formau împreună Ungro-Valahia. Textul Ieromonahului Ştefan este clar: “Iară Românii, lăcuitorii de acolo, ce se numeau Goţi, ce era până atuncea sub stăpânirea Tătarilor, măcar că era unii din ei varvari şi înkinători de idoli, precum s’a zis mai sus, dar fiind tot o limbă cu Românii ostaşi, cari eşise din Ardeal, toţi s’a supus lui Radu Negru V. V. şi priimind dreapta credinţă christianescă, s’a botezat toţi de la mic până la mare, prin sântul botez cel pravoslavnic. Şi aşa s’a alcătuit şi s’a făcut Românii tot-una, dintr’aceste ţeri, zise adică: cele două-spre-zece ju­deţe de preste Olt cu Bănia Severinului şi Ardealul şi Banatul.” (24)

Este interesant de remarcat că Ieromonahul Ştefan nu-l mai menţionează pe craiul Vladislav, care stăpânea Ungro-Vlahia în anul 1241, ceea ce înseamnă că după această dată Radu Negru a devenit conducătorul tuturor ţinuturilor menţionate. Aceasta poate însemna că Vladislav a decedat în perioada cuprinsă între lupta cu Batie neîndumnezeitul şi coborârea lui Radu Negru pe apa Oltului. De fapt, este foarte probabil ca Radu Negru să fi coborât pe apa Oltului din Ardeal abia după decesul fratelui său, Vladislav. Din aceste elemente cu adevărat senzaţionale se prefiguează idea că Radu Negru Vodă trebuie să fie considerat  eliberatorul şi unificatorul tuturor teritoriilor locuite de etnici români atât din dreapta, cât şi din stânga Oltului, devenind întemeietorul de drept al noii formaţiuni politice: Ţara Rumânească sau Valachia Magna. Capitala noii formaţiuni statale – şi, implicit, scaunul de domnie – a fost mutată în locul în care Radu Vodă Negru a coborât din Ardeal: Curtea de Argeş. Aşa cum lasă să se înţeleagă Ieromonahul Ştefan şi cum lasă să se înţeleagă desfăşurarea evenimentelor, perioada aproximativă în care Radu Vodă Negru a coborât din Ardeal trebuie să fi fost imediat următoare înfrângerii lui Batie de către Vladislav, adică anii 1242-1245-1250.

Evident, perioada (1242-1245-1250), traseul (Defileul Oltului) şi locul descălecării (apa Argeşului, adică la Curtea de Argeş, denumită în acea vreme Argeş) din textul Ieromonahului Ştefan nu corespund cu cele menţionate în letopiseţe, care indică faptul că, venind din Făgăraş pe apa Dâmboviţei, Negru Vodă a descălecat, cu a lui ceată, în zona Câmpulungului în anul 1290.

Iată, în oglindă, cele două texte:

Letopiseţul cantacuzinesc afirmă: « Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 (1290), fiind în Ţara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul voievod, mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţii, început-au a face ţară noao. Întîi au făcut oraşul ce-i zic Câmpul Lung. Acolo au făcut şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă. De acolo au dăscălecat la Argeş, şi iar au făcut oraş mare şi ş-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră, şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă.” (16)

Textul Ieromonahuluui Ştefan este, de asemenea, foarte clar: “căci după omorîrea acelui Batie şi Radu Negru V. V. fratele mai sus zis Vladislav craiul, adică, Domnul Românilor din Ardeal, din Bănia Severinului, din Banatu, din Ungaria, a eşit cu oştiri din Ardeal pre apa Oltului, şi au tăbărîtu pe rîul Argeşului.” (24)

Singura explicaţie posibilă şi plauzibilă a aceastor neconcordanţe este că cele două texte se referă la două personaje diferite care au primit numele Negru Vodă; letopiseţele se referă la un personaj denumit Radu Negru Vodă, în timp ce textul Ieromonahului Ştefan se referă la un alt personaj, care a primit tot numele Radu Negru Vodă. Ambele personaje au prenumele Radu. Primul Negru Vodă este cel din letopiseţe, care a coborât pe apa Dâmboviţei, din Făgăraş şi a descălecat mai întîi la Câmpulung, iar apoi la Curtea de Argeş, unde şi-a pus scaunul de domnie. Al doilea Negru Vodă este cel care a coborât pe apa Oltului şi a tăbărât la Curtea de Argeş în perioada imediat următoare înfrângerii lui Batie de către Vladislav, adică în perioada cuprinsă între anii 1242-1245-1250.

