SPAŢIUL VITAL – MASA ROTUNDĂ

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

4

SPAŢIUL VITAL – MASA ROTUNDĂ

šPoate fi remarcat cu uşurinţă faptul că întregul ansamblu arhetipal al unei moşii tradiţionale a fost imortalizat de către Constantin Brâncuşi în complexul sculptural de la Târgu Jiu ce conţine coloana infinitului, masa tăcerii înconjurată de 12 scaune şi poarta sărutului.

Coloana infinitului reprezintă vechea coloană a cerului, masa tăcerii reprezintă vechea masă la care, la marile sărbători, se aşeza Sfatul oamenilor buni şi bătrâni, iar poarta sărutului reprezintă vechea poartă de intrare într-o moşie. De altfel, Constantin Brâncuşi afirma într-un interviu următoarele cu privire la opera sa: “Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”

De asemenea, poate că nu este inoportun de remarcat faptul că modelul mesei rotunde s-a perpetuat în spaţiu şi timp, atât la urmaşii daco-geţilor, strămoşii poporului român, cât şi la unele popoare străine. Nu este exclus ca, după acelaşi model arhaic, în condiţiile formării Regatului dac cu capitala la Sarmizegetusa, regele să-şi fi adunat sfatul tot în jurul unei astfel de mese rotunde înconjurată de 12 trunchiuri de copaci ce serveau drept scaune. Nu este, de asemenea, exclus ca, ulterior, primii voievozi români să se fi adunat la sfat cu principalii dregători în jurul unei mese rotunde (pe teritoriul României există o astfel de masă din piatră, denumită “masa lui Mihai Viteazul”).

Modelul mesei rotunde a fost folosit şi de celţi. Dacă la daci, în cadrul moşiilor, în jurul mesei rotunde se adunau moşul şi oamenii buni şi bătrâni, care formau Sfatul, la urmaşii celţilor din secolul al patrulea al erei creştine în jurul mesei rotunde se adunau războinicii-cavaleri şi regele. Comunităţile conduse de moşii românilor formau o “nobilă familie”, la fel ca şi comunităţile de războinici-cavaleri ai celţilor. Deosebirea dintre strămoşii românilor şi vechii celţi a constat doar în diferenţierea şi, implicit, în specializarea funcţiilor. În vechime, la strămoşii poporului român, moşul, conducătorul unei moşii, îndeplinea atât funcţia politico-militară de conducător (echivalentul regelui de mai târziu), cea sacerdotală de preot (mediator între aspectele transcendente şi cele materiale), cât şi cea de judecător. Spre sfârşitul antichităţii, cele trei funcţii s-a separat pe tot mapamondul. În arealul carpato-danubiano-pontic, separarea s-a produs probabil pe timpul lui Burebista. Burebista era rege şi, destul de probabil, judecător, funcţia de mare preot fiind ocupată de către Deceneu. Tot astfel s-au desfăşurat lucrurile şi la urmaşii celţilor conduşi de regele Arthur; alături de regelui Arthur, care era judecător şi rege, a stat o personalitate care a ocupat funcţia de sacerdot: Merlin, căruia tradiţia i-a acordat statutul de vrăjitor. Merlin era şi vrăjitor tot astfel cum moşii strămoşii poporului români erau şi solomonari.

În contextul prefigurat până în acest punct trebuie evidenţiată în mod deosebit importanţa excepţională a funcţiei sau, mai exact spus, a instituţiei moşilor, conducătorii ancestrali ai unei moşii – care ulterior a primit numele de obcină şi de sat (fossatum). De-a lungul primei părţi a istoriei poporului român, din cea mai îndepărtată antichitate până la înstăpânirea relaţiilor de tip feudal, moşii au reprezentat elementul conducător al comunităţilor, însumând întreitele atribuţii de conducător politic, judecător şi sacerdot. La începutul epocii feudale, o dată cu înstăpânirea relaţiilor politico-economice specifice, funcţia de moş şi-a pierdut caracteristicile politico-militare, rămânându-i o perioadă doar cele sacerdotale, de mediator între aspectele transcendentale şi cele materiale ale cosmosului. De-a lungul Evului Mediu, atribuţiile politico-militare ale moşilor au fost preluate de boieri, cneji, juzi ori voievozi în conformitate cu cutumele epocii; tot astfel, în epoca contemporană, atribuţiile politico-militare au fost preluate de regi, preşedinţi, prim-miniştri etc. În cele din urmă, funcţia de moş a pierdut şi atributele sacerdotale, care, o dată cu triumful creştinismului, au fost preluate de către preoţi. Pierderea s-a produs în spaţiul carpato-danubiano-pontic abia după secolul al zecelea al erei creştine, când a crescut numărul bisericilor creştine în teritoriul locuit de români.

