NISCAREVA LUCRURI DEMNE DĂ AUZIT

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

NISCAREVA LUCRURI DEMNE DĂ AUZIT

Actul de naştere al Ţării Româneşti a fost bătălia de la Posada din anul 1330, în care Basarab Întîiul l-a învins pe regele maghiarilor Carol Robert de Anjou. Acesta este punctul de vedere al istoriografiei româneşti în intergralitatea ei.

Această informaţie ce apare în orice carte de istorie a românilor este în bună măsură falsă – evident, cu excepţia faptului că la Posada s-a consumat într-adevăr o confruntare sângeroasă între români şi oastea condusă de regele maghiarilor Carol Robert de Anjou, confruntare care a fost câştigată în mod zdrobitor de români. În rest este vorba despre o afirmaţie în bună măsură falsă, care are la bază două erori foarte mari.

Prima eroare este că Ţara Românească a fost întemeiată de Basarab Întîiul. Aşa cum a fost deja argumentat în paginile acestei cărţi, Ţara Românească nu a fost întemeiată de Basarab Întîiul, ci de cei doi mari membri ai dinastiei Negru Vodă, Cel Bătrân şi Cel Tânăr, în decursul secolului al treisprezecelea. Ţara Românească – sau mai exact spus România Mare (denumire care pentru unii este un anacronism grav) – a fost descălecată de Negru Vodă Cel Bătrân, apoi a fost unificată şi eliberată de sub dominaţia tătarilor de Negru Vodă Cel Tânăr.

A doua eroare este afirmaţia că Basarab a cîştigat bătălia de la Posada. Nu Basarab a câştigat bătălia de la Posada, ci Voievodul de drept şi de fapt al Ţării Româneşti din acea perioadă: Mihail Negru Vodă, succesorul lui Negru Vodă Cel Tânăr.

Probabil că aceste afirmaţii au darul de a şoca sau chiar de a stupefia orice cititor, drept pentru care trebuie aduse fără întârziere argumente în sprijinul lor. Înainte însă de a aduce argumente credibile, dar şi pentru a mai înmuia cât de cât surpiza acestor afirmaţii, trebuie dedus că, cel puţin din punct de vedere formal, în acea perioadă de timp, în Ţara Românească, au domnit concomitent două dinastii: una a Basarabilor, iar cealalată a urmaşului lui Negru Vodă, pe nume Mihail, despre care letopiseţele afirmă că a domnit, după decesul lui Negru Vodă Cel Tânăr, nouăsprezece ani, adică între anii 1314-1333.

Despre acest ultim membru al Dinastiei Negru, cronica lui Radu Popescu (Cronica Bălenilor), care nu avea nici un interes să mistifice trecutul (fiind opusă partidei care acţiona pentru dinastia Cantacuzinilor şi a Basarabilor), afirma următoarele: „Radu vodă Negrul, după adânci bătrâneţe, au murit în ţara lui, şi cu cinste l-au îngropat boiarii, domnind ani douăzeci şi patru. După Radul vodă Negrul au stătut la domnie Mihail vodă, carele a domnit cu pace ani nouăsprezece, întru a căruia domnie, de s-au şi făcut niscareva lucruri vrednice dă auzit, şi, nepomenindu-le alţii, noi încă tăcem (…) În zilele acelea, leat 6838 [1330], scrie un istoric că au venit Carol, craiul unguresc, asupra Ţării Româneşti şi au luat Severinul fară nici o vină. Iar domnul Mihail vodă, în nădejdea lui Dumnezeu, strângând oaste şi fă­când război cu craiul ungurescu, l-au biruit şi s-au întors cu ruşine. În mijlocul vremilor acestora, au murit Mihail vodă şi s-au pus în locul lui Dan vodă.” (20)

Evident, în prima parte a letopiseţului, cronicarul indică faptul că, de fapt, s-au făcut de către Mihail Negru Vodă “niscareva lucruri vrednice dă auzit”, dar nu le poate spune în mod deschis. Chiar dacă nu au putut fi spuse la vremea repectivă, aceste “lucruri vrednice de auzit” nu pot fi însă ascunse la infinit, chiar dacă toată istorigrafia s-ar răzvrăti împotriva “diletantismului” celui ce face o astfel de afirmaţie. Iar cel mai vrednic de auzit eveniment a fost chiar câştigarea bătăliei de la Posada de către Mihail Negru Vodă, iar acest aspect este menţionat cât se poate de limpede în a doua parte a Cronicii Bălenilor scrisă de Radu Popescu.

