CHRONICON PICTUM

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

CHRONICON PICTUM

Evenimentele din toamna anului 1330 şi bătălia de la Posada dintre oastea maghiară condusă de regele Carol Robert de Anjou şi oştirea română condusă de Basarab sunt cunoscute doar prin prisma unor documente de cancelarie maghiare şi, în primul rând, a Cronicii pictate de la Viena (Chronicon Pictum), care a fost realizată patruzeci de ani de la desfăşurarea lor.

Cu privire la acurateţea scenelor şi a informaţiilor din Cronicon Pictum există suficiente rezerve pentru a le interpreta cu circumspecţie; în acest sens, trebuie menţionată opinia istoricului Constantin Rezachevici, care, în urma analizei Cronicii pictate de la Viena, afirma că “o cercetătoare maghiară a ajuns la concluzia că ilustraţiile din cronică au fost realizate de editor cu simple clişee ale şcolii de pictură şi miniatură de la Bologna. Pe clişee, personajele au fost adăugate de editură cu caracteris­ticile prin care erau cunoscuţi valahii, cu cojoace şi căciuli, reprezentate trăgând cu arcul şi aruncând bolo­vani asupra cavalerilor înghesuiţi în defileu.” (29)

Prima dată în care Basarab apare în documentele maghiare este o scrisoare a regelui maghiar Carol Robert din anul 1324, deci la aproximativ zece ani de la preluarea domniei, în care este numit “voievodul nostru transalpin”; scrisoarea afirmă că, de fapt, Basarab este vasalul regelui maghiar. Ca vasal, aşa cum este menţionat în documentele de cancelarie maghiare din anii următori, Basarab era obligat să plătească tribut. Întrebarea, în acest caz, este când a devenit Basarab vasal şi în ce împrejurări, căci aşa cum a fost menţionat, predecesorul său, Negru Vodă Cel Tânăr (1290-1314) nu a fost în nici un fel vasalul regelui maghiar.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre coroana maghiară şi voievodul Basarab, relaţiile politice par să fi fost fluctuante – ori aşa lasă să se înţeleagă documentele de cancelarie maghiare. În perioada 1321-1327 relaţia politică pare să fi fost bună (cu unele sincope), dar datorită faptului că ulterior Basarab i-a sprijinit cu oastea sa în diferite conflicte pe inamicii regelui maghiar, relaţiile au început să fie din ce în ce mai încordate. Astfel, în anul 1330, Basarab s-a aliat cu ţarul bulgar Mihail Şişman în războiul împotriva sârbilor, cu care regatul ungar era aliat. Confruntarea dintre bulgarii sprijiniţi de Basarab şi sârbi a avut loc la Velbuzd din 28 iulie 1330, când armata bulgară a fost zdrobită, iar ţarul bulgar ucis. La scurt timp după această înfrângere, convins fiind de faptul că Basarab este slab din punct de vedere militar, regele maghiar Carol Robert de Anjou se decide să atace Ţara Românească, drept pentru care adună oastea şi porneşte spre Bănia de Severin, pe care o cucereşte.

Cu privire la cauzele conflictului, Chronicon Pictum este destul de clară, afirmând că regele Carol Robert de Anjou, “după sfatul voievodului ardelean Toma şi al lui Dionisie, fiul lui Nicolae s-a dus «în ţara voievodului vlahilor Basarab… ca să alunge din ţara aceasta pe Basarab sau cel puţin să o dea unuia din sfătuitorii săi. După cum afirmă istoricul Constantin C. Giurescu, „ceea ce făcuse pe cei doi nobili să îi dea un asemenea sfat lui Carol Robert era dorinţa lor de a avea unele posesiuni ale lui Basarab. Dionisie voia Banatul de Severin – şi 1-a căpătat la începutul expediţiei -, iar Toma, voievodul Ardealului, dorea chiar ţara lui Basarab”.

De la Turnul Severin, oastea maghiară străbate Oltenia de nord şi ajunge în faţa cetăţii Argeş (castro Argyas), identificat de marea majoritate a istoricilor cu Curtea de Argeş (unii istorici preferă varianta Cetatea Poenari). După cum afirmă istoricul Constantin C. Giurescu, „expediţia ungară a pornit în septembrie 1330. Momentul putea să pară nepotrivit – războaiele se începeau de obicei primăvara sau vara, nu în preajma iernii; în cazul acesta însă el avea o explicaţie. Cu două luni mai înainte, Mihail, ţarul bulgarilor, fusese înfrânt şi ucis în lupta cu sârbii de la Velbuzd (28 iunie 1330). Basarab, înrudit cu Mihail, îi trimise acestuia în ajutor un corp de oaste, care n-a putut însă împiedica dezastrul. Aşa încât regele Ungariei era îndreptăţit să considere situaţia lui Basarab, atât sub raportul militar, cât şi sub acela al alianţelor, ca mult slăbită. De aceea pleacă toamna, în septembrie, împotriva lui. Cunoaştem drumul pe care l-a urmat oastea ungară. Ea intră în ţară pe la Severin, cuprinde cetatea, care este încredinţată, împreună cu titlul de ban, lui Dionisie, cel care îndemnase pe Carol Robert să întreprindă expediţia, şi apoi străbate Oltenia, îndreptându-se spre Argeş.”

