I HRISTO LIUBIVOMU SAMODERJAVNOMU

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

I HRISTO LIUBIVOMU SAMODERJAVNOMU

Faptul că atât Negru Voievod Cel Tânăr – cât şi Negru Vodă Cel Bătrân la vremea sa – au fost înscăunaţi prin ceremonii sacre desfăşurate în biserică este reliefat de Letopiseţul cantacuzinesc, care prezintă chiar şi “tituluşul” de domnie.

Trebuie, înainte de toate, specificat că acest tituluş este considerat de marea majoritate a istoricilor un fals, copiat după tituluşul de domnie al unor voievozi care au domnit ulterior, precum Vlaicu Vodă, Radu I (1376-1385), Mircea Cel Bătrân sau Radu al IV-lea (1495-1508); falsul poate fi imputat, cred istoricii, chiar cronicarilor care au întocmit letopiseţele.

Iată textul tituluşului de domnie: „V Hrista boga blagoveanomu blagocestivomu i Hristo liubivomu samoderjavnomu, Io Radul Negru voevod bojiiu milosti gospodariu vseia zemli Ungrovlahiskiia za planinski i ot Almaş i Fagăraş herţegu”. Acestea să tâlcuiesc pre limba rumânească: “Întru Hristos Dumnezeul, cel bun credincios şi cel bun de cinste şi cel iubitor de Hristos şi singur biruitor, Io Radul-voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Ţara Rumânească dentru Ungurie dăscălecat şi de la Almaş şi Făgăraş herţeg.” (16)

Analiza textului relevă însă faptul că este vorba despre un document autentic, care din diferite motive a fost modificat în câteva locuri; modificarea s-a produs ulterior, pe timpul voievodului Matei Basarab, din considerente politico-religioase. Tituluşul, ca alcătuire, este cât se poate de real, întrucât conţine informaţii valoroase, care nu există în tituluşele voievozilor ulteriori, astfel că ipoteza falsului integral cade. Formularea generală a tituluşului este cea standard, care s-a folosit, cu unele variaţiuni, la toţi voievozii ulteriori.

În linii generale, în tituluş pot fi detectate cauzele modificărilor realizate pe timpul voievodului Matei Basarab, când s-a produs o amplă operaţiune mediatică de rescriere a istoriei din considerente politico-religioase. Considerentele politice ale rescrierii istoriei ţin de includerea Basarabilor printre banoveţii olteni în momentul descălecatului lui Negru Vodă Cel Bătrân, ceea ce reprezintă un fals; dat fiind faptul că Matei Basarab se considera urmaş al Basarabilor, a considerat necesar să-şi includă strămoşii printre întemeietori. Considerentele religioase sunt însă mult mai obscure, dar au avut ca obiectiv principal eliminarea definitivă din istorie a lui Negru Vodă cel Bătrân, descălecătorul din anul 1215, şi înlocuirea acestuia fie cu Negru Vodă Cel Tânăr, fie eliminarea ambilor Negru Vodă şi în general a Dinastiei Negru şi înlocuirea acestora cu Radu I (1376-1385) din neamul Basarabilor (strămoşul lui Matei Basarab, voievodul pe timpul căruia s-a produs această incredibilă operaţiune mediatică de rescriere a istoriei).

Aşadar, tituluşul se referă la Negru Vodă Cel Tânăr, căruia i se atribuie în mod voit eronat descălecarea şi titulatura de herţeg în Făgăraş, iar prin această omisiune Negru Vodă Cel Bătrân a fost eliminat total din istorie.

