VLAHIA MARE ŞI VLAHIILE MICI

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

VLAHIA MARE ŞI VLAHIILE MICI

Faptul că teritoriul imens menţionat anterior – anume din nordul Crimeii până la Marea Adriatică, din Ucraina până la Munţii Balcani, de la Marea Neagră până în Polonia – a fost stăpânit de etnia românilor din străvechime până la încheierea marii migraţii a populaţiilor asiatice a fost reliefat cu lux de amănunte de mai toţi istoricii români.

Astfel, Constantin C. Giurescu afirma în Istoria Românilor că de-a lungul evului mediu, românii au ocupat o suprafaţă foarte întinsă. “Grupe mai mari sau mai mici – afirmă autorul citat – de români se găseau în întreaga Peninsulă Balcanică, de la Marea Egee până la Dunăre şi de la ţărmul Mării Negre până la acela al Adriaticei. Cele mai multe însă din aceste grupe nu s-au putut menţine şi au dispărut: pe de o parte, fiindcă erau în minoritate numerică prea accentuată faţă de populaţia slavă înconjurătoare, pe de altă parte, fiindcă n-au izbutit nicăieri să formeze un stat (…) În momentul în care au început marile năvăliri ale slavilor peste Dunăre, adică la începutul veacului al VI-lea, exista în răsăritul Europei, din Ardeal până în Macedonia şi de la Marea Neagră la cea Adriatică, o foarte puternică populaţie romanică; cea din Dacia era în legătură nemijlocită cu cea din Peninsula Balcanică”.

Migraţia slavilor a constituit un adevărat dezastru pentru populaţia românească. “Aşezarea slavilor la sud de Dunăre – specifică Constantin C. Giurescu – a avut un efect considerabil asupra populaţiei romanice din răsăritul Europei. În afară de faptul că a împuţinat-o, prin uciderile adeseori în masă care însoţeau repetatele lor expe­diţii, cu timpul, a dislocat-o, a împărţit-o în două mari grupe: una înspre miazănoapte, cuprinzând pe daco-români, cealaltă spre miazăzi, cuprinzând pe macedo-români. Din grupa daco-românilor s-a despărţit apoi o parte, aceia dinspre vest, ai căror urmaşi sunt istro-românii de astăzi. Iar din grupa macedo-­românilor s-au despărţit megleno-românii. În afară de cele două mari grupe, dinspre miazănoapte şi miazăzi, au rămas şi altele mai puţin însemnate şi numeroase, dar care şi-au continuat existenţa până spre sfârşitul evului mediu, contopindu-se apoi cu populaţia slavă înconjurătoare.”

Cel puţin în ceea ce priveşte regiunea balcanică, rezultatele cercetării istoriografice cu privire la teritoriile locuite de români chiar şi după migraţia avarilor, bulgarilor şi slavilor sunt impresionante. Aşa cum menţionează istoricul citat, în arealul menţionat existau nu mai puţin de douăzeci de Vlahii (sau Valahii; în această carte vor fi folosite ambele denumiri, în funcţie de context) Astfel, în Munţii Pindului existau trei mari Valahii: în Thesalia exista Vlahia Mare, în Etolia exista Vlahia mică, iar în Epir exista Vlahia de sus. Cea mai cunoscută dintre ele – şi probabil cea mai bogată – a fost Vlahia Mare din Thesalia, denumită în documentele greceşti Magale Vlahia. Aceasta deja exista în anul 1066, când s-a produs o revoltă condusă de Niculiţă, Berivoi şi Slavotă al lui Carmalac. În anul 1250 regiunea Valahia Mare din Thesalia a devenit stat independent dominat de o clasă militară şi economică vlahă şi în care vlahii ocupau cel puţin o treime din populaţie. Ulterior, Vlahia Mare a fost încorporată în Imperiul Sârb al lui Ştefan Duşan. Este important de menţionat faptul că valahii din Vlahia Mare au contribuit la ctitorirea unor mănăstiri de la Meteora.”

