TERITORIU VREMELNIC OCUPAT

š

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

 

TERITORIU VREMELNIC OCUPAT

Un element asupra căruia merită meditat este remarcabila formulare folosită de Romulus Vulcănescu cu privire la focarele de civilizaţie de pădure: “cetăţi vegetale aflate în stare de veghe permanentă”.

Ceea ce însă Romulus Vulcănescu nu a accentuat îndeajuns a fost numărul mare al “cetăţilor vegetale aflate în stare de veghe permanentă”. Merită avansată ideea că în spaţiul carpato-dunăreano-pontic numărul focarelor de civilizaţie de pădure era apreciabil – mult mai mare decât se poate estima în ziua de astăzi. Existenţa focarelor de civilizaţie de pădure – “cetăţi vegetale aflate în stare de veghe permanentă” – nu are nimic de-a face cu des clamata de către concepţia istoriografică a unei retrageri a românilor din faţa istoriei; nu are de-a face nici cu ideea unui “boicot al istoriei” generat de incapacitatea autohtonilor de a-şi apăra nevoile şi neamul. Dimpotrivă; încă de la început, autohtonii şi-au desfăşurat existenţa în focarele de civilizaţie de pădure denumite moşii, acolo unde, în mod instictiv, au formulat şi pus în aplicare – spus în limbaj militar modern – “rezistenţă activă în condiţii de teritoriu vremelnic ocupat”.

Încă de la primele valuri invadatoare ale sciţilor, ce au poposit venind din nordul Mării Negre, locuitorii de drept ai spaţiului carpato-danubiano-pontic au desfăşurat, în conformitate cu poruncile strămoşilor, acţiuni de apărare activă. Dată fiind desimea codrilor şi, implicit, dată fiind absenţa drumurilor şi a potecilor de acces, intruşilor invadatori le era foarte greu să descopere ori să cucerească focarele de civilizaţie ale autohtonilor – moşiile. De cele mai multe ori, invadatorii erau conştienţi de pericolele fizice pe care le aveau de înfruntat în cazul în care se aventurau prea departe în codri, dar şi de pericolele de ordin spiritual, fiind convinşi că în întunericul acestora se ascund forţe malefice, care le provocau o teamă superstiţioasă vecină cu nebunia.

În ziua de astăzi se confundă în mod regretabil rezistenţa armată desfăşurată în condiţii de “teritoriu vremelnic ocupat” cu fenomenul de bejenie din timpul marilor evenimente dramatice – războaie, invazii, epidemii etc – când mulţi dintre locuitorii de la câmpie se refugiau în munţi sau în păduri. Fireşte, fenomenul bejeniei a existat: de-a lungul istoriei românilor, nenumăraţi oameni din aşezările de la câmpie au fugit din calea invadatorilor, fie aceştia sciţi, greci, romani, slavi, maghiari, turci sau austrieci. Dar, retrăgându-se din calea invadatorilor, locuitorii aşezărilor de la câmpie au avut uriaşa surpriză să constate faptul că în codrii seculari se află comunităţi stabile despre care n-aveau nici cea mai mică idee. Acolo unde credeau că se află doar codri nesfârşiţi populaţi cu animale feroce şi cu duhuri decorporate pe care le considerau necurate şi care le provocau o teamă lesne de înţeles, refugiaţii au descoperit aşezări omeneşti, denumite moşii, locuite de semeni de-ai lor, care vorbeau aceeaşi limbă, dar ceva mai arhaică. Dacă autohtonii care fugeau în bejenie nu au avut la dispoziţie multe informaţii prealabile cu privire la existenţa acestor focare de civilizaţie ascunse în codri, cum să aibă istoriografia din ziua de astăzi, care nu cunoaşte decât ceea ce s-a petrecut în zonele de câmpie !