S-ar putea spune aşadar că, cel puţin o dată cu înstăpânirea relaţiilor feudale, funcţia de moş a încetat să mai existe în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Totuşi, este uimitor de constatat că funcţia de moş nu a dispărut, ci s-a perpetuat aproape neschimbată până în prezent. Funcţia de moş nu a încetat să existe; a fost doar ocultată. Moşii au continuat să existe de-a lungul întregii istorii a poporului român până în ziua de astăzi, indiferent de condiţiile istorice particulare, de succesiunea modurilor de producţie sau de preeminenţa cutumelor sociale ori juridice într-o perioadă sau alta; fiecare moşie, denumită în epocile mai recente sat sau obcină, a avut şi are în frunte un astfel de personaj venerabil considerat conducător spiritual al comunităţii.

De-a lungul veacurilor, comunitatea – membrii moşiei sau ai satului – s-a strâns instinctiv în jurul moşului pentru că el era singurul capabil să dea sfaturi înţelepte, să vindece anumite neputinţe şi beteşuguri, să comunice cu natura, cu păsările, cu animalele, cu codrii, cu aerul, cu focul, cu apa sau cu pământul, cu spiritele (duhurile) acestor elemente şi cu defuncţii. Cu alte cuvinte, moşii erau capabili să medieze între lumea materială şi aspectele transcendente ale cosmosului. Funcţia şi, de ce nu, instituţia moşului nu a fost cu nimic mai prejos decât, de exemplu, funcţia sau instituţia voievodatului. Aşa cum voievodatul a reprezentat o dregătorie politică, tot astfel funcţia sau instituţia moşului a reprezantat o dregătorie socială. Nu trebuie uitat, evident, că moşii nu erau singuri, ci erau însoţiţi de consoartele lor denumite moaşe; moaşele se îngrijeau de femeile satului/moşiei, le ajutau să nască, le dădeau sfaturi în legătură cu creşterea copiilor sau cu activităţile gospodăreşti. De asemenea, moşii au fost ajutaţi de Sfatul oamenilor buni şi bătrâni.

În ziua de astăzi, istoriografia consideră că motorul continuităţii poporului român între perioada de final a antichităţii şi formarea României moderne a rezidat în stabilirea unor relaţii de producţie de tip feudal, relaţii menţinute de exponenţii, mai mult sau mai puţin luminaţi, ai claselor conducătoare: boieri, dregători şi voievozi. Lucrurile sunt însă departe de a putea fi decriptate în acest mod. Boierii, bunăoară, la fel ca voievozii, erau doar proprietari ai terenurilor, iar ca proprietari doar le exploatau din punct de vedere economic, fără să aibă vreo acţiune semnificativă în ceea ce priveşte viaţa socială a celor ce locuiau acolo. Boierii erau proprietari ai terenurilor, exploatatori şi, în cele din urmă, jefuitori nemiloşi ai produsului muncii ţăranilor, fără a se îngriji de viaţa socială a acestora – ce să mai vorbim de bunăstarea lor. De altfel, chiar termenul de boier, termen de origine slavă (bolier), nu a fost cunoscut în cadrul poporului român înaintea secolului al şaptelea sau al optulea al erei creştine. Termenul boier – şi evident, dregătoria cu acelaşi nume -, a fost adus de slavi. Primii boieri au fost aşadar slavi.

Dacă la baza continuităţii poporului român ar fi stat doar acţiunea boierilor sau chiar a voievozilor în conformitate cu cutumele epocii şi cu modul de aplicare a relaţiilor de producţie specifice feudalismului, satele româneşti – vechile moşii, denumite la un moment dat obcine – s-ar fi prăbuşit în nefiinţă şi o dată cu ele şi poporul român. În consecinţă, supravieţuirea, perpetuarea şi continuitatea neîntreruptă a poporului român în spaţiul carpato-dunăreano-pontic nu a avut la temelie activitatea politică şi economică a conducătorilor politici, ci s-a datorat unei forţe redutabile, care din păcate în ziua de astăzi este total ignorată: instituţia moşilor. Nivelul de acţiune al instituţiei moşilor şi, implicit, al instituţiei moaşelor reprezintă o realitate mult mai profundă decât cea economică sau politică; ea constituie temelia existenţei poporului român de-a lungul mileniilor, în condiţii cât se poate de vitrege. Acest nivel poate fi definit drept profund, esenţial şi bazal.

