ŢARATUL ROMÂNO-BULGAR

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

ŢARATUL ROMÂNO-BULGAR

Debutul secolului al treisprezecelea a găsit populaţia din arealul carparo-danubiano-pontic într-o situaţie similară celei în care se aflase în ultima mie de ani: în singurătatea luptătorului de cursă lungă care nu este simplu spectator în faţa vicisitudinilor istoriei, ci un combatant din ce în ce mai călit.

Pe plan intern, descoperirile arheologice relevă faptul că numărul aşezărilor stabile de tipul moşiilor a crescut simţitor; de asemenea, descoperirile arheologice relevă faptul că, paralel cu stratificarea populaţiei şi cu apariţia clasei boiereşti, s-a produs trecerea de la aşezarea tradiţională de tip moşie la cea de tip fossatum. Satele româneşti – atât cele de la munte, cât şi cele de la şes – au fost dotate cu sisteme de apărare (şanţuri, palisade etc), astfel încât să poată face faţă unei agresiuni.

După cum reliefa istoricul Alex Mihai Stoenescu, “cercetările arheologice au arătat că în secolul al XIII-lea, în timpul in­vaziei tătare, satele se dezvoltaseră în tot Piemontul Getic, acoperind aproape în­tregul nivel geografic între 400 şi 600 de metri altitudine şi cu apariţii până dincolo de 800 de metri, înfăţişând un proces de concentrare de aşezări din care s-au născut târguri şi oraşe. Se constată astfel de gru­puri de sate în nord-vestul şi centrul Olte­niei, în zona Râmnicu Vâlcea, în triunghiul format de Curtea de Argeş – Câmpulung – Piteşti, în zonele Bucureşti, Slatina, Ploieşti, Târgovişte, Buzău, Râmnicu Sărat etc.” Acelaşi autor aprecia că numărul satelor din viitoarea Ţară Românească era de minimum 2000. (8)

Pe plan extern, situaţia Europei a devenit din ce în ce mai complexă, fiind influenţată pe de-o parte de politica agresivă a principalelor imperii ale vremii – a imperiului bizantin, a coroanei maghiare şi a hoardelor mongole, iar de altă parte de conflictul religios dintre Roma şi Constantinopole.

Evenimentele s-au succedat cu relativă rapiditate: în anul 860 s-a produs ruptura dintre papa de la Roma şi patriarhul de la Constantinopole (schisma avea să se producă în anul 1054). În anul 1018 împăratul bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul (omorâtorul de bulgari) a cucerit Peninsula Balcanică, înfiinţând patru mari regiuni. Peste aproape un veac, în anul 1187, pe timpul împăratului bizantin Isaac al II-lea, are loc o puternică răscoală la sudul Dunării împotriva administraţiei bizantine, condusă de fraţii Asan şi Petru, români de origine, care întemeiază un stat valah denumit impropriu “bulgar” de istoriografia mondială, cu capitala la Târnovo. Răscoala s-a transformat rapid înt-un război total împotriva imperiului bizantin. La aceast război au participat vlahii încă majoritari în Peninsula Balcanică, slavii, bulgarii şi cumanii.

Conducătorii vlahi Petru şi Asan au fost proclamaţi ţari, dar au fost asasinaţi destul de rapid, astfel că în anul 1197 a fost proclamat ţar fratele mai mic al acestora, Ioniţă Caloian (Caloiohannes: Ioniţă Cel Frumos). În timpul domniei sale (1197-1207) imperiul bizantin cu capitala la Constantinopole a fost cucerit de cruciaţii latini, astfel că Ţaratul valaho-bulgar cu capitala la Târnovo a devenit o forţă importantă în regiune, Ioniţă fiind recunoscut rege de papa de la Roma. Ioniţă a extins graniţele ţaratului vlah, intenţionând chiar să cucerească Constantinopole. A fost însă ucis de un cuman în timpul asediului oraşului Salonic, în anul 1207. Pe tronul ţaratului a urmat apoi Borilă din acelaşi neam al Asăneştilor, care a domnit între anii 1207-1218. Sub succesorul acestuia, Ioan Asan al II-lea (1218-1241), Ţaratul valah a cunoscut cea mai mare extindere teritorială, întinzându-se de-a lungul întregii Peninsule Balcanice, de la Marea Neagră la Marea Adriatică, de la Adrianopol (estul Turciei actuale) la Ohrida (Macedonia de astăzi).

Pendulările politice ale lui Ioan Asan al II-lea şi, în special, alianţa matrimonială cu regele maghiar (s-a căsătorit cu fiica regelui maghiar Andrei al II-lea) au dus în cele din urmă la ocuparea Banatului de Severin de către trupele maghiare, în anul 1230. Ultimul ţar din dinastia vlahă Asan a fost Căliman al II-lea, care a fost alungat în anul 1258, când tronul ţaratului a fost ocupat de bulgari. De fapt, încă de pe timpul ţarului Borilă (rebotezat Boris de istoriografia mondială), rolul vlahilor a scăzut din ce în ce mai mult, locul acestora fiind luat de bulgari, care s-au slavizat aproape complet.