Din tituluşul atribuit lui Negru Vodă Cel Tânăr aflăm în primul rând că acesta era creştin ortodox. Negru Vodă Cel Tânăr a pus înaintea domniei pe Dumnezeu, ceea ce înseamnă că domnia i-a fost accordată prin ungere, în răstimpul înscăunării în biserică, motiv pentru care a primit titulatura „Domn din mila lui Dumnezeu” (voevod bojiiu milosti gospodariu). În al doilea rând, Negru Vodă Cel Tânăr s-a autodefinit drept „iubitor de Hristos” (i Hristo liubivomu). În al treilea rând, Negru Vodă Cel Tânăr s-a autointitulat „singur biruitor” sau „singur stăpân(itor)” (samoderjavnomu). În al patrulea rând, Negru Vodă Cel Tânăr s-a autointitulat Domn a toată Ungro-Vlahia (gospodariu vseia zemli Ungrovlahiskiia). În al patrulea rând, dar cu referire la Negru Vodă cel Bătrân, textul precizează că acesta a “descălecat”, adică a venit din zona “plaiurilor” – din zona Almăşului şi Făgăraşului, (za planinski i ot Almaş i Fagăraş herţegu), unde era herţeg, adică Domn; prin omisiune, descălecatul care se referă la Negru Vodă Cel Bătrân i se transferă lui Negru Vodă Cel Tânăr. De asemenea, trebuie convenit că traducerea în limba română a textului slavon al tituluşului prezintă unele inexactităţi, care la rândul lor au generat alte inexactităţi de interpretare.

Pentru a decela aceste inexactităţi este cazul să facem apel la comentariul istoricului Neagu Djuvara; deşi s-a declarat dintru început de acord cu faptul că “tituluşul pretinsului Negru Vodă e, de fapt, ticluit după titulatura unor voivozi de după Vlaicu vodă”, istoricul citat a făcut o analiză pertinentă asupra unor cuvinte slavone traduse incorect în textul menţionat. “Aş vrea – afirmă autorul citat – să semnalez două aspecte terminologice chiar vrednice de atenţie, anume traducerea în româneşte a două dintre cuvintele slavone din „tituluşul” închipuit: samoderjavnomu şi Ungrovlahiskiia. Primul este, în general, tradus prin „de sine stătător” sau „singur stăpânitor”, ca echivalent al termenului grecesc authentes; aici, utilizează însă sintagma „sin­gur biruitor”, unde „biruitor”, de provenienţă maghiară, are tot accepţiunea – arhaică însă – de „posesor, deţinător, stăpânitor” (cf. magh. Ut. arh. bir „a deţine, a stăpâni”)! Iar gospodariu vseia zemli Ungrovlahiskiia, totdeauna re­dat, când îl întâlnim, prin formula „domn a toată Ţara Românească”, e tălmăcit „domn a toată Ţara Rumâneas­că dentru Ungurie dăscălecat, deci interpretând pe acel Ungro legat de vlahiskiia, ca însemnând că Ţării Româneşti i se spune Ungrovlahia, fiindcă e o Vlahie, o „Românie”, descălecată, adică întemeiată pornind din Ţara Ungurească”. (20)

Pentru autorul citat nici formula „vseia zemli Ungrovlahiskiia za planinski” nu este lipsită de enigme, întrucât „prezintă două particularităţi: 1) pe când textele originale pe care le avem din primele tim­puri – de pildă, la Mircea vodă – avem văsei zemli Ugrovlahii i zaplaninskiim, la Dan vodă văsei zemli Uggrovlahiiskoi i Zaplaninskim i Amlaşu i Fagraşu herţeg – din cronica noastră lipseşte şi – adică (lipseşte) conjuncţia copulativă şi. Dacă nu e o simplă scăpare a scribului, aceasta inversează literalmente sensul: nu mai înseam­nă că voivodul nostru domneşte peste Ţara Româneas­că (Ungrovlahia) şi peste Transalpina, adică peste un teritoriu dincolo de munţi, în Transilvania (care? Căci Făgăraşul e notat separat. Sau e vorba cumva de o parte din Haţeg, care era a lui Litovoi în 1247, sau o parte din Banat, care aparţinea banatului unguresc de Severin?), ci că domneşte „peste toată Ungrovlahia transalpină, ceea ce ar copia formula-tip folosită de regii maghiari când vorbesc de Basarab sau de succesorii lui, „voivodul nostru transalpin”; 2) dar, mai cu seamă, pe când expresia e în general tălmăcită „peste toată ţara Ungrovlahiei şi a Transalpinei” sau „a plaiurilor”, ea e tradusă aici „(domn) a toată Ţara Rumânească dentru Ungurie dăscălecat”! Ceea ce adevereşte interpretarea de mai sus: Ţara Românească e transalpină (zaplanin­skim) privită dinspre „Ţara Ungurească” şi de acolo a „descălecat” domnul Ţării Româneşti. (…) Înţelesul sintagmei za planinskim e clar doar când te situezi dinspre partea regelui Ungariei: înseamnă din­colo de munţii Transilvaniei, deci Valahia.” (20)

