OPOZIŢIA SACRU-PROFAN

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

OPOZIŢIA SACRU-PROFAN:

ISTORIA MISTICĂ A POPORULUI ROMÂN

Evenimentul întemeierii Ţării Româneşti şi, implicit, al descălecatului lui Negru Vodă a avut două componente: una istorică, iar cealaltă mistică.

Dacă componenta istorică, care a fost trecută parţial în revistă, a fost reliefată îndeosebi de documentele oficiale ale cancelariilor vremii (ale coroanei maghiare, ale imperiului bizantin etc), componenta mistică a fost dezvăluită cu precădere în documentele bisericeşti (cronici, pomelnice, pisanii etc), în legendele populare şi, până la un punct, în letopiseţe.

Este lesne de observat că documentele cancelariilor folosite de istoriografie ca surse exclusive, cum ar fi de exemplu Diploma Ioaniţilor, menţionează doar un aspect al realităţii, în timp ce documentele bisericeşti (cronici, pomelnice, pisanii etc), legendele populare şi, până la un punct, letopiseţele menţionează un alt aspect.

Între cele două categorii de surse documentare este o opoziţie profan-mistic (sau profan-sacru, în sensul folosit cândva de Mircea Eliade); istoriografia este profană, iar cronicile bisericeşti, legendele populare şi letopiseţele au un vădit conţinut mistic. De fapt, cel mai mare conţinut mistic îl au cronicile bisericeşti (ceea ce este evident) şi legendele populare (la care conţinutul mistic este uneori latent, astfel că nu se dezvăluie imediat în cazul unei analize superficiale); despre letopiseţe se poate afirma că au doar un sâmbure mistic.

Dacă pentru istoriografia profană contează cine a emis primul un document “oficial”, căci cel care l-a emis este automat declarat “făptuitor”, “descălecător” sau “întemeietor”, pentru cronicile bisericeşti contează cine a săvârşit un ritual sau altul şi, implicit, cine a ridicat şi târnosit o biserică; cu alte cuvinte, contează cine a intrat în Graţia lui Dumnezeu. Cel care a intrat în Graţia lui Dumnezeu a primit Harul, astfel că în Memoria Sfântă a lui Dumnezeu el este făptuitorul (descălecătorul sau întemeietorul), fiind recunoscut ca atare de scrierile bisericeşti, de legendele populare şi, parţial, de letopiseţe. Şi ce contează oare mai mult: Graţia lui Dumnezeu sau documentul oficial al unei cancelarii? Tocmai în aceste aspecte constă deosebirea de vederi dintre istoriografie pe de-o parte, şi cronicile bisericești, legendele populare sau letopiseţe de cealaltă parte. În consecinţă, cronicile bisericeşti, legendele populare şi letopiseţele menţionează o istorie mistică.

Fiecare dintre cele două feluri de a trata trecutul – profan şi mistic – se raportează aşadar la propria sa categorie de surse documentare. Fiecare categorie de surse documentare pune problema în propriul ei sistem de referinţă. Este vorba întrucâtva despre o “realitate paralelă” sau, mai exact spus despre două faţete ale aceleiaşi realităţi. De exemplu, documentele emise de coroana maghiară au luat în considerare doar acele evenimente şi personaje politice de care avea cunoştinţă; aşa cum menţiona Diploma ioaniţilor, la mijlocul secolului al treisprezecelea, coroana maghiară a luat în considerare mai multe formaţiuni politice din arealul carpato-danubiano-pontic denumite cnezate sau voievodate pe care, într-un fel sau altul, le-a cunoscut în mod direct şi cu care a stabilit relaţii să le spunem diplomatice, dar care implicau de cele mai multe ori principiul vasalităţii: cnezatele lui Farcaş, lui Ioan, lui Seneslau etc. Pe de altă parte, sursele documentare autohtone, în primul rând documentele bisericeşti, apoi legendele populare, precum şi, parţial, documentele cancelariei Ţării Româneşti de mai târziu care menţionează indirect evenimentele aflate în discuţie, inclusiv letopiseţele, atâtea câte s-au păstrat, au luat în calcul doar acele întocmiri politice care erau cunoscute în mediul autohton.