Opinia autorului acestei cărţi cu privire la câştigarea bătăliei de la Posada de către Mihail Negru Vodă are la bază o interpretare diferită de cea istoriografică, fiind întemeiată atât pe logica desfăşurării evenimentelor, cât şi pe documentele existente. Trebuie precizat că documentele trebuie interpretate ad litteram, astfel că, indiferent de nivelul scăzut al cunoştinţelor istorice ce poate fi imputat vechilor cronicari sau a precarităţii surselor de documentare ale acestora, evenimentele principale ale acelui trecut neguros au fost prezentate destul de fidel.

Înainte de toate, trebuie menţionat faptul surprinzător că există nu numai în istoriografia română modernă, ci şi în documentele epocii respective două variante sau, mai exact spus, două realităţi “paralele”; prima variantă a fost prezentată cu precădere în documentele sud-slave şi maghiare, iar a doua variantă a fost prezentată cu precădere în documentele turce şi tătare. Aşa cum a subliniat istoricul Stefan Ştefănescu, izvoarele sud-slave şi maghiare „numeau principatul românesc din Carpaţii Meridionali şi de la Dunărea de Jos „Ţara Basarabească”, „Basarabia”, şi pe locuitori „basarabiţi”, după întemeietorul dinastiei. În schimb, „tradiţia locală – ca şi aceea mongolă sau turcică (vezi osmanicele Kara Iflak, Kara Bogdan) – a cultivat cu îndărătnicie mitul lui „Negru Vodă”, ignorînd pe Basarab I.”

Mai mult decât atât: nici un letopiseţ (nici chiar cel cantacuzinesc) nu menţionează domnia lui Basarab Întîiul. Singura dată cunoscută cu exactitate este anul morţii sale, conform unui înscris slavon de la Curtea de Argeş: anul 1352. Este uimitor şi faptul că letopiseţele fac un salt de la Mihail Negru Vodă direct la Dan I şi Mircea Cel Bătrân, fără a menţiona nimic despre membrii Dinastiei lui Basarab Întîiul, adică despre Voievozii Nicolae Alexandru, Vlaicu Vodă şi Radu I. Această omisiune nu înseamnă altceva decât că, pentru letopiseţe, inclusiv pentru cel cantacuzinesc (care prezintă istoria din perspectiva descendenţilor Basarabilor), Basarab Întîiul şi succesorii săi nu au existat ca voievozi.

Pentru această uimitoare omisiune, istoriografia dă vina pe puţinătatea informaţiilor la care au avut acces cronicarii ori pe tentative de mistificare a acestora, explicaţii care pot fi valabile doar până la un punct. Şi totuşi, cu privire la acest subiect, nu este vorba despre o mistificare în letopiseţe, după cum nu a fost vorba despre vreo mistificare nici în legendele populare ori în scrierile ortodoxe menţionate (precum scrierea Ieromonahului Ştefan, cu toate erorile conţinute în ea), ci pur şi simplu acesta a fost adevărul. Cel puţin în acest punct, la fel ca în cazul episodului descălecării lui Negru Vodă (Cel Bătrân, Cel de demult, Cel foarte vechi), letopiseţele nu fac nici o eroare; letopiseţele fac alte erori, iar acestea au fost comise nu datorită puţinătăţii informaţiilor la care au avut acces cronicarii, care în linii generale ştiau cum s-au desfăşurat evenimentele, ci pur şi simplu datorită unei comenzi politice. Mistificarea letopiseţelor a constat chiar în introducerea Basarabilor în ecuaţia descălecatului, întemeierii sau zidirii Ţării Româneşti pe criterii exclusiv politice.