Pentru înţelegerea corectă a evenimentelor descrise în  textele menţionate, în rândurile următoare va fi urmărit doar traseul personajului denumit Radu Negru din textul Ieromonahului Ştefan, iar în acest scop va fi emisă, pentru moment, doar o variantă de lucru. Varianta de lucru porneşte de la următoarea presupoziţie: aşa cum a menţionat Ieromonahul Ştefan, personajul Radu Negru “a eşit cu oştiri din Ardeal pre apa Oltului, şi au tăbărâtu pe rîul Argeşului”, imediat (sau la scurt timp) după omorârea lui Batie de către Vladislav, adică în perioada 1241-1245 -1250, dar a ajuns la Câmpulung abia în anul 1290, aşa cum specifică letopiseţele.

Perioada stupefiant de lungă dintre cele două borne temporale poate fi explicată în felul următor: în tot acest răstimp lung de aproape 40 de ani, personajul Radu Negru din textul Ieromonahului Ştefan, care “a eşit cu oştiri din Ardeal pre apa Oltului”, a desfăşurat operaţiuni de luptă într-un “teritoriu vremelnic ocupat” de trupele mongole (tătăreşti).

Chiar dacă perioada lungă a coborârii lui Negru Vodă şi a cetei sale din Ardeal la sudul Carpaţilor este neverosimilă din punctul de vedere al istoriografiei (fiind comparabilă doar cu cea a evreilor, cărora le-au trebuit 40 de ani să străbată deşertul pentru a intra în Ţara Făgăduinţei), devine destul de firească în contextul acelor vremuri, întrucât, la urma urmei, în acest răstimp lung, Negru Vodă şi oastea sa doar nu s-au oprit să admire peisajele Munţilor Carpaţi, ci au avut de purtat un război înverşunat împotriva tătarilor, pe care, în cele din urmă, i-a alungat din cele douăsprezece judeţe ale Munteniei. Negru Vodă nu se afla într-o excursie, astfel că singura explicaţie plauzibilă este că alungarea definitivă a tătarilor, menţionată de Ieromonahul Ştefan, nu s-a desfăşurat după anul 1290 aşa cum s-ar putea crede, ci înainte de această dată. Tătarii au fost alungaţi din cele douăsprezece judeţe de la sudul Carpaţilor între anii 1250-1290; tot în această perioadă, sub patronajul lui Radu Negru, au fost creştinaţi românii “varvari” care anterior se închinau la idoli.

Faptul că Radu Negru Vodă menţionat de Ieromonahul Ştefan a coborât pe apa Oltului, iar apoi şi-a aşezat tabăra pe apa Argeşului, la Curtea de Argeş, generează o întrebare cheie. Întrebarea este, fireşte, care a fost punctul de plecare al lui Radu Negru Vodă. Răspunsul este unul singur: locul de plecare al lui Radu Negru Vodă nu a fost zona centrală a Ţării Făgăraşului (aşa cum specifică letopiseţele, care se referă la un alt Negru Vodă), pentru că altfel ar fi coborât pe defileul râului Dâmboviţa, iar punctul de sosire a fi fost Câmpulungul. Ceea ce înseamnă că punctul de plecare al lui Radu Negru Vodă a fost fie zona Sibiului, fie, mult mai probabil, Ţara Loviştei.

Ca punct de plecare şi, de ce nu, ca loc de origine al lui Radu Negru, Ţara Loviştei era învecinată (sau chiar făcea parte) cu Ţara Oltului (germanii o numeau Altland), unde documentele vremii afirmau că se află Terra Blacorum sau Terra Olacorum; în acea perioadă de timp, această zonă cuprindea şi partea centrală şi de est a ceea ce ulterior a primit numele Ţara Făgăraşului (prima atestare documentară a existenţei Ţării Făgăraşului provine abia din anul 1372). Capitala acestei zone trebuie să fi fost o locaţie aflată de-a lungul Defileului Oltului, situată între Sibiu, Turnul Roşu şi Râmnicul Vâlcea. Opinia personală este că locaţia din apropierea Oltului, de unde a început coborârea lui Radu Negru Vodă spre Curtea de Argeş a fost situată undeva în apropierea localităţii actuale Câineni.

