LETOPISEŢUL CANTACUZINESC & CRONICA BĂLENILOR

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

LETOPISEŢUL CANTACUZINESC

RUMÂNII CARE S-AU DESPĂRŢIT DE RUMÂNI

Principalele scrieri autohtone care au oferit o privire de ansamblu asupra formării Valahiei ca stat medieval recunoscut pe plan internaţional au fost două letopiseţe: Letopiseţul cantacuzinesc şi Cronica Bălenilor.

Cele două letopiseţe menționate, care au fost compilaţii bazate pe cronici mai vechi, au fost scrise la sfârşitul secolului al șaptesprezecelea, pe timpul conflictului dintre două grupări (partide) de familii boiereşti care au luptat pentru putere în Ţara Românească: familia Cantacuzino şi familia Bălenilor; fiecare letopiseţ a fost întocmit pentru a servi interesele politice ale familiei care a comandat scrierea. Cel mai amplu letopiseţ a fost Letopiseţul cantacuzinesc, cunoscut şi sub numele complet „Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini”, ce acoperă perioada 1260-1690, şi care a fost scris, după cum afirmă majoritatea istoricilor, de logofătul Stoica Ludescu în a doua jumătate a secolului al şaptesprezecelea.

Referitor la perioada de început a Ţării Rumâneşti, în care au descălecat pravoslavnicii creştini, Letopiseţul cantacuzinesc menţionează următoarele: “Însă dintâi izvodindu-se de rumânii cari s-au despărţit de la romani şi au pribegit spre miazănoapte. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului; alţii în Ţara Ungurească, pre apa Oltului, şi pre apa Morăşului, şi pre apa Tisei ajungând şi până la Maramurăş. Iar cei ce au descălecat la Turnul Severinului s-au tins pre supt poalele muntelui până în apa Oltului; alţii s-au pogorât pre Dunăre în jos. Şi aşa umplându-se tot locul de ei, au venit până în marginea Necopoei. Atunce s-au ales dintr-înşii boiarii cari au fost de neam mare. Şi puseră banoveţi un neam ce le zicea Basarabi, să le fie lor cap (adecă mari bani) şi-i aşăzară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Şi aşa fiind, multă vreme au trecut tot ei oblăduind acea parte de loc. Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798, fiind în Ţara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul voievod, mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţii, început-au a face ţară noao. Întâi au făcut oraşul ce-i zic Câmpul Lung. Acolo au făcut şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă. De acolo au dăscălecat la Argeş, şi iar au făcut oraş mare şi ş-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră, şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă. Iar noroadele ce pogorâse cu dânsul, unii s-au dat pre supt podgorie, ajungând până în apa Siretului şi până la Brăila; iar alţii s-au tins în jos, preste tot locul, de au făcut oraşă şi sate până în marginea Dunării şi până în Olt. Atunce şi Băsărăbeştii cu toată boierimea ce era mai nainte preste Olt s-au sculat cu toţii de au venit la Radul vodă, închinându-se să fie supt porunca lui şi numai el să fie preste toţi. De atunce s-au numit de-i zic Ţara Rumânească, iar tituluşul domnului s-au făcut precum arată mai jos: “V Hrista boga blagoveanomu blagocestivomu i Hristo liubivomu samoderjavnomu, Io Radul Negru voevod bojiu milosti gospodariu vseia zemli Ungrovlahiskiia za planinski i ot Almaş i Fagăraş herţegu”. Acestea să tâlcuiesc pre limba rumânească: “Întru Hristos Dumnezeul cel bun credincios şi cel bun de cinste şi cel iubitor de Hristos şi singur biruitor, Io Radul-voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Ţara Rumânească dentru Ungurie dăscălecat şi de la Almaş şi Făgăraş herţeg”. Acesta iaste tituluşul domnilor de atunce, începându-se pân-acum, precum adevărat să vede că iaste scris la toate hrisoavele ţării. Şi într-acestaşi chip tocmitu-ş-au Radul-vodă ţara cu bună pace, că încă nu era de turci împresurată. Şi au domnit până la moarte, îngropându-l la biserica lui din Argeş. Şi au domnit ani 24. De aice să începe povestea altor domni, cari au venit pre urma Negrului-vodă, precum arată mai jos. Mihail-vodă au domnit ani 19. Dan-vodă au domnit ani 23. Acesta au fost frate cu Mircea-vodă Bătrânul şi l-au ucis Şuşman-vodă, domnul sârbilor, când era cursul anilor de la Adam 6864. Alexandru-vodă au domnit ani 27. Mircea-voievod Bătrânul. Acesta au avut mare războiu cu Baiezet-sultanul. Făcutu-s-au acel războiu pre apa Ialomiţii. Biruit-au Mircea-vodă pre turci şi făr’ de număr au pierit, trecând Baiezet Dunărea fără vad. Şi alte multe războaie au avut cu turcii. Făcut-au şi sfânta mănăstire den Cozia, şi sfânta mănăstire Cotmeana când era văleatul 6891. Şi au domnit Mircea-vodă ani 29 şi au murit în domnie şi s-au îngropat la mănăstirea lui, la Cozia”.