De-a lungul istoriei poporului român, oamenii obişnuiţi nu au avut prea mare încredere în conducători politici, în voievozi, domnitori, regi, preşedinţi, boieri, vătafi, parlamentari sau oricum s-ar fi numit şi nici nu aveau cum să aibă, întrucât, într-o formă sau alta, aceştia i-au oprimat. Nu aceştia i-au ajutat pe români să supravieţuiească în istorie. De aici provine “anistorismul” proverbial al românilor, de care mulţi comentatori şi analişti moderni sunt indignaţi. De aici provine “pasivitatea” românilor, pasivitate ce a generat nu mai puţin celebra zicală: “mămăliga nu explodează”.

Spre deosebire de mulţi comentatori şi formatori de opinie din zilele noastre, evident cât se poate de “democraţi”, românii de rând au înţeles foarte devreme că cei care îi conduc în mod oficial şi îşi arogă diferite funcţii au alte interese, altă mentalitate, alte nevoi decât ei înşişi. De aici provine separarea instinctivă pe care românii o fac între “noi, poporul” şi “ei, conducătorii”. Separarea s-a adâncit şi datorită faptului că, de-a lungul istoriei, românii i-au cunoscut, avându-i chiar în mijlocul lor, pe adevăraţii conducători, cei care chiar i-au ajutat în grelele împrejurări ale vieţii: moşii şi moaşele ce s-au succedat în fiecare moşie, obcină sau sat; ei încă existau la sfârşitul secolului al XX-lea şi, de ce nu, există şi în ziua de astăzi, deşi nu mai sunt recunoscuţi ca atare. Poate părea uimitor faptul că, în ziua de astăzi, în mediul rural, instituţia moşilor încă există, dar aportul acestora la conducerea comunităţilor este minim. Aproape în fiecare sat de pe cuprinsul arealului vital al poporului român există cel puţin o persoană care, printr-o tainică rânduială a celor văzute şi a celor nevăzute, încă îndeplineşte funcţia de moş.

Date fiind vremurile, în ziua de astăzi moşii mai pot fi recunoscuţi drept ceea ce sunt doar cu mare greutate. Moşii pot fi recunoscuţi nu neapărat datorită etăţii înaintate, ci datorită înţelepciunii native de care dau dovadă şi, în special, datorită calităţii sfaturilor pe care le dau celor din jurul lor. Din păcate, de cele mai multe ori, sfaturile lor sunt luate în derâdere pentru că nu sunt considerate a fi în pas cu vremurile şi cu cerinţele modernităţii sau ale mondenităţii, deşi prin gura lor parcă vorbeşte glasul strămoşilor în care se reflectă Firea Lucrurilor sau Legile divine. Aşa cum au făcut-o de secole, moşii din ziua de astăzi care încă îşi duc traiul în satele românilor îşi îndeamnă concetăţenii la menţinerea nealterată a credinţei în Dumnezeu, la cumpătare, cinste, demnitate. Uimitor este însă faptul că, cel mai adesea, mulţi dintre moşi nu au părăsit, de când s-au născut, arealul satului din care fac parte, condiţie fără de care n-ar putea îndeplini misiunea cu care au fost încredinţaţi printr-o rânduială tainică. Această tainică rânduială rămâne valabilă atâta timp cât sunt respectate Poruncile lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, considerate a fi Legile firii – Firea lucrurilor. Din această perspectivă trebuie începută analiza istoriei poporului român.

Această perspectivă nu are însă nimic în comun cu concepţia istoriografică materialistă care se bazează în exclusivitate pe cioburi de vase şi ruine, după cum nu are nimic în comun cu defuncta concepţie ideologizată politic a luptei de clasă promovată decenii de-a rândul de materialismul dialectic şi istoric. Materialismul dialectic şi istoric a reprezentat o pseudoconcepţie prin intermediul căreia o “elită” străină de poporul român, fără neam şi fără credinţă, ce s-a autodefinit drept “reprezentantă a proletariatului”, a încercat să-şi justifice crimele şi jaful.