BASARABII („BA” ESTE NEGAŢIE, SENSUL ESTE NE-SARAB)

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

BASARABII

 („BA” ESTE NEGAŢIE, SENSUL ESTE NE-SARAB)

 

Cât priveşte numele Basarab, acesta a fost interpretat în multe feluri de istoriografie. În cele din urmă, opiniile au convers prin acceptarea aproape cvasiunanimă a etimologiei: Basarab înseamnă “Tată stăpânitor”.

Ovid Densuşianu afirma astfel că Basarab este un cuvânt turco-tătar, care derivă din Basar: băs serveşte la întărirea adjectivelor, ary sau ar înseamnă tată; aşadar “tată foarte bun sau sfânt”. La rândul său, istoricul Aurel Decei “susţinea că basar este aoristul verbului basmak, a domina, a apăsa, iar aba înseamnă tată; Basarab înseamnă deci tatăl dominator, care stăpîneşte.”

O opinie interesantă a avut-o Bogdan Petriceicu Haşdeu, care afirma că “Basarabii au fost o castă nobiliară, nu o familie; numele ar fi o combinaţie între titlul ban şi numele de familie Sarabă. Sarabii ar fi fost casta nobiliară a dacilor, care au fost cunoscuţi vecinilor sub porecla de arabi, ar fi dat romanilor câţiva împăraţi şi au locuit apoi în Oltenia şi Haţeg în secolele V—XIII, unde au condus populaţia autoh­tonă rămasă aci după retragerea administraţiei romane; de aici şi-ar fi întins apoi treptat stăpânirea asupra teritoriului de la răsărit de Olt.”

La rândul său, Nicolae Densuşianu, în a sa “Dacia preistorică” afirma că familia Băsărabă apare „ca o familie princiară în Dacia încă înainte de cucerire” (romană). Citînd pe Iordanes, susţine că „Zarabii” erau o „trupină” (tulpină — n.n) veche, glorioasă, avută şi puternică, din care se alegeau, după o ordine stabilită, regii şi marii sacerdoţi ai dacilor.” (27) În acelaşi sens se exprimă un alt autor, D. C. Petrescu, care susţinea că numele Basarab derivă din Sarabos-tereos-tarabostes, indicându-i aşadar pe pileaţii (nobilii) dacilor.

O opinie aparte a avut-o Dimitrie Onciul care afirma că „Băsărăbeştii se trag din neam sârbesc”; “numele Basarabilor derivă de la un neam tracic de la sud de Dunăre denumit bessi, a căror capitală era Bessapara. „Basarabii sunt veniţi ca români din miazăzi de Dunăre, din părţi ocupate pe atunci de slavi”. „Vechii Basarabi – mai afirmă autorul citat – nu pot fi consideraţi ca dinastie sau ca o singură familie, ci numai ca clasă conducătoare… Abia mult mai în urmă, din această clasă conducătoare, s-a ridicat dinastia Basarabilor.”

Mulţi istorici români mai recenţi sunt înclinaţi să creadă că Dinastia Basarabilor provine din Ţara Haţegului, unde se află “vatra numelui Băsărabă pe pământ românesc”, opinie îmbrăţişată odinioară şi de Nicolae Densuşianu, care afirma că „chinezatul Băsărabilor de la Haţeg este tulpina originală a familiei princiare a Băsărabilor.”

Este important de menţionat şi faptul că începând cu secolul al paisprezecelea, deci încă de pe timpul domniei lui Basarab, Ţara Românească a fost denumită Basarabia; astfel după cum remarca istoricul Nicolae Stoicescu, sursele documentare sârbeşti din 1349 şi 1357 denumeau Ţara Românească cu titulatura „Basarabina zemlie”, iar în anul 1396, Vlad Uzurpatorul se va intitula „Woyewoda Bessarabie”, iar ţara stăpînită de el „Woyewodatum Bessarabie”, aşa cum la 1395 Ştefan I, domnul Moldovei, se obliga faţă de regele Poloniei să-i dea ajutor împotriva oricui, printre alţii şi împotriva „voievo­dului Basarabiei”. (18)

Fără a intra, deocamdată, prea mult în detalii, opinia personală este că cuvântul Basarab este format din două cuvinte autohtone: negaţia ba şi numele sarab; sarab este numele uneia dintre castele conducătoare ale dacilor – casta Sarabilor sau a Sarapilor. Cuvântul sarab nu are de-a face cu cuvântul arab, ci cu cuvântul arap care înseamnă “negru la chip” (ca în expresia “negru ca un arap”). Modificarea termenului sarap în sarab prin înlocuirea literei p iniţială cu litera b, nu este singulară. Această înlocuire s-a produs, după câte se pare, prin traducera în limba slavă a unor cuvinte arhaice autohtone; sunetul v corespunde sunetului b din limba slavonă. O înlocuire asemănătoare s-a produs şi în cazul cuvântului avi folosit de Homer cu privire la vechii locuitori ai Daciei, care a devenit astfel abi – de unde a derivat cuvântul grecesc abioi, care este numele prin care erau denumiţi vechii iniţiaţi ai dacilor, denumiţi de Homer drept “cei mai înţelepţi dintre oameni”. De asemenea, această înlocuire s-a produs în cazul cuvântului vlah, care a devenit bla(c)h. Aşadar, în cazul numelui Basarab, cuvântului s-arap sau s-arab i s-a alipit termenul ba, care nu are nimic în comun cu termenul medieval ban, termen preluat din limba avară la începutul Evului Mediu (lit: strângător de biruri). Ba este pur şi simplu o negaţie neaoşe; sensul termenului Basarab este unul singur: ne-sarab sau ne-sarap (non-arap).

