UN VEAC DE SINGURĂTATE

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

UN VEAC DE SINGURĂTATE

La debutul celui de-al treisprezecelea veac al erei creştine, când a rămas singur în faţa vitregiilor istoriei, poporul român era împrăştiat pe un areal destul de vast ce depăşea cu mult teritoriul României de astăzi; acest teritoriu se întindea din apropierea Niprului, din nordul peninsulei Crimeea până în Polonia de astăzi, din Ucrania septentrională până la Munţii Balcani, de la la Marea Neagră până la Marea Adriatică. Acest întins teritoriu poate fi desemnat a fi oecumena etnică – arealul etnic primordial – în care s-a perpetuat secole de-a rândul poporul român.
De-a lungul secolelor, datorită numeroaselor invazii şi migraţii ce s-au produs mai ales dinspre stepele Asiei, oecumena etnică a poporului român s-a restrâns până a ajuns la graniţele actuale ale României, motiv pentru care, în epocile mai recente ale antichităţii şi în Evul Mediu poate fi indicată prin expresia aflată astăzi în uz de “areal carpato-danubiano-pontic”. Centrul geografic şi, de cele mai multe ori, politic al oecumenei etnice primordiale a poporului român a fost situat în tot acest răstimp în Munţii Carpaţi şi în partea centrală a Ardealului.
În tot acest teritoriu foarte vast, încă din antichitate, istoriografia constată existenţa unor moşii şi apoi a unor uniuni de moşii, care au evoluat din străvechile obşti gentilice dacice; istoriografia denumeşte uniunile de moşii prin termenul “obşti săteşti”.
Trebuie însă remarcat faptul că ceea ce se înțelege astăzi prin denumirea de sat este departe de ceea ce au reprezentat vechile moşii. În spaţiul românesc, încă din antichitate, moşia a reprezentat unitatea teritorială de bază, în care s-au dezvoltat relaţii de producţie şi relaţii sociale specifice, dat fiind faptul că proprietatea asupra pământului era în comun (nu existau “hotare” sau demarcaţii, aşa cum remarca în antichitate poetul latin Ovidiu cu privire la geţi), iar arhitectura caselor, precum şi inventarul casnic erau preponderent din lemn, ceea ce i-a determinat pe mulți istorici să vorbească despre o civilizaţie românească a lemnului. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre sate; termenul de sat a intrat în limba română din limba latină; prin fossatum, romanii înţelegeau un loc împrejmuit de şanţuri de apărare, în care predominau relaţii de producţie de tip sclavagist şi apoi feudal.
Moşiile au fost unităţi teritoriale de tip tradiţional, specific româneşti, constituite pe principii gentilice (gerontocratice), conduse de personaje venerabile denumite moşi. Deşi astăzi prin termenul moş se înţelege un om bătrân, în vechime prin acest termen era desemnat conducătorul de facto al unei unităţi teritoriale denumită moşie, astfel că moşul putea să fie un bărbat ceva mai tânăr, dar mai dinamic, eventual un bărbat între două vârste. În conducerea moşiilor, moşii au fost sprijiniţi de un sfat al oamenilor buni şi bătrâni, care cel mai adesea erau în număr de 12. Un rol important în cadrul unei moşii l-a avut, fără nici o îndoială soţia moşului, moaşa sau moşoaia, care pentru femeile de pe cuprinsul moşiei îndeplinea rolul de sfetnică în ceea ce priveşte aspectele materne, de naştere, creştere şi educare a pruncilor ori în ceea ce priveşte aspectele gospodăreşti. Moaşa era, dacă se poate spune astfel, “prima doamnă” a unei moşii.
În cele din urmă, datorită unor necesităţi de ordin economic, social, politic şi militar, moşiile s-au unit în uniuni de moşii din ce în ce mai mari, devenind în cele din urmă obşti de moşii. Conducerea unei astfel de obşti a aparţinut într-o primă etapă unui moş ales dintre conducătorii moşiilor; cu timpul a apărut necesitatea ocupării funcţiei de conducere de către un personaj specializat, capabil mai ales să împartă dreptatea socială şi casnică ori să rezolve, potrivit un set de legi autohtone denumite ulterior prin termenul lex vallachorum (legea strămoşească) litigiile legate de proprietatea asupra pământului; la debutul Evului Mediu, în arealul carpato-danubiano-pontic, acest personaj a fost denumit jude.
Jude este un termen specific românesc, nefiind un termen împrumutat din slavă, precum voivod, ban sau boier. De altfel, până la apariţia slavilor în arealul carpato-danubiano-pontic, nu exista în vocabularul românesc un termen echivalent pentru boier; cuvântul boier provine, se pare, din termenul avar, preluat apoi de bulgari, bolier; de fapt, instituţia boierului a fost adusă în Peninsula Balcanică de avari şi de bulgari.
În cadrul moşiilor s-a dezvoltat un cadru socio-economic şi religios de tip tradiţional-sacru; principiile sale de bază trebuiau respectate de toţi membrii comunităţii. Acest cadru era diferit de cel al unui sat, ultimul fiind bazat pe proprietatea asupra pământului a unei clase bogate din care ulterior s-au ales boierii.

FRAGMENT DIN DINASTIA NEGRU VODĂ, ED ALAYA; 2015