După ocuparea Severinului, Basarab a trimis soli pentru a oferi regelui maghiar pacea în condiţii uimitor de avantajoase. „Solii voievodului român s-au înfăţişat suveranului maghiar cu urmă­toarele propuneri : domnul oferea lui Carol Robert 7 000 de mărci de argint ca despăgu­bire pentru cheltuielile făcute cu strângerea armatei; ceda Severinul pe care armata ma­ghiară îl ocupase; promitea plata anuală a unui tribut (censum) către coroană; voievodul român trimitea un fiu al său să slujească pe cheltuiala sa la curtea regală. În schimb, îl sfătuia în termeni loiali, chiar duioşi pe rege să se întoarcă în bună pace şi să nu mai înain­teze, avertizîndu-l că altfel se va expune unei mari primejdii. Basarab l-a mai prevenit pe Carol Robert că, în cazul în care va continua să pătrundă şi mai adînc în interiorul Ţării Româneşti, i se va opune cu forţa armelor. Iată ce se notează în Cronică: „Fiindcă voi, rege şi stăpîn al meu, v-aţi ostenit cu strîngerea oşti­rii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7 000 de mărci de argint şi vă voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce se ţin de el, pe care acum le ţineţi cu puterea în mâinile voas­tre. Pe deasupra, tributul ce datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul. Şi nu mai puţin, voi trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei să vă slujească pe banii şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să feriţi persoanele voastre de pri­mejdii, pentru că, dacă veniţi mai înăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să vă feriţi de primejdii.”

Este, într-adevăr, o propunere incredibilă, care de altfel demonstrează cât de bogat era Basarab. După cum aprecia istoricul Nicolae Stoicescu, „suma de 7 000 de mărci oferită lui Carol Robert drept „despăgubiri” de război ar repre­zenta echivalentul a circa 74 kg aur sau a 1157,904 kg argint curat; suma respectivă era enorm de mare şi ea echi­vala cu 21 000 de florini de aur. Posibilitatea pe care o avea Basarab de a oferi regelui o sumă atît de mare denotă că Ţara Românească era bogată, înfloritoare, iar voievodul dispunea de rezerve însemnate de bani, realizate îndeo­sebi din schimburile comerciale.”

Pe de altă parte, frapează modul de adresare al lui Basarab către Carol Robert: „voi, rege şi stăpîn al meu, v-aţi ostenit… eu voi răsplăti … tributul ce datorez coroanei voastre”. Este cam mult şi pentru cel mai umil vasal, astfel că degeaba încearcă istoriografia modernă să îndulcească situaţia afirmând că aşa erau uzanţele la vremea respectivă ori că Basarab deja ticluia un plan de război prin care să-l prindă în cursă prin vreun şiretlic pe regele maghiar.

Oricum, merită reţinut avertismentul dat de Basarab regelui maghiar: „dacă veniţi mai înăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să vă feriţi de primejdii”. Totuşi, pe drumul de la Severin la Curtea de Argeş oastea regelui maghiar nu a fost în nici un fel împiedicată să înainteze. Răspunsul regelui maghiar pentru Basarab arată o aroganţă dusă dincolo de orice limite, aroganţă bazată în primul rând pe calcule politico-strategice; regele maghiar ştia că veritabila „armada” de aproximativ zece mii de cavaleri în armuri pornită împotriva lui Basarab nu putea fi înfrântă de nimeni. Cronica pictată stă mărturie: „Regele, auzind aceasta, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: să spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele, şi eu, din ascunzişurile sale, de barbă îl voi scoate” (sic ditite Basaraad; Ipse est pas­tor ovium mearum; de suiş latibulis per băr­bos suas extraham). Izvoarele ne spun că auzind aceste cuvinte din gura suveranului angevin, un sfetnic de-al lui Carol Robert, pe nume Danciu, 1-a sfătuit să ţină seama de propunerile înţelepte ale lui Basarab şi să nu se angajeze într-o acţiune care ar putea să-i fie foarte primejdioasă. „Danciu, comite de Zoliom şi Lipton – citim în Cronica pictată – aşa a grăit regelui: Stăpîne, acest Basarab se adresează către voi cu mare smerenie… pentru aceasta răspundeţi-i în scrisoarea voastră cu favoarea bunătăţii re­gale şi arătaţi-i deplină iubire şi milostivire”. Dar monarhul maghiar, ne informează acelaşi izvor,  n-a  vrut să  dea  ascultare  acestor îndemnuri, ci, dimpotrivă, „a «repetat vorba de semeţie şi de ameninţare pomenită mai sus şi părăsind sfaturile mai sănătoase, a pornit îndată mai departe ca apoi să dea lupta.”

