DESCĂLECAT SAU ÎNTEMEIERE ?

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

ÎNTEMEIEREA (DESCĂLECAREA) STATULUI FEUDAL ŢARA ROMÂNEASCĂ

5

DESCĂLECAT SAU ÎNTEMEIERE ?

Evenimentele principale narate în letopiseţe, în special “descălecatul” care a fost identificat cu întemeierea Țării Românești (şi, implicit, a Moldovei) au fost amplu comentate de-a lungul timpului atât de vechii cronicari, cât şi de istoricii moderni.

Într-o lucrare de referinţă în istoriografia română modernă,  “Constituirea statelor feudale româneşti” reputatul istoric Nicolae Stoicescu a făcut o trecere în revistă cuprinzătoare a opiniilor vechilor cronicari şi a istoricilor moderni cu privire la acest subiect.

Astfel, Dimitrie Cantemir considera „descălecatul” ca pe o reîntoarcere a locuitorilor din Ţara Românească şi Moldova la vetrele lor, părăsite de teama tătarilor. El considera că Dragoş Vodă, întemeietorul Moldovei şi Radu Negru Vodă, întemeietorul Ţării Româneşti au fost rude de gradul întîi sau doi. “Dimitrie Cantemir, după părerea căruia Radu Negru şi Dragoş ar fi fost fraţi sau veri, fiind urmaşii regelui româno-bulgar Ioan, refugiaţi de teama tătarilor la 1241 în Transilvania, de unde s-au întors pe la anul 1274. El susţine că întrucât amîndouă ţările române s-au chemat „Neagră” (Vlahia Neagră şi Bogdania Neagră) şi dinastiile lor au fost înrudite”.

La rândul său, Miron Costin considera că descălecările din Moldova şi Ţara Românească au avut loc pe vremea lui “Laslău craiul”. “În Poema polonă, Miron Costin susţine că „descălecatul” lui Negru Vodă din Făgăraş a avut loc după izbînda lui Ladislau împotriva tătarilor şi îl plasează – ca şi cronicile muntene – în anul 1290, când afirmă că muntenii „numără de la Negrul până acum (1684) aproape patru sute de ani. După înfrângerea tătarilor – spune Miron Costin – românii cu domnul lor Negrul, care se refugiaseră în Haţeg şi în Făgăraş de frica tăta­rilor, „au ieşit din munţi către pământuri mai deschise … iar nu mult după aceea şi moldovenii au ieşit din Maramureş cu Dragoş, primul lor domn, şi au descălecat aici în ţara Moldovei”.

O opinie asemănătoare a avut Patiarhul Macarie al Antiohiei care a făcut o vizită în Ţara Românească în anul 1656. „Cel dintîi care a cucerit Ţara Românească – afirmă Macarie – a fost Ankro-voievod (Ankro înseamnă în limba românească Negru, căci era negru, de aceea s-a şi numit pe turceşte ţara Kara Falakh, sau Valahia Neagră, după numele lui). Venit-a din Ţara Ungurească, adică Al-Magar (Transilvania), şi s-a pogorît pe râul Dîmboviţa şi a început cucerirea Ţării Româneşti. Şi a zidit o biserică măreaţă şi foarte înaltă şi foarte frumoasă în oraşul Câmpulung. Şi a stat în domnie ani 24 şi a murit”. Şi stolnicul Constantin Cantacuzino susţine că “Ţara Românească a fost întemeiată de Negru (il Negrul), care a venit din Transilvania cu oaste şi cu nobilime şi, mergînd de-a lungul munţilor şi pe valea Dîmboviţei, s-a aşezat la Câmpulung şi în alte locuri întărite, apoi la Argeş, unde a fost îngropat”. Stol­nicul Constantin Cantacuzino mai susţine că portretul lui Negru Vodă se află în toate mănăstirile. După opinia sa, Negru Vodă s-ar fi născut în Haţeg, unde se găseau foarte mulţi români. Amintirea lui o păstrează cetatea ruinată situată pe valea Dîmboviţei, numită „in valacco” „Cietate a Negrului voda.”