La rândul ei, Cronica Bălenilor, scrisă de Radu Popescu menţionează următoarele: “Când au fost cursul anilor de la Adam leat 6798, Radu-vodă Negrul, care avea scaunul său la Făgăraşi de la moşii şi strămoşii rumânilor, cari venise de la Roma, în zilele lui Traian, împă­ratul Romii, s-au socotit ca să-şi mute scaunul dencoace, peste plai. Pricina pentru ce, nu să găseşte scris nici de ai noştri, nici de străini, numai mi se pare pentru doao pricini să-şi fie mutat scaunul. Pentru care, socotind bine, una tot va fi fost. Cele două pricini sunt: una pentru frica turcilor. Că într-această vreme s-au ridicat Otoman turcul, fiara cea rea şi cumplită, de au supus multă parte a Răsăritului ce să numeşte Anadol, carele înghesuind pre împăraţii grecilor cu luarea pământului lor de la Anadol, poate fi că făcea jalbă ţărilor creştineşti dând ştire de întîmplările acestea. De care auzind şi Radul Negrul vodă şi-au mutat scaunul dencoace dă plai, pentru ca să-şi facă întărituri locurilor de paza oamenilor şi să-i fie mai lesne a păzi pre cei din Ardeal, de s-ar cumva apropiea turcii. O a doua pricină poate fi să fie învrăjbit domnul rumânilor cu domnii ungurilor şi cu ai saşilor de nescaiva pricini şi de aceea să fie mutat dencoace. Şi nu iaste a nu să crede aceasta, că, după ce au trecut domnul dencoace, n-au mai avut stăpînire peste rumâni în Ardeal, iar nici pă dînsul să-l stăpînească cineva n-au fost, ci den plai încolo stăpînea ungurii şi den plai încoace stăpînea domnul până la Dunăre. Şi pentru ca să arate că nu iaste supus nimănui, să scrie în hrisoave samodărjăţ, adică singur stăpînitor.” (17)

Majoritatea istoricilor sunt de părere că letopisețele au prezentat în mod fragmentar și partizan evenimentele trecutului. Cauza acestui partizanat, după cum afirma istoricul Nicolae Cartojan, citat de Alex Mihai Stoenescu, constă în faptul că letopiseţele munteneşti au fost de fapt “nişte compilaţii şi „cronici de partid” scrise la sfârşitul secolului al XVII-lea (după 1688), într-o „epocă nenorocită, care se încheie cu prăbuşirea domniilor pământene şi cu instaurarea epocii fanariote; boierimea era împărţită în două partide vrăjmaşe care se urau de moarte: partida Cantacuzenilor şi partida Bălenilor”. În acest context, lo­gofătul Stoica Ludescu, un „cărturar mărunt” după opinia lui Cartojan, primeşte îndem­nul familiei Cantacuzino de a compila o istorie a Ţării Româneşti, în care să apară şi familia celebrului stolnic, care la rândul său strângea materiale „pentru a elucida analele acestei provincii”. La rândul său, Radu Popescu era „un ex­ponent de frunte al partidei adverse”, al par­tidei Bălenilor, de „sânge grecesc” ca şi Cantacuzinii, care căutau şi ei stabilirea unui arbore genealogic până la întemeiere, pentru a putea revendica tronul Ţării Româneşti. Radu Popescu era chiar fiul unui membru marcant al partidei Bălenilor, vistiernicul Hrizea. În acest context, apariţia în Letopiseţul cantacuzinesc a poveştii de­spre migrarea locuitorilor Daciei la sudul Dunării, de unde au revenit pentru a face primul descălecat la Turnu-Severin sub con­ducerea lui Basarab, cu stabilirea apoi a două scaune, la Strehaia şi la Craiova – repere ale marilor boieri olteni – şi pentru a se închina apoi domnitorului sosit la Argeş din Transilvania, a fost interpretată ca o inter­polare voită şi partizană prin care se încerca explicarea drepturilor familiei greceşti (une­ori considerată bizantină) a Cantacuzinilor la o succesiune românească. Adică, ei nu erau străini, ci români care au fost nevoiţi să se refugieze în sud, pentru a reveni în fruntea ţării originare. Până în secolul al XVII-lea, când se produc unele căsătorii cu presupuse rude ale boierilor olteni, Cantacuzinii n-au nici o legătură cu Basarabii.”

