BĂTĂLIA DE LA POSADA

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

BĂTĂLIA DE LA POSADA

În privinţa itinerariului de întoarcere a oştirii regelui maghiar şi, implicit a localizării bătăliei de la Posada, opiniile istoricilor sunt împărţite: astfel, unii istorici consideră că itinerariul drumului de întoarcere a fost culoarul Bran-Rucăr (variantă propusă iniţial de Nicolae Iorga, dar contestată apoi  de majoritatea istoricilor), în timp de alţi istorici consideră că itinerariul drumului de întoarcere a fost Curtea de Argeş-Perişani-Câineni-Sibiu; există însă şi istorici – în special cei recenţi – care consideră că itinerariul drumului de întoarcere al oştirii lui Carol Robert a fost prin nordul Olteniei.

Prima variantă demnă de luat în calcul susţine aşadar că drumul de întoarcere al oştirii lui Carol Robert a fost pe ruta Curtea de Argeş-Perişani-Câineni-Sibiu, iar Posada poate fi localizată în perimetrul localităţii Perişani.

Sintetizând această variantă, istoricul Nicolae Stoicescu preciza că traseul retragerii regelui Carol Robert şi a oştirii sale a fost Argeş – Valea Danului – Sălătruc – Titeşti – Racoviţa – Câineni – Sibiu. Autorul citat precizează că „între Curtea de Argeş şi Sălătruc, pe o distanţă de 23 km, drumul este destul de larg şi de-a lungul său nu se pot întreprinde acţiuni militare de felul celor descrise în Cronică. De la Sălătruc spre Câineni, distanţa între cele două localităţi fiind de 35 km, începe, de fapt, defileul ce s-ar po­trivi cel mai bine cu relatările Cronicii pictate. (…) Lăţimea foarte mică a drumului, precum şi laturile sale, una abruptă, alta în vale, nu permit unei oşti în marş să adopte un dispozitiv de luptă. Din contră, o oaste ce mărşăluieşte pe un atare drum se eşalonează pe kilometri întregi, lăţimea coloanei fiind de aproximativ patru luptători. După calcule relative, armata lui Carol Robert ar fi numărat circa 10 000 de oameni. Intrînd pe un asemenea drum, ce poate fi considerat fără nici un fel de reticenţe un defileu, oastea ungară s-ar fi eşalonat pe o distanţă de aproximativ 5 km, lăţimea coloanei de marş fiind de patru oameni, iar intervalul dintre ei, în adîncime, de aproximativ 2 m. O astfel de eşalonare o făcea extrem de vulne­rabilă unui atac dat de pe latura abruptă a drumului. Pe această porţiune este posibil să se fi pro­dus atacul oastei române dat „de sus”, cu săgeţi şi prăvăliri de copaci. Atacul dat, în modul arătat mai sus, făcea imposibilă atît înaintarea armatei pătrunse într-un asemenea defileu, cât şi retragerea sa, ceea ce iarăşi ar corespunde celor descrise în documentele refe­ritoare la lupta de la Posada.”

Cât priveşte luptele propriu-zise, afirmă autorul citat, acestea „nu s-a produs în acelaşi timp pe tot acest traseu, fapt evidenţiat şi de numărul de zile (9-12 noiembrie) pe parcursul cărora s-a desfăşurat bătălia. Este foarte probabil că luptătorii români au devansat continuu mişcarea inamicului, după un atac urmînd o re­pliere rapidă spre poziţii cheie, amenajate din timp, avantajoase pentru ei şi defavorabile duşmanului. În aceste condiţii, o medie de înaintare de 7-8 km pe zi, parcurşi prin lupte care au dus la pierderi masive de efective din oastea lui Carol Robert (30 km în 4 zile) ni se pare în concordanţă cu condiţiile de teren, cu specificul luptelor purtate şi cu descrierile din Cronica pictată şi din celelalte documente privitoare la bătălia de la Posada.”

Mai trebuie menţionat doar faptul, argumentat impecabil  de istoricul Dumitru Tudor, că drumul descris anterior era destul de bine cunoscut în epocă. „Acesta este cunoscutul drum denumit mai tîrziu al Ţării Lo­viştei, care ocoleşte muntele Cozia. El a fost folo­sit de către Traian în timpul expediţiei din 105 e.n. şi de către voievozii munteni până în momentul constru­irii de către austrieci a celui de pe cursul Oltului. A fost un drum cu multe urcuşuri, pripoare şi sufocat de păduri. Probabil că în Ţara Loviştei s-au petrecut cele două mari dezastre militare: ale lui Cornelius Fuscus (în 87 e.n.) şi al lui Carol Robert (în 1330).”