Într-adevăr, dacă sensul cuvântului samoderjavnomu de „singur stăpânitor”, „singur stăpân” sau „singur posesor” este decelat corect de autorul citat, sensul cuvântului Ungrovlahiskiia este interpretat eronat, iar artificiile erudite de a-i descoperi un alt înţeles decât cele în acord cu evenimentele sunt total inutile. Sensul este foarte clar şi nu implică în nici un fel interpretarea „Ţara Românească de lângă Ungaria” ori „Ţara Românească descălecată sau întemeiată din Ungaria”, ci pur şi simplu Ungro-vlahia, adică Ţara Românească în sensul folosit de Ieromonahul Ştefan, pe care nu-l ia nimeni în considerare, adică Ţara Românească denumită Ungro-Vlahia (care nu are de-a face cu teritoriul stăpânit pe atunci de coroana maghiară) ce cuprindea Banatul Severinului cu cele cinci judeţe, Banatul propriu-zis şi întregul Ardeal, la care s-a alipit în urma luptelor cu tătarii, teritoriul Moldovei şi Munteniei cu cele 12 judeţe – adică toată România.

Tocmai asta vrea să spună „tituluşul de domnie” atât de greşit interpretat astăzi, dar care ascunde atât de multe taine: că Negru Vodă Cel Tânăr a fost proclamat la încoronare, din mila lui Dumnezeu, Domn al întregii Ungro-Vlahii, stăpân absolut şi implicit biruitor al celor ce i-au stat în cale, dar în acelaşi timp proprietar de drept divin al întregului teritoriu (în sens juridic, astfel că acele cărţi de proprietate pe care le-a acordat ulterior supuşilor săi au avut o valoare juridică absolută, neputând fi contestate de nimeni).

Uimitor este faptul că istoricul Neagu Djuvara găseşte formula exactă şi nu-şi crede ochilor, din moment ce explică la un moment dat că Negru Vodă domneşte „peste toată Ungrovlahia Transalpină”, iar apoi se întreabă care este acea Transalpină, în afară de Almăş şi Făgăraş, pentru a concluziona că „aşadar Transalpinia desemna altă zonă de peste Carpaţi. Probabil sau în Haţeg, sau în zona muntoasă a Banatului.” (20)

Aşa a şi fost, dar nu numai atât. Transalpina (vseia zemli Ungrovlahiskiia za planinsk notat fără particula copulativă „şi” – adică teritoriul de dincoace şi de dincolo de munţi, adică al plaiurilor) nu este văzută dinspre Ungaria (aşa cum a firmă istoricul citat), ci dinspre Curtea de Argeş, acolo unde s-a dat tituluşul de domnie, astfel că desemnează nu numai Haţegul şi Banatul, ci toată Transilvania (Ardealul), Banatul şi Bănia Severinului, adică ceea ce Ştefan Ieromonahul desemna prin Ungro-Vlahia. Acest aspect a fost confirmat de părintele Francisc Păcuraru în Istoria Bisericii Ortodoxe Române care, comentând expresia bisericească „exarh al plaiurilor”, afirma următoarele: „Jurisdicţia mitropoliei rezultă din titulatura pe care o acorda patriarhul ecumenic mitropolitului Ţării Româneşti în 1401: Preasfinţit mitropolit al Ungro­vlahiei, preacinstit şi exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor.” (20)

Cu privire la acest subiect, comentariul istoricului Neagu Djuvara este cât se poate de just: „Prin «plaiuri», s-au înţeles fie numai feudele transilvănene stăpânite de domnii munteni (D. Onciul), fie «regiunile subcarpatice din Banat şi Transilvania» (I. Nistor). Socotim însă că «plaiurile» cuprind întrea­ga Transilvanie, iar titlul de «exarh» acor­dat mitropolitului muntean avea sensul de reprezentant, delegat sau împuternicit al patriarhului de Constantinopol peste credincioşii ortodocşi din Ungaria şi Tran­silvania, unde nu-şi putea exercita jurisdicţia direct, întrucât se afla între graniţele unui stat feudal catolic (…) Toţi istoricii noştri, aproape fară excepţie, chiar şi cei mai „liberali”, s-au străduit să explice că sintagma Ungrovlahia însemna doar „Vlahia de lângă Ungaria”, pentru a o deosebi de Valahia – sau chiar Valahiile – din Balcani şi de Valahia de lângă Rusia, adică Moldova, ca şi când ar fi o ruşine, o adevărată capitis deminutio, dacă în mintea primului patriarh al Constantinopolei care a folosit expre­sia ea însemna Valahia al cărei voivod era, la acea vreme, vasal al regelui Ungariei, iar acesta din urmă, de peste o sută de ani, numea ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre, Ţara noastră transalpină.”