Prin termenul arhaic arap era desemnat un om cu pigmentul pielii închis la culoare, la fel ca şi prin termenul negru. Precum calificativul negru din numele lui Negru Vodă, prin care erau desemnate persoanele cu pielea închisă la culoare, termenul Ba-Sarab sau Ba-Sarap îi desemna tocmai pe cei care nu aveau pielea închisă la culoare. Cele două denumiri, Sarap şi Ba-Sarap, desemnau aşadar două categorii de oameni: de-o parte oamenii negri la chip, denumiţi sarabi sau sarapi (cu sensul de arapi), iar de cealaltă parte oamenii care nu făceau parte din această categorie şi care, la rândul lor, s-au grupat într-un fel de castă.

Aşadar, cuvântul Basarab nu are de-a face cu etimologiile turco-tătare propuse de istoricii menţionaţi anterior, care au căutat etimologii similare prea departe în timp şi spaţiu, ci este un cuvânt neaoş. Probabil că, la un moment dat, numele generic Ba-sarab a fost purtat de toţi conducătorii formaţiunilor politice care nu făceau parte din categoria Sarabilor (arapilor), adică nu avea pielea închisă la culoare. Acesta este motivul pentru care numele generic Basarab poate fi regăsit atât la sudul, cât şi la nordul Dunării, atât în Ţara Haţegului, unde a avut o frecvenţă mare, fiind purtat mai ales de conducători, cnezi sau voievozi, cât şi pe teritoriul Serbiei de astăzi. Dacă, initial, Basarab a fost o denumire generică, în cele din urmă a devenit nume propriu, iar la începutul secolului al treisprezecelea a devenit nume de familie.

Basarab, voievodul Ţării Româneşti, a făcut parte din această categorie a celor ce nu sunt S-arapi, dar originea sa trebuie căutată la sudul Dunării, undeva în Serbia de astăzi, unde se afla, aşa cum indică tradiţia populară, Ţara lui Basarabă. Basarab a fost, evident, etnic român, la fel ca şi Cuviosul Nicodim (nepotul său); în acest sens, tradiţia populară este foarte clară: sfântul se trage “din neam de român, din ţara lui Basarabă.”

Aşadar, Letopiseţul cantacuzinesc nu greşeşete atunci când afirmă că Basarabii au venit de la sudul Dunării şi că au făcut parte dintre acei “rumâni care s-au separat de rumâni pe vremea romanilor”. Letopiseţul cantacuzinesc nu greşeşte prea mult nici atunci când îi include pe Basarabi printre banoveţii Olteniei. Deşi iniţial n-au făcut parte dintre banoveţii Olteniei, fiind probabil foarte bogaţi în locaţia lor de origine, Basarabii au cumpărat pământuri la nordul fluviului, astfel că în jurul anului 1290-1300 vor fi devenit suficient de influenţi pentru a fi incluşi printre banoveţii cei mari ai Olteniei şi, cu atât mai mult, pentru a urca rapid treptele unor dregătorii. În acest fel, Basarabii au avut cale liberă pentru a deveni conducătorii Banatului Olteniei, cu reşedinţa la Strehaia, şi apoi la Craiova, de unde, în cele din urmă, au fost propulsaţi la tronul Ţării Româneşti.

Nu este exclus – de fapt, este aproape sigur – ca Basarabii să se fi înrudit ulterior prin alianţe matrimoriale cu boierii Craioveşti, motiv pentru care domnitorii de mai târziu (precum Neagoe Basarab şi Matei Basarab) şi-au întocmit descendenţa în cunoştinţă de cauză şi nu în mod fantezist aşa cum afirmă majoritatea istoricilor de astăzi, fiind deci pe deplin îndrituiţi să declare că se trag deopotrivă din Basarabi şi din Craioveşti. Nu este exclus, ci este chiar foarte posibil ca Thocomer, presupusul tată al lui Basarab, să fi fost într-adevăr voievod, dar nu al întregii Ţări Româneşti, aşa cum se speculează astăzi, ci doar al Banatului Olteniei în perioada 1290-1310/1315, astfel că fiul său să fi avut drept de întîietate la scaunul domniei în cazul în care Negru Vodă Cel Tânăr nu a avut urmaşi.

În ceea ce priveşte religia lui Basarab, majoritatea istoricilor consideră că a fost ortodox. Cu toate acestea, documentele indică faptul că Basarab a fost catolic, afirmaţie care poate fi dovedită de scrisoarea primită personal de la Papa de la Roma, în care era caracterizat drept “cucernic principe catolic”.