Străbaterea distanţei dintre Turnul Severin şi reşedinţa lui Basarab, (probabil) Curtea de Argeş (în textul maghiar este denumită castro Argyas) nu a fost prea plăcută pentru regele maghiar şi oastea sa, dat fiind imposibilitatea absolută de aprovizionare. Cronica pictată de la Viena specifică foarte clar: „Şi, în ţara necunoscută, între munţi şi dealuri cu păduri, regele neputînd să găsească cele de trebuinţă pentru hrana sa şi a lor săi”.

Istoricii indică două itinerarii posibile ale parcursului regelui maghiar şi a oştirii sale. Primul itinerariu: Turnul Severin, Tismana, Horezu, Râmnicu-Vâl­cea, Curtea de Argeş; al doilea itinerariu: Turnu Severin, nord Craiova, sud Stăneşti, Curtea de Argeş. La castro Argyas, Carol Robert şi oastea sa ajung în proximitatea lui Basarab şi a oştirii sale. De fapt, aşa cum indică un alt document datat 1347 care rememora aceste evenimente, Carol Robert şi-a aşezat tabăra chiar în faţa cetăţii Argyas. Puţin mai înainte avusese loc un eveniment destul de straniu care indică faptul că lucrurile nu stăteau prea bine pentru regele maghiar. Acest eveniment este narat de rege într-un document datat 1336, în care evoca „vremea în care „cu toată puterea oastea noastră a intrat în Ţara Românească şi când un anume Bako cu puţini ostaşi, mîntuindu-se printr-un noroc „vrednic de mirare…, ne-a ajuns tocmai sub cetatea Argeş (sub Castro Argyas), unde noi şi întreaga noastră oaste am rămas uimiţi de sosirea lui neaşteptată şi unde şi-a împlinit în chip vrednic de laudă însărcinările ce i-au fost date şi pe care le-a luat asupra sa.”

Acest pasaj este interpretat de istoricul Nicolae Stoicescu astfel: „faptul că regele recunoaşte că Bako a ajuns ca prin minune în locul unde se afla cu armata sa constituie o dovadă indirectă că oastea lui Carol Robert se găsea într-o situaţie critică, fiind foarte probabil înconjurată de oştirea lui Basarab care controla toate căile de acces spre „Castro Argyas”, adică spre cetatea de la Curtea de Argeş, din care pricină Bako se strecurase cu multă dificultate printre străjile muntene care supravegheau cu atenţie miş­cările trupelor invadatoare.”

În ceea ce priveşte localizarea „Castro Argyas”, părerile istoricilor sunt împărţite. Unii istorici, de fapt cei mai mulţi (Nicolae Stoicescu, Ion Cornea; Al. Sacerdoţeanu etc), identifică castro Argyas cu Curtea de Argeş, dar există şi istorici care identifică această cetate cu Cetatea Poenari (de exemplu, Alex Mihai Stoenescu).

Ceea ce s-a întâmplat însă în faţa cetăţii Argyas rămâne un mister. Constantin C. Giurescu este de părere că „armata ungară, care ajunsese între timp în faţa cetăţii Argeş, nu găsea nimic de-ale mâncării şi în curând începu a suferi de «foamea cea mare», după însăşi expresia Cronicii pictate. Văzând că nu e chip a-l supune pe Basarab, Carol Robert dădu semnalul retragerii.” (5) Istoricul Nicolae Stoicescu alege însă o altă variantă pentru desfăşurarea evenimentelor în faţa cetăţii Argeş: „odată ajunsă la „castro Argyas”, oastea maghiară sau părţi ale ei au zăbovit un anumit timp în oraşul voievodal, perioadă în care grosul oastei lui Basarab se va fi retras pe drumul care duce în defileul de la Posada din Ţara Loviştei, fără să fi pierdut însă con­tactul cu duşmanul”.