După cum ne informează istoricul Stefan Ştefănescu, „în Istoria Ţării Româneşti, scrisă după 1776 de banul Mihai Cantacuzino şi tipărită de fraţii Tunusli, Radu vodă Negru, voievod de Herţeg (Haţeg), Făgăraş şi Amlaş, a venit cu doamna sa Ana „care era catolică”, cu boieri şi cu popor şi şi-a aşezat scaunul la Câmpulung unde a zidit o mănăstire şi o curte, iar soţia sa o biserică catolică. Oamenii veniţi cu el „s-au lăţit către munţii şi către hotarele Ţării Româneşti până în Dunăre şi din Olt până în Siret”, după care banul Basarabă al Craiovei s-a supus şi el. „După ce s-a făcut stăpîn peste toată Ţara Românească, el şi-a strămutat scau­nul la Argeş”, unde a zidit biserică şi curte domnească. Este interesant de remarcat faptul că autorul acestei cronici consideră că descălecatul lui Negru Vodă s-a produs în anul 1215, așa cum indică de altfel pisania mănăs­tirii din Câmpulung, considerînd că „letopiseţul” pune data 1290 „fără nici o dovadă”, cu o greşală de 75 de ani.”

O afirmaţie asemănătoare a fost făcută de episcopul Chesarie al Râmnicului care, în prefaţa la Mineiul din noiembrie 1778, scria următoarele: „zidirea mănăstirilor s-au început de la Radu voevod ce-i zic Negrul, întîiul domn al ţării, carele au zidit mănăstirea din Câmpulung şi biserica din tîrgul Argeşului”. Vorbind apoi despre Oltenia, se afirmă – ca şi în cronică – că s-a aflat „un veac de ani supt oblăduirea Basarabilor banoveţi, ce a fost aşezaţi de râmleani să oblăduiască cu titlu de bănie până când s-au supus celui dintîiu domn Radu voevod ce se zice Negru.”

La rândul său, mitropolitul Neofit Cretanul, care a vizitat Curtea de Argeş la 1746, afirma că „Radu Negru Vodă este primul domn creştin din Ţara Românească; de asemenea, cea dintîi biserică creştină ce s-a zidit în Ţara Românească este aceasta în care se află sfintele moaşte ale mucenicii Filofteia”. Mitropolitul a văzut la Curtea de Argeş statuia lui Negru Vodă: „este aici şi o piatră mare ce este aşezată cum intrăm în biserică la dreapta, pe care este sculptat chipul lui Radu Negru Vodă”. Mitropolitul Neofit mai afirma că „din vremea când trăia Radu Negru Vodă până azi (1746) se spune că ar fi până la 550 de ani”, ceea ce ar da anul 1196.”

Un alt cronicar, Naum Râmniceanu, într-o cronică scrisă în jurul anului 1800, prezintă descălecarea lui Negru Vodă în aceiaşi termeni; mai mult decât atât, acesta îl consideră pe Negru Vodă “părintele patriei noastre”. Citând o cronică de la Vîrşeţ, Naum Râmniceanu prezintă în plus o informaţie valoroasă: un membru al familiei Basarabilor – afirmă cronicarul ciat – „s-au lipit lângă voievodul Transilvaniei. Şi pentru prietenia ce avea românii către sîrbi, nu după multă vreme a căzut soarta domnii pă neamul Basarabeştilor, încât “Vla­dislav, voievodul Basarab al Transilvaniei, să dovedeşte a fi unchi Radului vodă Negru, iar alţii zic că i-au fost frate bun, încât, ori în ce chip a fost, Basarabeştii au luat voievozia.” (18)

Unul dintre reprezentanţii de seamă ai Şcolii Ardelene, Samuil Micu-Clain prezintă întemeierea Ţării Româneşti în mod aproape identic: „La anul 1290 la Olt (adică în Ţara Oltului = Făgăraş, n.a.) domnea Radu vodă Negru, carele cu mulţime de norod pogorindu-se pe apa Dimboviţii, au făcut oraşul ce-i zice Câmpulung; de acolo mergând, au făcut Argişul, unde şi-au pus scaunul domniei (…) Atunci Basarab vodă, carele domnea spre Basarabia, au venit cu ai săi la Radu vodă şi s-au unit toţi, cinstind pre Radul vodă domn preste toţi şi fiindcă Radul vodă era din partea crăiei ungureşti, s-au aşezat ca Ţara Românească să se zică Ungrovlahia”, după care se reproduce „tituluşul” din Istoria Ţării Româneşti”.

