NĂŞIREA DACIEI

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

 

NĂŞIREA DACIEI

În sensul spiritual creionat în paginile anterioare, trebuie amendată opinia istoriografiei care afirma că religia creştină a fost adusă în Dacia, undeva la începutul secolului al treilea, de către refugiaţii din Imperiul Roman; de asemenea, trebuie sancţionată şi opinia acelor istorici care afirmă că nu există nici o dovadă a penetrării religiei creştine în Dacia înainte de perioada menţionată.

Şi de această dată, trebuie specificat că, de fapt, situaţia se prezintă invers decât este prezentată în mod superficial de către mulţi dintre promotorii istoriografiei. Religia creştină şi, implicit, propovăduirea Numelui lui Iisus Hristos a debutat foarte devreme în ţinuturile carpato-danubiano-pontice. Primul propovăduitor al creştinismului în arealul carpato-danubiano-pontic a fost Apostolul Andrei, despre care tradiţia orală afirmă că a ajuns în Sciţia (Dobrogea) între anii 60 – 70 ai erei creştine (sau poate puţin mai devreme). Cei care au aderat încă de la început la noua religie creştină în forma sa primară nu a fost “poporul” sau “mulţimea”, aşa cum se insinuează astăzi, ci în primul rând preoţii lui Zalmoxis.

Este greşită, de asemenea, ideea că Apostolul Andrei ar fi mers din loc în loc, în târguri şi sate, pentru a propovădui mulţimilor noua religie; o astfel de procedură de propovăduire era din start sortită eşecului întrucât necesită o pregătire logistică preliminară destul de complexă, imposibil de pus la punct într-un răstimp scurt. Mult mai simplu era ca Apostolul Andrei să meargă direct la preoţii formelor religioase aflate în vogă la acea dată şi să-i convingă pe preoţii acestora de superioritatea noii religii. Ceea ce a şi făcut.

Peştera denumită astăzi a Apostolului Andrei din Dobrogea a aparţinut în vechime cultului zalmoxian. Acelaşi lucru se poate spune despre peştera în care, ulterior, a fost amplasată biserica de la Nămăieşti, peşteră despre care tradiţia bisericească afirmă că a fost vizitată chiar de acesta.

Apostolul Andrei a mers direct la preoţii lui Zalmoxis şi i-a convins de faptul că trebuie să adopte noua religie, iar dacă cineva îşi imaginează că acei preoţi ai lui Zalmoxis erau atât de naivi încât să-l creadă, fără dovezi serioase, pe primul venit care-i îndemna să treacă în corpore, cu arme şi bagaje, la o nouă formă religioasă, se înşeală. Preoţii lui Zalmoxis numai naivi şi creduli nu erau. Mulţi dintre ei stăpâneau meşteşugul solomoniei, unii intrau în transe mistice, alţii “mergeau prin fum” adică inhalau fumul cânepei pentru a atinge stări profunde de percepţie extrasenzorială prin care sondau tainele cerurilor şi ale pământului – cu alte cuvinte, erau iniţiaţi. Pentru a putea fi convinşi de superioritatea noii forme religioase – care pe deasupra era străină (dat fiind xenofobia caracteristică a autohtonilor) – vechii preoţi ai lui Zalmoxis n-au avut nevoie de cuvinte ori de discursuri înflăcărate, ci de probarea experimentală, prin propriile lor puteri mistice, a celor afirmate de Apostolul Andrei. Ceea ce au probat, dacă se poate spune astfel, cu vârf şi îndesat.

Întrebarea ce se poate pune cu privire la acest subiect este cât se poate de tranşantă: ce puteau proba în mod experimental prin propriile puteri mistice preoţii lui Zalmoxis ? Răspunsul nu poate fi decât pe măsură, la fel de tranşant. Nu puteau proba altceva decât Adevărul Suprem: că Iisus Hristos există, că se manifestă în Trup de Slavă şi că este Dumnezeu adevărat. Spus în mod profan, situaţia s-a prezentat cam în felul următor: Apostolul Andrei s-a prezentat în faţa marelui preot (poate chiar în faţa unui consiliu de preoţi) al lui Zalmoxis şi i-a spus ceva de genul: “Iată-L pe Cel care este cu mine şi în Numele Căruia vorbesc”. Iar marele preot al lui Zalmoxis şi cei care-l însoţeau, datorită puterilor mistice pe care le aveau, s-au uitat şi au fost probabil foarte surprinşi de ceea ce au văzut. Căci l-au văzut pe Iisus Hristos înviat, în Trup de Slavă. Tocmai contactul cu Iisus Hristos înviat în Trupul de Slavă i-a făcut pe preoţii lui Zalmoxis să priceapă adevărul în mod instantaneu: Hristos este Dumnezeu; Dumnezeu este mai presus decât Zalmoxis şi decât oricare dintre zeii cei vechi. Când preoţii lui Zalmoxis au înţeles despre ce este vorba, s-au botezat în numele Celui ce a învins moartea; apoi, au început să acţioneze ca mesageri sau, poate, ca preoţi ai lui Hristos (fiind hirotoniţi sau cel puţin “năşiţi” pe loc de către Apostolul Andrei). Aşadar, nu a fost vorba despre nici un fel de predică avântată în faţa preoţilor daci, chiar dacă Apostolul Andrei vorbea “în limbi” şi probabil înţelegea limba dacilor, ci despre o demonstraţie, dacă se spune astfel, de forţă. Apostolul Andrei le-a arătat Cine se afla în spatele său şi atât. Restul a fost efortul preoţilor daci de a înţelege ce se petrece.

Acesta este motivul pentru care Apostolul nu a stat mult pe teritoriul Daciei. Nu mai avea ce să caute acolo. Îşi îndeplinise misiunea, astfel că a pornit spre Sciţia situată la nordul Mării Negre. Explicaţia acestei stări de fapt este simplă: în locurile unde oamenii erau dezvoltaţi spiritual, precum în Dacia preoţilor lui Zalmoxis, promovarea noii forme religioase ce se baza pe percepţia mistică a prezenţei lui Iisus Hristos înviat în Trupul de Slavă s-a produs cât se poate de repede, dar în locurile în care inerţia spirituală a oamenilor era mare, precum în multe zone din Orientul apropiat sau de pe cuprinsul Imperiului roman, era nevoie de eforturi susţinute, de propovăduire îndelungată, de discuţii în agora (piaţa publică) cu înţelepţii locali, cu preoţii vechilor zei sau cu factorii politici şi, mai ales, a fost nevoie de martiriu. Acesta a fost motivul real pentru care Dacia a fost creştinată destul de repede, încă de la “prima strigare”, fără prea multă vorbărie şi fără vărsare de sânge.

Într-un fel, se poate spune că Dacia a fost creştinată şi năşită “pe tăcute”, astfel că nu a fost nevoie de vreun refugiat provenit din Imperiul roman care să-i creştineze pe daci.