În sprijiul acestei variante a itinerariului oştirii regelui maghiar Carol Robert de Anjou, trebuie adusă completarea că „drumul Loviştei a fost folosit de locuitori până târziu în secolul al XlX-lea. În programele curselor de poştă de prin anii 1840-1843, publicate în „Anuarele statistice ale prinţipatului Valahiei”, figurează şi itinerarul ce lega Bucureştii de Sibiu prin această regiune a Perişanilor.” Mai mult decât atât, există înformaţii că în zona denumită Ruginoasa din apropierea Perişanilor s-au descoperit săbii ruginite. „Referindu-se la acest loc, Nicolae Budescu, din Curtea de Argeş, ne oferă următoarea informaţie: „Am trăit în aceste locuri vreme de trei ani, între 1924 -1927 şi-mi aduc aminte cum pe un plai al Coziei, de deasupra Pripoarei, numit Ruginoasa, se mai găseau încă săbii ruginite – de unde şi numele Ruginoasa.” (29)

Pentru istoricul Alex Mihai Stoenescu această variantă nu poate sta în picioare, iar argumentaţia sa pare la prima vedere foarte solidă: „pentru ca bătălia să se fi dat la Perişani sau în platoul Titeşti, forţele lui Basarab trebuie să fi devansat cu cel puţin o zi armata maghiară pe acelaşi drum de re­tragere spre Transilvania şi să fi ales un loc al bătăliei la mare distanţă de Curtea de Argeş, ceea ce este ilogic.” În consecinţă, istoricul citat a propus o a doua variantă: varianta după care bătălia de la Posada a avut loc pe culoarul montan Timiş-Cerna, mai probabil în porţiunea dintre Dunăre şi Mehadia, variantă promovată iniţial de istoricul Constantin Rezachevici, care a fost primul care a observat că “după ce iese din încercuirea românilor, regele Carol Robert ajunge la Timişoara, ceea ce pare ilogic pen­tru un traseu prin Transilvania. Drumul obiş­nuit care lega Ungaria de Ţara Românească era prin Banatul de Severin, nu prin Tran­silvania, unde, de altfel, regele maghiar avea cel puţin doi adversari categorici: românii din „ţările” româneşti de peste munţii Transilvaniei, pe unde se presupune că s-a retras „în grabă” armata regală, precum şi saşii sibieni care purtau un război violent cu suve­ranul maghiar în acea perioadă.” Concluzia istoricului Alex Mihai Stoenescu este că “drumul de întoarcere nu poate fi decât prin Oltenia: pe valea Oltului în jos – Slatina – Craiova – Timişoara. Dacă s-ar fi refugiat prin Transilvania, regele nu avea ce căuta la Timişoara, ci ar fi intrat în Ungaria prin Arad sau prin Oradea. Un foarte bun argument este cel al perioadei (noiembrie) şi al climei din trecătoarea Turnu Roşu, care se înzăpezeşte pe la începutul iernii, precum şi aspectul logistic indubitabil că o armată de cavaleri are nevoie de o aprovizionare complexă, pen­tru oameni şi pentru cai, pe care nu o putea obţine decât pe un traseu comercial. Or, în noiembrie „recoltele erau desigur strânse dinaintea campaniei, iar turmele de vite erau oricum retrase pentru iernat după obiceiul vremii”; pentru a face rechiziţii de alimente şi de furaje, armata maghiară avea nevoie de zone populate, de locali­tăţi, sate în orice caz, unde se găsea la acea dată fânul. Aceste resurse se puteau obţine însă pe traseul din Oltenia. Dincolo de teoriile logice ale bătăliei din Argeş, argu­mentele ştiinţifice, atât cât ne permit docu­mentele, indică o localizare a bătăliei din 1330 în munţii de la trecerea dintre Oltenia şi Banat.”