Este interesant de remarcat şi faptul că Samuil Micu Clain a avut informaţii cu privire la genealogia unei familii Monea din localitatea Veneţia care se află în Făgăraş, ce menţiona un strămoş al familiei care fusese vistiernic al lui Negru Vodă între anii 1185-1215. Despre acesta din urmă, Samuel Micu Clain considera că a fost chiar întemeietorul (descălecătorul) Ţării Româneşti.

Un alt reprezentant de frunte al Şcolii ardelene, Gheorghe Şincai afirma că “Radu Negru a venit din Făgăraş la Câmpulung, unde şi-a făcut curte şi biserică, după care i s-a supus „Besarab, banul Craiovei”. După ce a cuprins toată ţara şi s-a mutat la Curtea de Argeş, Radu Negru a fost îngropat aici „şi i-au făcut şi statui de pia­tră, adecă chipul lui, care este în slona (pridvorul) aceii biserici”. Cu privire la data evenimentului, Gheorghe Şincai crede că s-a produs „cu mult mai înainte” de 1291 când Făgăraşul era a lui Ugrinus. Gheorghe Şincai susţine că Radu Negru „n-a împoporît el Valahia, ci numai “o a cuprins” declarîndu-se deci împotriva aducerii de „noroade” de care vorbea cronica ţării”.

Un alt cronicar de marcă, Dionisie Fotino, autorul unei Istorii a Daciei, tipărită în anul 1818, era de părere că Negru Vodă a descălecat în anul 1241, după năvala tătarilor: „mai probabil însă se vede după istorie că acest domn, pe timpul năvalei tătarilor în Ungaria, s-au tras între Carpaţi împreună cu familia sa, cu mai mulţi nobili, cu dregători şi ostaşi şi cu cât popor a putut să-1 urmeze şi s-a aşezat la Câmpulung, ca într-un loc încon­jurat de tării naturale. Pe urmă, după plecarea tătarilor, a găsit cu cale să rămâie şi să se aşeze în ţara aceasta, ca în aceiaşi patrie, păstrîndu-şi totodată şi suveranitatea domniei de Făgăraş şi Amlaş din Transilvania… Se deduce dară din această nemincinoasă istorie că Negru pe la 1241 şi-a mutat tronul din Transilvania în Ţara Muntenească şi nu mai înainte sau mai pe urmă, precum spun cronologiile nepotrivite şi neîntemeiate ale românilor”.

O opinie extrem de interesantă a avut-o un francez pe nume J.A. Vaillant care, în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, a trăit 12 ani în Ţara Românească. El afirmă că Negru Vodă a “trăit în timpul năvalei tătarilor (1241), l-a învins pe Batu-han şi l-a silit să se retragă în Boemia. După luptă, Radu Negru împreună cu românii săi a coborât peste Carpaţi şi a luat în stăpînire Valahia dintre Olt, Dunăre, Milcov şi Siret, a cărei populaţie l-a primit pe el şi pe ai săi ca pe nişte fraţi. Întrucât însă ţara era încă bântuită de tătari, el şi-a fixat reşedinţa la Câmpulung unde a construit oraşul şi mănăstirea”. Interesant de remarcat este însă faptul că J.A. Vaillant afirmă că Radu Negru a construit primele oraşe: Piteşti, Bucureşti şi Tîrgovişte, precum şi Argeş, unde şi-a mutat capitala. În ciuda unor inexactităţi inerente, francezul J.A. Vaillant face însă mai multe afirmaţii extrem de preţioase: “Devenind vestit prin faptele sale, Mihai, banul basienilor (Bassianorum banus), supranumit Basarab, care conducea provincia din dreapta Oltului, a venit şi i s-a închinat (lui Negru Vodă). Când regele Bela al IV-lea a donat cavalerilor ioaniţi părţi din teri­toriile lui Radu Negru şi Mihai, la 1247, aceştia s-au opus cu armele. După ce şi-a organizat ţara, Radu a murit la 1265; în locul său a fost ales domn Mihai şi astfel cele două Valahii (Muntenia şi Oltenia) s-au unit.”