Mai trebuie menţionat un hrisov emis de Matei Basarab care confirmă domnia lui Mihail Vodă: „Cu mila lui Dumnezeu creştinii Mateiu Basarabu W. şi Domn a totă Ţera Rumânescă, dat-am Domnia mea această poruncă a Domniei mele oraşului Dom­niei mele Câmpulungului, lui Stanu judeţulu cu doisprezece pârgari etc. (…) Pentru că vezutîi însumi Domnia mea multe cărţi betrâne, şi chrisove vechi, tote făcute pentru această tocmire, precum şi mai susu este zisu: întîiu chriso­vulu strămoşului Domniei mele alu reposatului Radului Negru W cându au fosti cursulu aniloru 6800 (1292), şi chrisovulu lui Michail W. Let. 6900 [1392], şi chrisovulu lui Vladu W. 6960 [1452] şi încă şi multe chrisove (…) În cetatea Târgovişte, la anii de la Adam 7144, ear de la nascerea lui Christos 1656, luna lui Mai 3.”

Evident, data domniei Voievodului Mihail, 1392, este greştită, căci în anul respectiv domnea deja Mircea Cel Bătrân, dar acesta nu trebuie să constituie un impediment în acceptarea faptului că, într-adevăr, după Radu Negru Voievod, a domnit Mihail voievod. Comentând acest fragment, istoricul Neagu Djuvara specifica următoarele: „Acest document – scrie istoricul citat – ridică o seamă de întrebări, înce­pând cu ultima dată, 3 mai 1656… care nu mai e sub domnia lui Matei Basarab, mort la 9 aprilie 1654! Iar anul indicat de la facerea lumii, 7144, corespunde cu 1636, când Matei era de atunci în Scaun… dar nu cu data de 1646 din glosă! Fără îndoială, copişti succe­sivi au încurcat datele. Nici data de 6900 [1392], ară­tată pentru un hrisov de la Mihail vodă, nu corespunde cu realitatea: în 1392, domnea, de şase ani, Mircea cel Bătrân, iar Mihail, fiul său, n-a fost asociat decât în ultimii ani ai domniei sale. Vlad voivod din 1452 ar fi Vladislav II din Dăneşti, pe care îl răstoarnă Vlad Ţepeş. În ultimă instanţă şi paradoxal, numai anul 1292 pentru „Radul Negru” ar fi verosimil.”

De fapt, nu numai anul 1292 pentru Radul Negru este verosimil, ci şi domnia lui Mihail Voievod, care i-a succedat lui Radu Negru, chiar dacă copiştii au încurcat (poate voit) anii de domnie ai acestuia din urmă. Pe de altă parte însă trebuie constatat că este uimitor faptul că toate titlurile de proprietate „betrâne” enumerate până în acest moment aparţin doar membrilor Dinastiei Negru Vodă, nici unul nu aparţine vreunui membru al Dinastiei Basarabilor, iar cu privire la acest aspect nici un istoric nu şi-a pus întrebări suplimentare. Concluzia este una singură: mistificarea nu aparţine vechilor letopiseţe, ci chiar istoriografiei. Mai mult decât atât: este vorba despre o dublă mistificare; pe de-o parte este vorba despre mistificarea celor ce au comandat introducerea Basarabilor în ecuaţia constituirii Ţării Româneşti, în frunte cu Voievodul Matei Basarab, iar de cealaltă parte este vorba despre mistificarea istoriografiei moderne.

Istoriografa a construit o realitate paralelă, punând un accent disproporţionat de mare pe documentele de cancelarie maghiare, slave, bizantine ori din alte părţi, fără a acorda credit scrierilor bisericeşti de genul celei a Ieromonahului Ştefan, legendelor populare, cărţilor de proprietate emise ulterior de cancelaria Ţării Româneşti ori letopiseţelor autohtone.