Alte vlahii, însă mai mici decât cea din Thesalia, existau în peninsula Calcidică, în apropierea Muntelui Athos sau în Tracia de vest, pe malul râului Mariţa. De asemenea, în Macedonia, la apus de râul Vardar existau mari comunităţi valahe, în special în localităţile Bitolia, Ochrida, Verria, Vlachoklisura şi Moscopole. “În Munţii Haemus, adică în Balcanii de astăzi – afirmă istoricul Constantin C. Giurescu – erau iarăşi un număr însemnat de români. Ei se întindeau pe ambele versante şi înspre nord ajungeau sub formă de insule etnice până la Dunăre, făcând astfel legătura cu cei din Dacia. (…) Până în ziua de astăzi s-au păstrat o sumă de numiri de localităţi care arată că odinioară a locuit aici o populaţie românească. Astfel, în ţinutul din jurul Sofiei, deci pe versantul sudic, în locurile unde odinioară era Dacia Mediterranea, găsim numirile Vlasi, Vlahinia, Vlaşco bărdo, apoi Gurguliat, Banişor, Cârnul, Cercel, Cercilat, Păsărel, Văcarel etc. În regiunea Kistendil, aşadar tot la sud de Balcani, găsim numirile: Cărnol, Creţul, iar la Teteven, pe versantul nordic, Picior, Muşat, Iarba(ta) Tot la nord de Balcani mai întâlnim următoarele numiri de origine românească: Bucur, munte lângă Orhania, Bucurovo, lângă Sevlievo, în districtul Târnovo, Ruguleţ în aceeaşi regiune; Strâmţi, lângă Dreanovo, districtul Târnovo. Anticipând, vom adăuga şi faptul că în această regiune a Tîrnovei îşi aveau reşedinţa cei doi fraţi români, Petru şi Asan, conducătorii mişcării din 1185. Ei stăpâneau – după afirmaţia istoricului bulgar Zlatarski – cetăţile Ţareviţ şi Trapeziţa pe râul Iantra, aşadar la nord de Balcani.”

Nici teritoriul Serbiei de astăzi nu face excepţie: mari comunităţi de români locuiau în apropierea regiunii Nişului din ziua de astăzi, unde se întindea marea pădure a Bulgariei. “La apus de râul Morava – scrie Constantin C. Giurescu – găsim următoarele numiri topice: Vlaşca (sat), Vlasic Planina (şir de munţi), Blaci (sat) şi Zavlaka (sat), care arată toate prezenţa strămoşilor noştri în aceste regiuni. La răsărit de Morava şi spre miazăzi de Pojarevac e satul Vlaskiodl. Tot la răsărit de Morava, dar în regiunea de graniţă dinspre Serbia şi Bulgaria, în dreptul Sofiei, găsim satul Vlasina şi un pârâu cu acelaşi nume, care udă şi târgul Vlasotince. Pe teritoriul Muntenegrului există doi munţi, Durmitor şi Visitor, ale căror nume au fost date de păstorii vlahi, care veneau aici cu turmele lor. Prezenţa unei vechi populaţii româneşti la hotarul dintre Muntenegru şi Herţegovina rezultă şi din numele muntelui Vlasulja, situat spre nord-vest de Durmitor. Tot de origine vlahă e şi denumirea topică Pirlitor din acelaşi ţinut. Mai departe spre apus, în Bosnia şi Herţegovina, întâlnim munţii Vlasic Planina între Banjaluka şi Sarajevo, cu vârful Vlasca Gomila, apoi numirile topice Vlahoviţa (sat), Vlaseniţa (târg), Stupari şi Câmpul Vlahilor. Probabil, aici în Bosnia au locuit aşa-zişii vlahi regali care pricinuiau mari supărări coloniilor veneţiene de pe coasta Dalmaţiei. Documentele mai amintesc în această regiune şi pe Vlasi Mirilovici numiţi astfel după un conducător sau celnic al lor şi pe Vlasi Baniani, de la oraşul Banjaluka. În Dalmaţia, lângă Sebenico, găsim lacurile Zablachie. În Slavonia, spre apus de oraşul, odinioară vestit, Sirmium, erau în evul mediu un număr însemnat de vlahi care făcuseră ca ţinutul de aici să fie cunoscut sub numele de Vlahia Mică. Aşezarea lor mai însemnată era Kralieva sau Kraiova Velica: iată, prin urmare, o nouă Craiovă românească. Un număr însemnat de sate din acest ţinut poartă şi azi nume româneşti ca Sintilia, Batrina, Vrabie, Medinţi, Schela, Drăgăneşti etc. În Croaţia, în Stiria şi în Istria trăiau de asemenea un număr însemnat de vlahi. Cei din Croaţia aveau o ţară vlahă a lor (strane vlaske) şi un cneaz vlah. Ei erau numiţi în actele latine Vlachii regni Croatiae; croaţii le mai spuneau şi Dobri Vlasi, adică vlahii cei buni.”

Nu trebuie uitaţi acei valahi care au trăit în apropierea râurilor Drava şi Moravia, care au fost denumiţi în Evul Mediu “maurovlahi” sau “morlachi”. Aceste nume, afirmă istoricul Constantin C. Giurescu, “a fost explicat în mai multe feluri: unii istorici şi filologi, pornind de la prima formă, maurovlahi, l-au tradus prin vlahii negri, numiţi astfel din cauza îmbrăcămintei lor. Alţii cred că morlachii sunt vlahii de la mare. O a treia părere îi pune în legă­tură cu numirea turcă Kara Vlah, Kara Iflak – însemnând tot vlahii negri – dată daco-românilor.”