O altă autoare, Maria Holban, concluzionează: „Aşa­dar, aflăm că armata şi-a pus tabăra în faţa cetăţii Argeş, dar că toată isprava de aici a constat din unele capturări răzleţe de români care hărţuiau pe oamenii regelui. Nu e amintită nici o luptă şi nici vreun asalt dat cetăţii. Dacă aceasta ar fi fost cucerită sau ocupată, măcar şi fără lupte de către rege, succesul acesta ar fi fost trîmbiţat cu mare răsunet şi deci cu atît mai mult s-ar fi pomenit în toate docu­mentele de o capitulare la Argeş, dacă ea ar fi avut cumva loc. Nu este exclusă însă nici ideea că s-au des­făşurat unele lupte de o mai mică sau de o mai mare amploare şi în interiorul oraşului Curtea de Argeş.”

O înterpretare diferită a evenimentelor este oferită de Alex Mihai Stoenescu, care afirmă că la momentul constituirii taberei de asediu în jurul castro Argyas (pe care-l identifică nu cu Curtea de Argeş, ci cu Cetatea Poenari), forţele invadatoare maghiare “erau înconju­rate din cel puţin trei părţi de către forţele lui Basarab I şi că a intervenit un fel de armistiţiu prin care Carol Robert şi-a putut evacua armata pe un traseu considerat a fi cel mai drept spre Transilvania. La scurt timp după punerea în mişcare a forţelor ange­vine, acestea sunt surprinse într-un defileu şi distruse aproape în întregime. Defileul a fost botezat Posada de Nicolae Iorga şi aşa a rămas în istoriografia noastră.” (1)

La rândul său, istoricul Neagu Djuvara punctează evenimentele în felul următor: “Este însă straniu că, dacă cu privire la itinerariul parcurs până în preajma cetăţii Argeş, Cronica pictată de la Viena prezintă multe informaţii veridice, cu privire la ceea ce s-a petrecut în faţa cetăţii Argeş păstrază o tăcere suspectă. După ce a evocat acel drum „între munţi şi dealuri cu pă­duri” şi penuria în ce priveşte aprovizionarea pentru oameni şi cai, (Chronicon pictum n.n.) trece îndată la propoziţia: „De aceea s-a ordonat o împăcare cu Bazarad”. Nu pomeneşte nimic de lupte sau negocieri pentru a ajunge la acea împăcare. Pe româ­neşte, spunem, în general, că s-ar fi ajuns la o pace … „suspendare a ostilităţilor”, „armistiţiu”. Constantin Rezachevici, ultimul dintre istoricii care au consacrat amănunţite comentarii conflictului Basarab-Carol Robert, e de părere că ungurii au ars atunci Curtea voivodală, lucru ce s-ar dovedi o dată prin mărturia arheologică a unor distrugeri prin incen­diu databile din acea perioadă, apoi prin constatarea că, vreme de câteva zeci de ani după aceea, reşedinţa lui Basarab şi a fiului şi succesorului său Alexandru a fost Câmpulung… prima reşedinţă tradiţională a Ne­grului Vodă.”

Şi totuşi, rămâne de analizat ce s-a întâmplat în faţa cetăţii Argeş (castro Argyas) şi care este motivul real pentru care regele Carol Robert a decis să-şi retragă oştirea şi să pornească neîntârziat spre casă. Indiferent însă de răspuns, documentele consemnează că după evenimentul misterios desfăşurat în faţa cetăţii Argyas – a încheiat un armistiţiu, a acceptat propunerile lui Basarab, nu l-a găsit acasă pe Basarab şi nu ştia unde să-l mai caute, nu îşi mai putea hrăni ostaşii etc – regele Carol Robert s-a decis să se reîntoarcă acasă, drept pentru care a ales cel mai scurt itinerariu până la hotarele ţării sale.

Istoricul Constantin C. Giurescu este de părere că „în drumul ei de întoarcere, armata trebuia să treacă în munţi printr-un defileu sau o vale strâmtă şi lungă, mărginită de râpe înalte. Basarab puse să se ocupe înălţimile de o parte şi de alta a defileului şi întări cu şanţuri şi cu valuri de pământ ieşirea, precum şi locurile unde valea era ceva mai largă. După ce armata ungară se angajă bine în această strâmtoare, trupele lui Basarab ocupară intrarea, tăind astfel cu totul putinţa retragerii. Începu apoi şi atacul, care a durat patru zile (9-12 noiembrie 1330) şi a însemnat un cumplit dezastru pentru unguri, unul din cele mai mari pe care le-au suferit ei vreodată.”  Locul unde s-a desfăşurat această memorabilă bătălie a primit numele de Posada (substantiv comun care indică un defileu îngust, străjuit de munţi sau dealuri).