Totuşi, în ciuda partizanatului vizibil în textele letopiseţelor, acestea prezintă cel puţin trei elemente veridice. Primul element este că îl prezintă drept descălecător pe Negru-Vodă care a coborât din Ţara Făgăraşilor la sud de Carpaţi, în Câmpulung, unde “au făcut oraş mare şi ş-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră, şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă”. Al doilea element ce poate fi acceptat fără rezerve este că îi prezintă drept co-autori la actul întemeierii pe banoveţii din Oltenia. Al treilea element ce poate fi acceptat fără rezerve este participarea la evenimente a unor “rumâni cari s-au despărţit de la romani” şi au pribegit spre miazăzi, adică la sudul Dunării, dar care s-au reîntors. În schimb, nu poate fi acceptată ca fiind întru-totul veridică includerea Basarabilor în rândul banoveţilor olteni. Această includere a Basarabilor pare să fi fost făcută de pe principii vădit partinice. Basarabii, într-adevăr, au venit de la sudul Dunării, dar cel puţin în faza iniţială, nu par să fi făcut parte dintre banoveţii olteni.

Cu privire la primul element, care-l prezintă pe Negru Vodă drept întemeietor al statului medieval Ţara Românească, trebuie menţionat că istoriografia română afirmă la unison că acesta este doar o legendă. Istoricul Alex Mihai Stoenescu sintetizează subiectul astfel: “povestea lui „Negru-Vodă este o creaţie populară, im­precisă istoric, dar care porneşte de la un miez evenimenţial real, din categoria mitu­lui istoriografic.”

Totuşi, chiar dacă afirmă aproape la unison că a fost doar o legendă, majoritatea istoricilor l-au identificat in extremis (pentru a împăca şi capra şi varza, cum se spune) pe Negru Vodă fie cu Basarab Întâiul (voievod între anii 1310-1352), fie cu prezumtivul său tată pe nume Thocomer (prezumtiv voievod între anii 1290-1310), fie cu Voievodul Radu I, denumit Radu Negru, care a fost nepotul lui Basarab (voievod între anii (1377-1383).

În ceea ce priveşte al doilea element ce poate fi considerat veridic în textul letopiseţelor şi anume faptul că banoveţii olteni sunt considerați co-autori la actul întemeierii, merită reţinut faptul că, evident, nu poate fi vorba despre o singură familie de banoveţi, ci despre mai multe familii. Trebuie înainte de toate specificat că prin termenul de “banoveţi” erau desemnaţi cei mai bogaţi oameni din ţinut.

Din punct de vedere istoriografic, aşa cum nota Alex Mihai Stoenescu, “cuvântul ban este de origine mongolă, introdus în ţările române de avari, folosit şi de protobulgari pentru a desemna persoana aleasă de obştile săteşti pentru a negocia şi a strânge dările (bana) la care erau obligate comunităţile faţă de ocupantul avar. Cel dintâi hagan avar care a introdus acest tip de relaţie cu populaţia locală din Balcanii de Est a fost Baian (562-602), „în numele căruia se strângea tributul; dar el nu o făcea direct prin oamenii săi, ci prin şefii localnici, care aveau deja o organizaţie politică-administrativă proprie, capabilă să îndeplinească această funcţie”. În teritoriile româneşti, „localnicii, dacă nu aveau o formă de orga­nizare mai dezvoltată, aveau cel puţin obştea vicinală, comunitate vicinală cu strângători de biruri; în timpul îndelungatei stăpâniri avare, acestea aveau să se trans­forme în judeţe sau obşti săteşti confederate, ţară în forma proprie limbii noastre”. Banul strângea bana de pe un anumit teri­toriu mai extins – dealuri, văi, zone de câmpie – care au devenit ulterior cnezatele şi voievodatele cunoscute din documentele secolului al XIII-lea”.

Indiferent însă de etimologia originară a cuvântului “ban” şi a dregătoriei aferente, în epoca la care se referă letopiseţele, prin ban nu mai era perceput un personaj de tipul strângătorilor de biruri, ci, mult mai probabil, un om bogat – indiferent cum acumulase bogăţia. Banii erau – spus în limbaj popular – cei care aveau bani (cei care “învârteau” bani). Tocmai aceşti oameni bogaţi – care probabil se uniseră într-un mare sfat – au pus dintre ei, adică au ales, un şef – adică un mare ban; scaunul de domnie al banului era denumit bănie. Alegerea marelui ban a fost făcută probabil în funcţie de bogăţia de la acel moment.

Letopiseţele fac însă o precizare importantă, arătând că banoveţilor de pe tot cuprinsul Olteniei li s-au alăturat la un moment dat cei veniți de la sudul Dunării; aceştia din urmă au făcut parte din categoria “rumânilor care s-au despărţit de rumâni de pe timpul romanilor”.

Acest aspect nu trebuie să constituie o surpriză pentru nimeni: încă de pe timpul romanilor, pe amblele maluri ale Dunării, atât pe teritoriul Bulgariei de astăzi, cel puţin până la Munţii Balcani, cât şi pe teritoriul Serbiei de astăzi, în special în provincia Voivodina, existau mari enclave de etnici români. Este firesc ca în momentul în care, la sudul Dunării, raportul etnic s-a modificat în favoarea slavilor, o parte dintre etnicii români a preferat să treacă la nord, unde se simţea în siguranţă. Împreună cu banoveţii olteni, aceştia au pus umărul la consolidarea obştilor deja existente la nordul fluviului.