Acestea au fost opiniile celor mai de seamă cronicari care au trăit până la debutul secolului al nouăsprezecelea. Aceştia şi-au bazat opiniile pe baza informaţiilor care existau la vremea lor; toate aceste informaţii pot fi reunite sub titulatura generică de “tradiţie”. În toate aceste variante sau scenarii, întemeietorul sau descălecătorul a fost un personaj numit Negru Vodă. Trebuie însă precizat că momentul descălecării sau întemeierii diferă de la un autor la altul; în mare, pot fi luate în calcul trei date posibile ale descălecării lui Negru Vodă. Prima dată propusă este plasată la debutul secolului al treisprezecelea, în anul 1215; ea este trecută pe frontispiciul şi în pisania mănăstirii Negru Vodă de la Câmpulung. A doua dată este 1241, pe timpul invaziei tătarilor conduşi de Batu Han. În fine a treia dată este 1290, care a fost indicată de letopiseţe.

Mai trebuie menţionat faptul că letopiseţele au introdus un termen care a generat multe discuţii între istoricii mai vechi ori mai noi: termenul de descălecat, act care-i este atribuit lui Negru Vodă. Alte surse documentare vorbesc însă despre întemeierea, zidirea sau aşezarea Ţării Rumâneşti.

Sensul obişnuit al cuvântului descălecat este foarte clar şi aproape că nu necesită comentarii: a descăleca înseamnă a coborî de pe cal. Totuşi, în contextul letopiseţelor, cuvântul dobândeşte semnificaţii multiple. După cum remarca istoricul Neagu Djuvara, a descăleca – implicit familia de cuvinte descălecat, descălecata, descălecare, descălecătoare, descălecător – înseamnă implicit „a cuceri şi a coloni­za”. „Sensul – afirmă autorul citat – a întemeia e doar consecinţa, urmarea cuceririi şi a colonizării. Ca un asemenea termen să fi fost alipit de tradiţia întemeierii ţării de către Negru Vodă nu poate avea altă explicaţie decât că se ţinea minte din neam în neam că Ţara Românească fusese întemeiată de un voivod venit cu ceata lui din afară.”

Totuşi, după cum afirma reputatul istoric Nicolae Stoicescu, termenul descălecat a apărut destul de târziu în documente; mai precis, a apărut abia pe timpul domniei lui Matei Basarab, patru sute de ani mai târziu. Autorul citat afirmă că “documentele din secolul al XVI-lea şi din primele decenii ale celui următor care evocă începuturile statului feudal Ţara Românească nu vorbesc de „descălecat”, ci de întemeiere, zidire sau aşezare. Astfel, documentele de proprietate menţionează doar întemeierea sau aşezarea Ţării Româneşti.(…) Se înţelege că dacă noţiunea de „descălecat” ar fi fost în circulaţie, diecii cancelariei domneşti şi logofătul care citea hrisoavele – la curent cu asemenea probleme – ar fi utilizat şi ei această noţiune, nu pe acelea de întemeiere, aşezare etc. În schimb, după ce termenul de „descălecat” a fost introdus în cronica ţării, el a început să fie utilizat şi în documente, unde a înlocuit vechea noţiune de „întemeiere”. Acest fapt s-a petrecut în timpul domniei lui Matei Basarab, ceea ce este deosebit de semnificativ pentru datarea introducerii la cronică.”