MODEUL ARHETIPAL AL MOŞIEI

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

4

MODEUL ARHETIPAL AL MOŞIEI

šÎncă din antichitate în ţinuturile de pădure, atât din munţi cât şi din zonele de şes acopeite de păduri, mai ales pe văile râurilor, au înflorit în număr mare aşezările tradiţionale denumite moşii. Mult mai târziu, pentru a desemna vechile moşii a fost adoptată denumirea de sat – preluat de la romanii care desemnau prin termenul “fossatum” un loc îngrădit.

Structura satului tradiţional denumit moşie era ierarhizată după principii gerontocratice, în funcţie de relaţiile de înrudire, ceea ce înseamnă că primau legăturile de sânge între membrii comunităţii. Conducătorul principal al satului era moşul, iar locul central al unui sat (echivalentul arhaic al primăriei de astăzi) era chiar coliba acestuia. În probelemele administrative şi economice, moşul era ajutat de un sfat: Sfatul oamenilor buni şi bătrâni.

Numărul familiilor unui sat tradiţional – a unei moşii – era probabil în medie de 20 – 40 de familii. Nu este exclus ca o dată cu trecerea timpului, numărul familiilor să fi crescut. În acest context, trebuie constatat şi faptul că organizarea socială, administrativă şi politică a vechilor moşii de pe teritoriul României nu s-a bazat niciodată pe principiile statului sclavagist, precum a fost cazul cu celelalte societăţi antice: sumeriană, feniciană, egipteană etc. În arealul carpato-danubiano-pontic, cel puţin în zonele de munte, nu au existat sclavi, iar sclavia, care este o componentă definitorie a relaţiilor sociale ale statului sclavagist, a fost adusă destul de târziu de către sciţi, greci şi, mai ales, ulterior, de către romani. Toate aceste popoare ce pot fi definite drept cotropitoare, au căutat să subjuge populaţia autohtonă, să o aducă în stare de sclavie.

Pentru strămoşii poporului român, “spaţiul vital” sau “oecumena arhetipală” era formată, în sens imediat, din teritoriul ocupat de moşia proprie, iar în sens larg de teritoriul locuit de moşiile înfiinţate de rudele şi neamurile lor – de cei cu care considerau că se înrudesc, fie prin legături de sânge, fie prin legături de alianţă, fie prin credinţa în anumite valori etnice, spirituale, sociale, economice, politice sau religioase.

Începând din momentul întemeirii moşiilor, apoi din momentul unirii moşiilor în triburi şi uniuni de triburi, oecumena arhetipală sau spaţiul vital s-a lărgit considerabil. Este vorba, desigur, despre un proces de expansiune progresivă ce a pornit de la nivelul unităţii de bază, moşia, la nivelul unui trib, apoi la nivelul unor uniuni de triburi şi, ulterior, la nivelul unei “ţări” – sau, în timpurile recente, ale unui voievodat condus de un voievod – prin însumarea spaţiilor vitale ale fiecărei moşii.

Modelul principal al spaţiului vital al strămoşilor poporului român era cel de incintă circulară. Pentru români, modelul de incintă circulară a fost valabil atât la nivel micro al unei moşii, cât şi la nivelul macro al unui” ţinut”. La nivelul micro al unei familii, modelul de incintă circulară era chiar locuinţa. Probabil că în primele epoci, locuinţele strămoşilor românilor erau ori circulare, ori aveau colţurile rotunjite, iar în interiorul fiecărei locuinţei se va fi aflat o vatră în care ardea focul ritual. Ulterior au început să fie construite locuinţe de formă paralelipipedică. Este cât se poate de probabil ca, şi în perioada în care au fost construite în mod preponderent clădiri de formă paralelipipedică (precum cele din localităţile Petru Rareş – Jud Giurgiu, Vadastra – Jud Dolj, Habeşti – Jud Iaşi), coliba centrală a moşului să fi păstrat forma circulară. Cu timpul însă au început să se construiască doar clădiri în formă paralelipipedică. La nivelul unei moşii, incinta circulară era teritoriul propriu-zis al moşiei, care avea în mijloc un spaţiu defrişat în care se afla un artefact de genul unei coloane a cerului, care putea să fie un megalit (în epoca pietrei) sau, mai târziu, un stâlp ornamental din lemn şi o vatră sacră a moşiei – un altar din piatră sau eventual din pietre de râu. Tot în mijlocul unei moşii se va fi aflat coliba moşului. Alături de altar şi coloana cerului se vor fi aflat buturugile pe care se aşezau la sfat oamenii buni şi bătrâni ce formau Sfatul, în jurul unei mese circulare joase susţinută de trei picioare. Tot acolo se afla şi “bătătura horei”.

Hora a fost la origine un ritual de înfrăţire a membrilor comunităţii, care se juca la toate ceremoniile importante ale satului. Hora ce se încingea la marile sărbători religioase ale strămoşilor poporului român era expresia concretă a spaţiului circular; oecumena arhetipală de tip circular a moşiei era celebrată de încingerea horei. Pe bătătura horei, în răstimpul sărbătorilor, se făceau şi de se desfăceau alianţele matrimoniale, flăcăii erau prezentaţi fetelor şi multe altele de acelaşi gen.

Moşia avea ca limite naturale marginile sau hotarele satului. În interiorul hotarelor se vor fi aflat toate elementele traiului în devălmăşie. Colibele membrilor comunităţii erau dispuse concentric în jurul colibei moşului fie în ordine ierarhică, fie în ordinea succesiunii naşterii membrilor comunităţii: primul născut, al doilea născut etc; urmau păşunile, ogoarele, grădinile, viile, crângurile, apele, fântânile. La hotarele moşiei erau dispuse semne distinctive, fie litice – adică un fel de pietre comemorative -, fie copaci, sub forma unor porţi, fie porţi sculptate (de genul porţilor maramureşene de astăzi). Tot la hotare se aflau răscrucile, dincolo de care nu trebuia să treacă nici un membru al comunităţii. Toate acestea formau moşia. De fapt, în limbajul arhaic, moşia se identifica cu vatra moşiei – în timpurile mai recente cu vatra satului.

Expresia vatră a moşiei avea mai multe sensuri. În sensul concret, la nivelul unei locuinţe, vatra era locul cel mai pur: locul unde ardea focul; pe vatra locuinţei se gătea, se descânta, se făceau vrăji casnice, se lega şi se dezlega şi, nu în ultimul rând, de la vatră se încălzeau membrii familiei pe timp de iarnă. În sens restrâns, prin vatra moşiei se înţelegea altarul central unde era invocat focul sacru. În sens larg, prin vatră, se mai înţelegea perimetrul moşiei. De asemenea, prin vatră se mai înţelegea centrul moşiei unde se adunau, la anumite date calendaristice sau de câte ori era cazul, moşul şi bătrânii, conducătorii de drept, care formau Sfatul oamenilor buni şi bătrâni.

Exista, de asemenea, o distincţie clară între locurile curate şi cele necurate din interiorul hotarelor moşiei. Locurile curate erau locurile prin excelenţă sacre, precum vetrele şi coloana cerului, fântânile deschise şi alte locuri. Locurile necurate erau locurile în care se petrecuseră evenimente negative, de exemplu crime, tâlhării şi unde se manifestau spirite nefaste, malefice.