Acesta este motivul pentru care mai bine de trei sferturi din istoria României este necunoscută în ziua de astăzi; o dată cu defrişarea masivă a pădurilor şi codrilor, au dispărut vestigiile arheologice care ar fi putut atesta prezenţa focarelor de civilizaţie din codri, care erau bazate aproape în exclusivitate pe folosirea lemnului, a cânepei şi a lutului. Gospodăria unui locuitor al unei moşii de acum trei mii de ani era într-o mare măsură asemănătoare cu cea a unui ţăran de la începutul secolului XX. În trei mii de ani nu s-a schimbat mai nimic în cadrul acestor focare de civilizaţie; identitatea de obiceiuri, artefacte materiale, credinţe sau cutume este cea mai bună dovadă a continuităţii poporului român în spaţiul carpato-dunăreano-pontic.

Rezistenţa specifică conceptului militar actual de “teritoriu vremelnic ocupat” s-a perpetuat de-a lungul întregii istorii a românilor, fiind cheia care permite înţelegerea în ansamblu şi în detaliu a civilizaţiei din spaţiul carpato-dunăreano-pontic. În spiritul acestui concept adânc înrădăcinat în structura spirituală a poporului român – a genotipului, fenotipului şi psihotipului – au acţionat marii conducători politici şi militari: Negru Vodă, Basarab I, Mircea cel Bătrân, Ştefan Cel Mare, Mihai Viteazul, Radu Şerban, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza.

Trebuie constatat, de asemenea, că elementele aşa-zis civilizatoare aduse de populaţiile migratoare nu au reprezentat factori benefici, aşa cum în mod eronat consideră istoriografia actuală. Istoriografia este foarte interesată să deceleze elementele definitorii de civilizaţie şi cultură aduse de populaţiile ce au poposit dintr-un motiv sau altul în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, analizând întregul proces dintr-o perspectivă pe care o consideră “obiectivă”. Probabil că, dacă ar trăi în ziua de astăzi, istoricii populaţiilor care au “vizitat” în hoarde teritoriul carpato-dunăreano-pontic ar proceda la fel: şi-ar justifica crimele şi distrugerile într-un mod la fel de “obiectiv”, clamând necesitatea civilizării locuitorilor autohtoni. Concepţia promovată de istoriografia actuală porneşte de la premisa greşită că autohtonii arealului carpato-danubiano-pontic erau primitivi şi că, în consecinţă, veneticii migratori au adus “lumina” civilizaţiei. Ceea ce s-a petrecut de-a lungul istoriei demonstrează însă tocmai contrariul: elementul cel mai elevat din punct de vedere spiritual au fost autohtonii, iar veneticii şi elementele de civilizaţie aduse de ei au fost perturbatoare în cel mai înalt grad. Ele au reprezentat un atentat la adresa fiinţei naţionale a poporului român. Cine nu vede acest aspect esenţial este ori incompetent ori rău intenţionat. Concluzia este următoarea: istoria poporului român, aşa cum este prezentată în ziua de astăzi în mod oficial şi aşa cum este învaţată în şcoală, este nu numai o minciună grosolană, ci şi o trădare a fiinţei naţionale. Istoria românilor prezentată în mod oficial este o denaturare periculoasă; este, în fond, o istorie a învingătorilor – a celor care, secole de-a rândul, au asuprit poporul român. Din păcate, această istorie este acceptată de români în mod naiv. În acest sens, istoricul Alexandru Vulpe avea perfectă dreptate atunci când afirma că “istoria poporului român încă nu a fost scrisă”.

Ce elemente de civilizaţie au adus sciţii pentru populaţia autohtonă ? Ce elemente de civilizaţie au adus romanii, al căror jaf inimaginabil a secătuit poporul dac şi aproape că l-a scos în afara istoriei ? Ce elemente de civilizaţie au adus popoarele migratoare în frunte cu hunii, slavii şi bulgarii (cărora, în unele perioade, românii le-au oferit adăpost). Ce să mai vorbim despre maghiari, turci, austrieci (imperiul austro-ungar) sau ruşi. Ce să mai vorbim despre ceea ce petrece în ziua de astăzi, când elemente de civilizaţie şi cultură total străine de fondul spiritual al poporului român sunt promovate cu consecvenţă în educaţie, cultură şi mass media doar pentru că sunt “cool” sau la modă. Concluzia finală este cât se poate de tristă: toţi veneticii au avut un singur scop şi au acţionat cu consecvenţă în toate împrejurările pentru a-l îndeplini: distrugerea poporului român şi stăpânirea teritoriului vital stăpânit de aceştia.