În concluzie, trebuie convenit aprioric că documentele oficiale maghiare, bizantine sau ale altor puteri ale vremii au fost partizane, întrucât au reflectat punctul de vedere care le-a convenit. De asemenea, trebuie evidenţiat faptul că aceste puteri politico-militare nu erau atât de bine informate cu privire la realităţile din arealul carpato-danubiano-pontic precum consideră istoriografia şi nici nu aveau cum să fie. Pe de-o parte, veştile circulau destul de greu în acea perioadă de debut a Evului Mediu, iar pe de altă parte nu avea nimeni interesul să se informeze cu privire la starea exactă din teritoriu. Aşa cum a fost menţionat, Valahia era în acea perioadă o imensă pădure, astfel că era greu, dacă nu imposibil pentru străini (uneori era greu şi pentru autohtoni) să facă o hartă exactă a teritoriului, în care să inventarieze toate moşiile, uniunile de moşii, cnezatele şi voievodatele, după cum nu aveau cum să cunoască înţelegerile sau tratatele, scrise sau verbale, încheiate între conducătorii acestora.

Avem, așadar, din punctul de vedere al informaţiilor care s-au păstrat până în acest moment, de-a face cu două “realităţi” paralele; pe de-o parte, avem de-a face cu o “realitate” pur românească, autohtonă, iar de cealalată parte avem de-a face cu “realitatea” unor forţe politice străine – cum a fost cazul coroanei maghiare -, care au invadat, dintr-un motiv sau altul, arealul carpato-danubiano-pontic şi care, destul de adesea, au reprezentat învingătorii de moment. Este evident faptul că, în contextul istoric deja creionat, coroana maghiară a avut nevoie de o justificare a invadării arealului carpato-danubiano-pontic, astfel că documentele emise de cancelaria proprie au fost ticluite în acest sens. Şi ce motiv mai întemeiat pentru ocuparea unui teritoriu putea fi mai bun decât afirmaţia că este nelocuit. Consecinţa firească este că, chiar şi în condiţiile în care a avut cunoştinţă de existenţa unor formaţiuni politice autonome în arealul carpato-danubiano-pontic, coroana maghiară a avut tot interesul să le treacă sub tăcere.

Tot astfel s-au produs evenimentele şi cazul celelorlalte puteri politice ce au ocupat, într-un fel sau altul, arealul carpato-danubiano-pontic de-a lungul secolelor. Faptul că au supravieţuit doar sursele documentare ale invadatorului, ale învingătorului de moment – ale imperiului roman, ale coroanei maghiare, ale imperiului otoman etc – nu epuizează subiectul. Chiar dacă istoria este scrisă de învingătorii de moment, poporul român are nevoie, mai mult decât oricând, de propria sa versiune, iar acei istorici care iau în considerare şi acordă credit aproape absolut doar surselor de informare oferite de cei ce l-au asuprit de-a lungul timpului nu sunt doar profani.

Aplicând aceste principii la cazul istoric dezbătut în aceste rânduri, concluzia nu va întârzia să apară: aşa cum indică la unison documentele bisericeşti, letopiseţele şi legendele populare, Negru Vodă a fost adevăratul întemeietor şi descălecător al Țării Românești, iar identificarea sa cu Basarab este o “abureală” ci iz politico-mediatic. De altfel, în acest context, chiar şi termenul de “întemeiere” este forţat, la fel ca şi cel de “descălecare”. Nu a fost vorba despre o întemeiere absolută ori despre o descălecare într-un ţinut viran, lipsit de locuitori, ci despre o unire şi o reformatare religioasă, economică, socială şi politică a unor vechi formaţiuni prestatale după principii feudale noi, specifice Evului mediu.

Înaintea introducerii principiilor feudale specifice Evului mediu, în aceste formaţiuni prestatale existau întocmiri sociale şi politice autohtone de tipul moşiilor tradiţionale, care s-au perpetuat din cele mai vechi timpuri, aşa cum indică de altfel şi cercetările arheologice. Chiar şi formaţiunile politice prestatale cum le defineşte istoriografia, adică uniunile de moşii, rumâniile populare, cnezatele, voievodatele, judeţele sau “ţările” (sau oricum s-ar fi numit) ce au intrat apoi în componenţa Ţării Româneşti nu au apărut dintr-o dată, ca din neant. Ele existau de pe timpul dacilor. De altminteri, formaţiunile prestatale de la începutul Evului Mediu erau dispuse exact în aceleaşi locuri în care, în antichitate, erau dispuse uniunile de triburi ale dacilor – mai mult decât atât, aveau cam aceleaşi capitale. Autohtonii au locuit neîntrerupt în acest areal, iar în momentul în care au apărut primele documente scrise, atotohtone ori ale cancelariilor străine, ei tot aici se găseau.

Faptul că aceste formaţiuni prestatale nu au fost menţionate în documentele “oficiale” ale cancelariilor străine denotă fie faptul că nu au fost cunoscute (ceea ce poate fi de înţeles), fie nu au fost menţionate în documente datorită unor raţiuni politice, fie au fost menţionate la momentul istoric repectiv dar au fost eliminate ulterior; în ultimul caz este vorba despre documente contrafăcute, semn că s-a dorit o rescriere a istoriei.