Acest din urmă aspect este astfel comentat de istoricul Alex Mihai Stoenescu, care-l citează pe academicianul Constantin Erbiceanu, “care atrăgea atenţia asupra invenţiei moderne a formulei Imperiul vlaho-bulgar al Asăneştilor, deoarece în acea perioadă „neamul bulgarilor trebuie citit neamul vlahilor. (…) Bulgarii, aşa­dar, nu mai poartă decât numele vechilor triburi turcice şi sunt consideraţi slavi. Aceeaşi situaţie generatoare de confuzii este valabilă şi pentru unguri/maghiari: „Iar «un­gurii» erau consideraţi toţi aceia ce luptau sub steagul regilor apostolici ai Ungariei, regi care după stingerea dinastiei arpadiene n-au mai fost maghiari, ci normanzi, austriaci, români (Matei Corvin), poloni etc.; distincţia aceasta între «unguri» şi maghiari e foarte importantă, deoarece pe confuzia – adesea voită – dintre cele două noţiuni s-au clădit cele mai bizare construcţii pseudo-istorice.”

De fapt, situaţia alungării vlahilor de ţarii bulgaro-slavi după ce au contribuit decisiv la întemeierea şi expansiunea Ţaratului vlaho-bulgar s-a repetat, cel puţin până la un punct, la estul Tisei, în Câmpia Pannonică; deşi în prima fază, au fost majoritari, contribuind decisiv la formarea regatului maghiar, vlahii ungureni au fost în cele din urmă alungaţi. Această situaţie s-a adâncit pe timpul regilor maghiari Ladislau I (1077-1095) şi Andrei al II-lea (1205-1235), când s-a produs o puternică expansiune a statului maghiar spre sud-vest (spre Marea Adriatică) şi spre est (Transilvania). În acest sens merită reţinută opinia istoricului Nicolae Bogdan care afirma că “statul ungar medieval este o creaţie a Occidentu­lui; în primele cinci secole ale existenţei sale, adică până la catastrofa de la Mohacz care-a redus-o la rangul de simplu paşalâc, Ungaria n-a fost câtuşi de puţin un regat naţional ungar şi nici nu visa c-ar putea deveni vreodată, ci un regat apostolic polinaţional a cărui limbă oficială era latina”.

Oricum, în jurul anului 1200, regatul maghiar a reuşit să cucerească o parte din Transilvania, ajungând până aproape de aliniamentul Munţilor Carpaţi. În anul 1211, au fost aduși de coroana maghiară în Ţara Bârsei cavalerii teutoni pentru a apăra teritoriul, dar aceştia pare că au simpatizat cu vlahii ungureni şi au “complotat” cu scopul de a forma un stat independent de coroana maghiară, sub autoritatea papei de la Roma. Din acest motiv, armata maghiară a regelui Andrei al II-lea i-a alungat pe cavalerii teutoni din Transilvania în 1225.

Cam în aceeași perioadă de timp, la rândul lor, cumanii asiatici au suferit mai multe înfrângeri succesive din partea uriaşei forţe puse în mişcare în tenebrele Asiei: hoarda mongolă. La debutul celui de-al treisprezecelea secol s-a pus în mişcare, aşa cum afirma istoricul Neagu Djuvara “o formidabilă putere, neprevăzută şi nemaiîntâlnită în violenţa ei, cea a călăreţilor mongoli ai lui Genghis-Han (…). Uriaşa armată a lui Genghis-Han, admirabil organizată, încadrată de călăreţii tribului său mongol, dar cuprinzând cu timpul multe alte seminţii de rasă mongolă sau turcă, se urneşte în 1206 şi cucereşte mai întâi tot nordul Chinei. Mongolii vor porni apoi către Apus, vor nimici mai târziu mai multe ţări asiatice, între care regatul persan, punctând de fiecare dată înaintarea lor cu măceluri de masă de o nemaipomenită cruzime – piramide de sute de mii de capete după cucerirea fiecărui mare centru. (…) În 1241 trei coloane mongole înaintează din părţile Rusiei către Apus, distrugând pe rând cnezatele ruseşti, regatul polon sprijinit de cavaleri germani, şi trecând peste ţara noastră – unde vor întâlni în nord rezistenţă din partea saşilor de curând instalaţi la minele de la Rodna, iar în sud din partea unei formaţiuni „valahe” – şi, întrunite, nimicesc în Ungaria armata regelui Bela. Acesta nu-şi găseşte scăparea decât refugiindu-se pe o insulă din Adriatica.”

Cu toată această înfrângere, sprijinit de papalitate al cărei vârf de lance era în estul Europei, peste doar câţiva ani, regatul maghiar s-a redresat şi, în efortul său expansionist, a reuşit să înfiinţeze la marginea estică a Olteniei o formaţiune politică denumită Banatul de Severin. Pentru coroana maghiară, rolul Bantului de Severin era de a respinge năvălirile tătare dinspre răsărit şi pe cele bulgare dinspre sud. Pentru a duce la capăt acest demers, regele maghiar Bela al IV-lea a chemat în ajutor un contingent de cavaleri ioaniţi, mai precis spus un contingent de călugări-ostaşi din Ordinul Sfântului Ioan, fondat la Ierusalim după prima cruciadă.

Problema cea mai interesantă este faptul că numărul cavalerilor ioaniţi nu depăşea câteva zeci, astfel că motivaţia aducerii lor ţinea exclusiv de organizarea teritoriului în vederea unei eventuale colonizări ulterioare cu o populaţie exogenă supusă coroanei maghiare, evident în detrimentul populaţiei autohtone.