La rândul său, istoricul Neagu Djuvara alege cam acelaşi traseu, oferind însă propria interpretare a evenimentelor: traseul de întoarcerea lui Carol Robert şi a oştirii sale nu putea fi decât “la graniţa Olte­niei, înăuntrul Banatului de Severin, iar nicidecum la vreo trecătoare la răsărit de Olt, unde, tot în concep­ţia suzeranului, Basarab nu domnea pe nedrept. Astfel se conjugă şi textele, şi logica: oastea ungară s-a în­tors de la Argeş spre Timişoara tot pe unde venise, pe drumul drept (iter rectum), cum zice Chronicon, nu fă­când ocolul în direcţia nordului, chiar dacă spre nord era graniţa cea mai apropiată. (…) Aş mai adăuga un argument pe care îl cred hotă­râtor în favoarea căii prin Oltenia şi care priveşte un aspect care constat că n-a fost luat în seamă de nici un autor: dacă oastea regelui ar fi luat, de la Argeş, calea către nord, s-ar fi aflat din primele ceasuri pe drum de munte, fără căi lăturalnice, pe unde Basarab să depăşească lunga coloană a oştii regale, pentru a pregăti, la şaua muntelui, prin trecătoare, cursa în care voia s-o prindă şi care, neîndoielnic, a cerut mai multe zile de pregătire: tăierea copacilor, aducerea arcaşilor pe povârnişurile înconjurătoare etc. Or, în direcţia Loviştei, oastea regală n-ar fi avut mai mult de trei zile de marş. Cum era să fie depăşită de oastea lui Basarab şi pe unde, ca să se pregătească din vreme capcana ? (…) Toate fărâmele de informaţii pe care le avem despre bătălie arată desăvârşita surprindere a armatei regale când e înfruntată la ieşi­rea din ţară, într-o trecătoare.”

Cu privire la desfăşurarea luptei de la Posada, opiniile istoricilor sunt mult mai unitare. De fapt, textul Cronicii Pictate este mult mai limpede. “Mulţimea nenumărată a românilor – afirmă Cronica Pictată de la Viena -, sus pe râpi, alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul văii, pe un drum, care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăs­tios… nu se puteau sui împotriva românilor pe nici una din râpile de pe cele două laturi ale drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă. Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, din ziua a şasea a săptămânii până în ziua a doua a săptămânii viitoare (adică de sâmbătă până marţi!), în care zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii de alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau ca nişte trestii bătute de vânt. Uciderea cea mai cumplită – căci a căzut mulţime de ostaşi, principi şi nobili şi numărul lor nu se poate socoti – a fost în ziua a şasea, în preseara Sfântului Martin şi după aceea, în ziua următoare (adică în zilele de 9 şi 10 noiembrie; Sfântul Martin e la 11 noiembrie!). (…) Şi românii au dus mulţi prinşi cu sine, atât răniţi, cât şi nevătămaţi, şi au luat foarte multe arme şi hainele preţioase ale tuturor celor căzuţi; şi bani în aur şi în argint, şi vase preţioase, şi cingători de sabie, şi multe pungi cu groşiţe late (cu bani!), şi mulţi cai cu şei şi frâie, ce toate le-au luat şi le-au dus lui Basarab voievod. Iar regele şi-a schimbat însem­nele armelor sale, cu care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie, pe care, crezându-1 a fi însuşi regele, românii cu cruzime l-au omorât. Şi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. Căci au stat împrejurul lui, ca nişte ziduri de piatră, Danciul cu fiul său Ladislau şi alţi ostaşi, care erau în serviciul personal al regelui, şi magistrul Martin, fiul lui Berend; aceştia toate loviturile de săbii şi de săgeţi le-au primit asupra lor, ca nişte stropi de ploaie torenţială, ca să scape viaţa regelui de lovitura morţii. Şi s-au întâmplat toate acestea – îşi încheie Cronica pictată impresionanta povestire – «ca nu cumva să se semeţească ungurii de mulţimea izbânzilor… ci să înveţe umilinţă şi să înţeleagă că de mila iubirii divine se fac cu atât mai vrednici, cu cât rabdă loviturile de îndreptare ale Tatălui Ceresc. Căci Dumnezeu Tatăl pe aceia îi pedepseşte, pe care îi iubeşte.”

Se pare că maghiarii n-au învăţat nici acum lecţia umilinţei, după cum n-au înţeles nici faptul că atunci când poposeşti într-un teritoriu străin, trebuie să acorzi autohtonilor respectul cuvenit pe baza dreptului primului venit (şi a primului născut); asuprirea autohtonilor prin crime odioase şi minciună (falsificarea deliberată a istoriei) nu poate duce decât la pedepse aspre; aceste pedepse, precum a fost cazul Posadei sau a bătăliei de la Mohaci când otomanii au transformat ţara maghiarilor în paşalâc, s-au petrecut în trecut, dar se vor repeta de-a lungul istoriei până când principiile de mai sus vor fi aplicate consecvent în practică de aceşti urmaşi ai “fiilor pământului” care au migrat în Câmpia Pannonică din stepele Asiei la sfârşitul secolului al optulea.