Desigur că cei de la patriarhie ştiau mult mai bine decât istoricii de astăzi ce înseamnă „plaiuri” şi „exarh al plaiurilor”, astfel că întrebarea istoricului Neagu Djuvara este doar retorică. Răspunsul la această dilemă este unul singur, chiar dacă este contestat de istorici: prin „plaiuri” (Ungrovlahiskiia za planinski) se înţelegea teritoriul transalpin al Ungro-Vlahiei (văzut dinspre Curtea de Argeş) menţionat de Ieromonahul Ştefan, iar prin „exarh al plaiurilor” se înţelegea cel desemnat de Patriarhul de la Constantinopol să îi păstorească din punctul de vedere al religiei ortodoxe pe cei ce locuiau acolo, în contrapondere la episcopii catolici trimişi de Papă. Ceea ce înseamnă că documentele de cancelarie ale coroanei maghiare, de care istoriografia actuală este atât de sigură că au reflectat situaţia reală, ori au minţit cu bună ştiinţă, la comandă politică, afirmând că au stăpânit integral teritoriul Transilvaniei şi al Băniei Severinului, ori erau în totală necunoştinţă de cauză, neştiind cu adevărat ce se află pe teritoriul actualei Românii.

Realitatea este că atât pe vremea lui Vladislav Craiul, cât şi pe vremea lui Negru Vodă, coroana maghiară nu a stăpânit efectiv Transilvania şi Ungro-Vlahia. A uzurpat însă denumirea de ungur de la români, dând impresia că este vorba despre maghiari.

Problema nu este însă a cancelariei coroanei maghiare din secolul al doisprezecelea, care putea să emită orice document oficial dorea, în care să spună orice-i trecea prin cap regelui maghiar; problema este că istoricii de astăzi, îndrăgostiţi iremediabil de termenul „oficial”, iau drept adevărate aceste documente.

Mai trebuie notat şi faptul că, doar în calitate de voievod uns în biserică, Negru Vodă Cel Tânăr a putut să semneze şi să parafeze, cu pecetea domnească, actele de proprietate ale membrilor moşiilor, uniunilor de moşii şi tuturor obcinelor de pe cuprinsul noii Ţări, aşa cum apare în documentele menţionate anterior. Actele de proprietate la care s-a făcut referire în paginile anterioare indică faptul că pe timpul lui Negru Vodă Cel Tânăr – desemnat prin titulatura Radu Negru Vodă – s-a făcut împărţirea loturilor de pământ în funcţie de vechile cutume strămoşeşti (legea pământului). Tot ce s-a semnat şi parafat atunci de Negru Vodă Cel Tânăr, probabil sub prestare de jurământ sacru şi sub puterea blestemului, a fost considerat veşnic şi inviolabil, motiv pentru care nici un voievod ulterior nu şi-a permis să încalce sacralitatea actelor de proprietate semnate şi parafate în acea perioadă.

Tocmai din acest motiv, Negru Vodă Cel Tânăr a intrat în conştiinţa oamenilor, iar amintirea sa s-a perpetuat în decursul timpului în legende. Într-un fel se poate afirma că, de-a lungul istoriei poporului român, cel puţin până la debutul secolului al XX-lea, oamenii simpli au fost împropietăriţi cu acte de proprietate de două ori: o dată pe timpul lui Negru Vodă, iar a doua oară pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza; de fapt, ultimul a “retrocedat” ceea ce fusese “întemeiat” de către Negru Vodă.

Din acest motiv, cele două personaje ilustre au fost atât de simpatizate de popor încât numele lor figurează la loc de cinste în legendele populare.