Revenind la Negru Vodă, devine evident că, în condiţiile în care teritoriul era ocupat de tătari, acesta nu a coborât pe defileul Oltului într-un galop de sănătate, ci în mai multe etape. Pe măsură ce cucerea un teritoriu şi-i alunga pe tătari, Negru Vodă creştina populaţia autohtonă – chiar şi pe cea care anterior se aliase cu tătarii, aceasta fiind, aşa cum specifica Ieromonahul Ştefan, formată din goţii “varvari”. Acesta este motivul pentru care a fost nevoie de mai bine de patruzeci de ani pentru ca Negru Vodă să străbată traseul Ţara Loviştei (Câineni) – Defileul Oltului – Curtea de Argeş. Traseul lui Radu Negru Vodă şi al oştirii sale s-a desfăşurat pe parcursul a cel puţin trei etape. În prima etapă, Negru Vodă a coborât pe Defileul Oltului, de la Câineni până aproape de Râmnicul Vâlcea. În a doua etapă, Negru Vodă a parcurs traseul Râmnicul Vâlcea – Curtea de Argeş. În a treia etapă, Negru Vodă a parcurs traseul Curtea de Argeş – Câmpulung. În fiecare dintre locaţiile menţionate, care au fost alese doar din considerente strategice, în funcţie de dispunerea inamicului în teritoriu, Negru Vodă şi-a stabilit un centru de comandă itinerant şi un scaun de domnie temporar, de unde a întreprins operaţiuni militare de alungare a tătarilor de pe cuprinsul celor 12 judeţe ale Munteniei.

Este uimitor într-adevăr faptul că parcurgerea acestui traseu relativ scurt a durat o viaţă de om. De-a lungul acestui traseu, între anii 1242/1245/1250 şi 1290, Radu Negru Vodă s-a luptat fără încetare cu tătarii şi a creştinat populaţiile eliberate – fapte ce nu sunt recunoscute de istoriografie. Abia după ce a eliberat Muntenia de tătari, Negru Vodă s-a mutat în oraşul Curtea de Argeş, care a devenit o “reşedinţă de pace” cum se spune astăzi, unde a construit o biserică.

Curtea de Argeş, locul unde a “tăbărât”, a fost pentru Radu Negru Vodă şi pentru oastea sa un “Ţinut al făgăduinţei”, iar efortul său de patruzeci de ani pare a se fi încadrat într-o logică mistică cu temeiuri biblice. Abia după ce s-a stabilit la Curtea de Argeş, în anul 1290, Radu Negru Vodă a unit, sub acelaşi sceptru, cele cinci judeţe ale Băniei Severinului, Banatul propriu-zis şi Ardealul (ce formau Ungro-Vlahia) cu cele douăsprezece judeţe (eliberate de tătari) ale Munteniei, cu o parte a Moldovei (ceea ce înainte purta numele Goţia Schitelor) şi cu Oltenia, prin banoveţii care au venit să i se închine – aşa cum specifică de această dată Letopiseţul cantacuzinesc.

În fine, sub Radu Negru Vodă au fost creştinaţi in corpore etnicii români ce locuiau acel teritoriu, inclusiv acei goţi (geţi) ce până atunci erau închinători la idoli.

Negru Vodă a unit toate teritoriile locuite de etnici români sub acelaşi sceptru, într-o singură Ţară, cu trei sute de ani înaintea lui Mihai Viteazul (de fapt, Mihai Viteazul a dorit să refacă ceea ce întemeiase Negru Vodă) Prin acţiunile sale, Negru Vodă a întemeiat Ţara; mai trebuie subliniat şi faptul, excepţional de important, că Negru Vodă a întemeiat de facto România Mare (deocamdată fără Basarabia şi fără Dobrogea, care însă au fost cucerite nu după mult timp de Basarab şi, respectiv, de Mircea Cel Bătrân). Întemeierea noii ţări a presupus, în mod firesc, actul încoronării oficiale a lui Negru Vodă, căci abia după încoronare putea fi vorba despre o ţară nouă.

Este la fel de uimitor faptul că cel mai mare erou al poporului român din epoca creştină, cel care i-a izgonit pe tătari, care a întemeiat Ţara şi care a creştinat in corpore populaţia eliberată este astăzi nesocotit de istoriografie, astfel că nu-şi mai găseşte loc în amintirea oamenilor, fiind considerat de învăţaţii acestor timpuri (care peste ani vor fi consideraţi de “tristă amintire”) un “personaj imaginar” sau un “mit istoriografic.”

Uneori istoria – sau, poate, viaţa oamenilor – este foarte tristă şi nedreaptă.