GOŢIA SCHITELOR

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

GOŢIA SCHITELOR

Recapitulând însă ceea ce a scris Ieromonahul Ştefan şi făcând abstracţie deocamdată de informaţiile furnizate de istoriografie (ca şi cum nu le-am cunoaşte, iar faptul că le cunoaştem s-ar putea la un moment dat să constituie un handicap în înţelegerea trecutului), aflăm astfel că înainte de venirea Cuviosului Nicodim în Ţara Românească s-au desfăşurat trei epoci.

Prima a fost epoca unor interminabile războaie între creştini şi păgâni (barbari sau “varvari”, după expresia aflată în uz la acea vreme). A doua epocă a fost cea a triumfului creştinismului, care a culminat cu creştinarea în masă a barbarilor păgâni. A treia epocă a fost cea din timpul existenţei trupeşti a Sfântului Nicodim, în care au apărut primele cărţi religioase în limba română; de fapt, aşa cum a fost menţionat, Cuviosul Nicodim nu a fost străin de apariţia în limba română a primei cărţi religioase. Cu privire la populaţia ce exista în acele timpuri în arealul carpato-danubiano-pontic, aflăm din scrierea Ieromonahului Ştefan că era formată majoritar din români; o parte dintre aceşti români (care vorbeau limba română), denumiţi “goţi” – dar care, evident, erau geţi -, erau supuşi “tătarilor” (care, de fapt, erau cumani) închinători la idoli, astfel că, din punctul de vedere creştin, erau consideraţi “varvari”. O altă parte era formată din acei români deja creştinaţi (care deveniseră la un moment dat din ce în ce mai puţini).

Cu privire la situaţia politică ce exista în acele timpuri aflăm din scrierea Ieromonahului Ştefan că arealul carpato-danubiano-pontic era împărţit în trei teritorii, după cum urmează: primul era teritoriul Ungro-Vlahiei, format din Banatul Severinului, care avea cinci judeţe, Banatul propriu-zis şi Ardealul. La est de Olt, pe teritoriul Munteniei, existau doisprezece judeţe care formau al doilea teritoriu. În fine, al treilea teritoriu era situat în Moldova, unde locuiau tot români, dar amestecaţi cu tătarii.

Uimitoare este afirmaţia Ieromonahul Ştefan că, fiind practic unite, Muntenia şi Moldova formau “Goţia Schitelor”: “Iară cele 12 Judeţe de dincolo de Olt şi cu Moldavia Goţia Schitelor se numea, şi se stăpâ­nea tot de Domni Români”. De fapt, prin Goţia trebuie să înţelegem, evident, Geţia, care era locuită de tătari (cumani), ci pentru că românii de acolo erau aliaţi cu cumanii, fiind conduşi de domni români. Românii din Goţia Schitelor, mai afirmă Ieromonahul Ştefan, erau închinători la idoli.

Şi mai stupefiantă este afirmaţia Ieromonahului Ştefan că anterior căderii românilor în păgânism, ce se produsese cu ceva timp înaintea invaziei hoardei mongolilor condusă de Batie, în arealul carpato-danubiano-pontic au existat biserici creştine: “toate să stricase până la pământ, şi nici o Biserică Chreştinească cu sânt jertfelnic nu mai era în pămenturile acestea, adică, în Moldavia, în Valachia şi dincoace de Olt, întru aceste cinci Judeţe ale Băniei Severinului. Şi foarte se împuţinase pământurile ace­stea de christiani, din pricina mai sus zişilor varvari, înkinători de idoli.”

Ieromonahul Ştefan mai afirmă în scrierea sa că primul teritoriu, Ungro-Vlahia, locuit de creştini, era stăpânit la acel moment de Domni Români; cel mai proeminent a fost Vladislav, care era un crai creştin. Al doilea teritoriu, adică cele douăsprezece judeţe de dincolo de Olt, din Muntenia, precum şi al treilea teritoriu, Moldova care împreună erau denumite Goţia Schitelor, erau stăpânite tot de Domni români. Dincolo de Carpaţi exista însă o dispută mai veche între doi Domni români: unul creştin şi celălalt păgân sau “varvar”, care s-au luptat între ei pentru supremaţie. Cel păgân era supus tătarilor, adică cumanilor. La un moment dat, însoţit de locuitorii creştinaţi deja, Domnul român a trecut Munţii Carpaţi din Ardeal în Banatul Severinului, în Ţara Ungurilor şi în Banatul Ardelenesc.

Momentul de apogeu al acestor evenimente s-a consumat în timpul invaziei Hoardei de aur, a mongolilor conduşi de cel denumit Batie care, ajungând în teritoriul stăpânit de craiul Vladislav, a suferit nu numai o decisivă înfrângere, dar a şi fost ucis cu securea chiar de acesta. Craiul Vladislav era român, fiind denumit Craiul Ungariei, “adică al românilor” – spune Ieromonahul Ştefan.

În fine, Ieromonahul Ştefan mai afirmă că, după înfrângerea şi uciderea lui Batie, fratele craiului Vladislav, pe nume Radu Negru, a plecat din Ardeal pe apa Oltului, a străbătut munţii şi şi-a aşezat scaunul de domnie în tabăra de lângă apa Argeşului. “A eşit cu oştiri din Ardeal pre apa Oltului – scrie Ieromonahul Ştefan -, şi au tăbărâtu pe rîul Argeşului, unde mai în urmă au aşedatu aci scaunul şederei Domniei Sale”.

Ieromonahul Ştefan mai afirmă că în anii ce au urmat, Radu Negru Vodă a dus un război prelungit împotriva mongolilor – a tătarilor – pe care i-a izgonit din Muntenia şi că, în cele din urmă, i-a creştinat pe toţi românii denumiţi goţi (geţi). “Şi prin vitejia sa şi a ostaşilor sei, ajutându-le prea milostivul D-zeu – scrie Ieromnahul Ştefan – , a gonit pre toţi Tătarii cu mai marii lor, dintr’acele 12 judeţe de preste Olt. Iară Românii, lăcuitorii de acolo, ce se numeau Goţi, ce era până atuncea sub stăpânirea Tătarilor, măcar că era unii din ei varvari şi înkinători de idoli, precum s’a zis mai sus, dar fiind tot o limbă cu Românii ostaşi, cari eşise din Ardeal, toţi s’a supus lui Radu Negru V. V. şi primind dreapta credinţă christianescă, s’a botezat toţi de la mic până la mare, prin sântul botez cel pravoslavnic.”

Nu peste mult timp, îşi continuă expunera Ieromonahul Ştefan, din acelaşi loc din Ardeal de unde plecase Radu Vodă Negru, a plecat Dragoş Vodă care a poposit în Moldova, unde a întemeiat un scaun de domnie. Împreună, cei doi domni, Radu Negru şi Dragoş şi-au unit eforturile şi i-au alungat definitiv pe tătari din arealul carpato-danubiano-pontic.

Aceasta a fost istoria narată de Ieromonahul Ştefan pe baza unor documente vechi (cu toate inexactităţile conţinute în ele). Şi, de fapt, aceasta este istoria adevărată a Ţării Româneşti, care însă nu corespunde în nici un fel cu cea prezentată de istoriografie. Elucidarea acestor neconcordanţe trebuie să pornească pe de-o parte, de la analiza, chiar şi superficială, a documentelor istorice, iar de cealaltă parte de la datarea cât mai exactă a evenimentelor descrise.