În ce priveşte desfăşurarea bătăliei propriu-zise, durata neobişnuit de lungă ridică probleme mari de interpretare, dar şi unele semne de întrebare. După cum remarcă istoricul Neagu Djuvara, „atât de umilitoare a fost înfrângerea încât, la porunca regelui maghiar, în toate documentele regale ulterioare, găsim învinuirea că „Basarab a fost perfid şi şi-a călcat cuvântul, pregătind o cursă la ieşirea armatei regale din ţara lui – de pildă, într-un act general din 2 noiembrie 1332, destinat să aducă lucrul la cunoştinţa tuturor („prin cuprinsul celor de faţă, voim să ajungă la cunoştinţa tuturor”), spune: „Când am ajuns cu o parte a oastei noastre în ţara noastră transalpină spre a o cerceta, după ce am străbătut-o în linişte, la ieşirea noastră de acolo, Basaras (sic), necredinciosul nostru român, cu răutatea unei necredinţe de mai înainte urzită, la adăpostul viclean al unei păci făţarnice (sub ficte pacis astucia) a năvălit plin de duşmănie asupra unei părţi din oastea noastră.”

Istoricul Neagu Djuvara a remarcat încă un aspect extrem de sugestiv: referindu-se la numărul ostaşilor români de la Posada, „cronicile maghiare folosesc expresia: vlachorum mulitudo innumerabilis – adică o mulţime nenumărată; la fel de intersantă este şi expresia folosită într-un document emis de Carol Robert în anul 1333: „agregata sibi quadam potentia et societate Olakali” – adică o alianţă a românilor. De asemenea, este intersantă şi afirmaţia croncilor maghiare din 1336 că la luptă au participat atât „fiii lui Basarab”, cât şi Basarab însuşi. Iar dacă istoricul Constantin Rezachevici are dreptate, atunci pe cea de-a treia miniatură din Chronicon Pictum, care împodobeşte litera de început a capitolului, solul lui Basarab e reprezentat în costum apusean.”

În fine, din desfăşurarea bătăliei şi din faptul că a reuşit să zdrobească efectiv o armată de cavaleri de o asemenea amploare, reise faptul că oştirea română era formată din profesionişti, care aveau la activ multe lupte de acest gen, nu din ţărani luaţi de la coasă. S-ar putea ca istoriografia românească să fi fost înşelată de imaginile pictate ale Cronicii de la Viena, în care sunt prezentaţi nişte „cetăţeni” români adunaţi în pripă de la coasă şi care aruncă de pe marginile înalte ale posadei bolovani şi trunchiuri de copaci asupra oştirii maghiare. Evenimentele s-au desfăşurat însă în alt fel: armata maghiară a fost înfrântă de ostaşi profesionişti (ajutaţi evident şi de ţărani neinstruiţi, aşa cum s-a întâmplat mai mereu), probabil căliţi în luptele cu tătarii, iar asaltul final a fost dat de cavaleria română în armuri care, după o luptă corp la corp, i-a zdrobit pe ostaşii maghiari.

În acest sens, istoricul Neagu Djuvara remarca cu perfectă îndreptăţire de această dată, că „prea multă vreme istoricii noştri, înşelaţi de picturile din Chronicon şi ademeniţi subconştient de un fel de „idea­lism ţărănist”, au privit bătălia de la Posada ca pe o victorie a unei oşti de ţărani în opinci asupra unei mari armate de cavaleri. Nu s-a ţinut seama de un lucru evident: anume că voivodul Valahiei nu s-a putut implica, poate chiar de pe vremea Negrului Vodă, în înfruntările din ţările vecine, adică alături de bulgari împotriva bizantinilor sau a sârbilor ori împotriva regatului ungar, fară să fi avut oşti echipate şi înarmate ca toate oştile din zonă în acea vreme. Lucrul e de altfel confirmat de mai multe indicii: cavalerul de tip occi­dental care apare zugrăvit pe un stâlp din Biserica Domnească de la Argeş; moneda bătută de Radu I, nepotul lui Basarab, unde domnul e reprezentat în armură apuseană; faptul că acelaşi Radu comandă la Veneţia 11 000 de cămăşi de zale – oare pentru o armată de ţărani în opinci ? Oastea voivodului muntean, cel puţin „oastea mică”, trebuia neapărat să fie asemenea oştilor din toată regiunea.”