FOCUL SACRU

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

4

FOCUL SACRU

Locuitorii moşiilor considerau că focul este sacru, motiv pentru care îl ţineau în permanenţă aprins în vatrea centrală şi în vetrele tuturor colibelor de pe cuprinsul unei moşii. Ei considerau un mare păcat stingerea focului în vreuna dintre colibe, motiv pentru care principala obligaţie de natură spirituală consta în menţinerea focului aprins. În condiţiile în care bărbaţii erau ocupaţi fie cu munca câmpului, fie cu creşterea animalelor, femeile erau cele desemnate a avea grijă, pe lângă treburile gospodăriei şi creşterea copiilor, de prezervarea focului în fiecare colibă.

Focul era aprins în vatra centrală a moşiei la fiecare început de an – în răstimpul sărbătorilor dedicate Anului Nou. Aprinderea focului la începutul unui nou an a constituit un ritual foarte important ce poate fi regăsit la multe alte popoarte ale antichităţii, inclusiv la sumerieni, greci şi romani. La aceste popoare, scenariul acestui ritual presupunea stingerea vechilor focuri din vetrele templelor în ultima zi a anului vechi; apoi urma o perioadă de întuneric deplin, în care nici un foc nu era aprins. După perioada de întuneric, chiar la începutul noului an, focul din vetrele templelor era reaprins în mod solemn, iar apoi se aduceau jertfe de origine vegetală şi/sau animală.

La fel ca la alte popoare ale antichităţii, şi la strămoşii poporului român ritualul de aprindere a focului se realiza la începutul Anului Nou, care era sărbătorit în jurul datei de întâi Martie; apoi se celebrau cele nouă Zile ale Babelor şi cele nouă Zile ale Moşilor. Perioada în care focul era stins corespundea perioadei de dinaintea Facerii Lumii; aprinderea focului corespundea actului Creaţiei Lumii (aşa se procedează şi astăzi în bisericile creştine înainte de Paşte: se sting toate lumânările, ceea ce semnifică atât antegonia, cât şi perioada în care Iisus Hristos a stat în mormânt; reaprinderea lumânărilor reprezintă atât actul creaţiei lumii, cât şi Lumina învierii lui Iisus Hristos).

Totuşi, focul nu era aprins de mână omenească, ci era invocat printr-un ritual. Hierofanţii acestui ritual erau moşii. În cadrul ritualului solemn, moşii invocau focul provenit din cer. În momentul culminant al ritualului, un fulger orbitor de lumină – ca o rază laser – provenit din cer aprindea focul pe altar şi mistuia jertfele animale şi vegetale. Imediat după aprinderea focului, moşul şi membrii comunităţii aduceau jertfe vegatale şi animale, în funcţie de ocupaţie; potrivit celei de-a doua diviziuni a muncii, membrii moşiilor erau fie agricultori, fie păstori (prima diviziune a muncii a fost cea dintre femei şi bărbaţi, a doua diviziune a muncii a fost între păstori şi agricultori, iar a treia a fost între cei ce puteau contacta aspectele spirituale ale cosmosului şi cei ce nu puteau realiza aceasta; ultima diviziune implica aşadar opoziţia dintre sacru şi profan). Ritualul consta aşadar în invocarea focului din cer şi în punera jertfei pe altarul central al moşiei – care era probabil realizată fie din pământ bătătorit (lut şi paie), fie din pietre de râu puse una peste alta.

În ziua de astăzi, comentatorii şi analiştii materialişti menţionează adesea aprinderea focului în templele antice, fără a specifica cu claritate de unde provine acel tip de foc. Datorită faptului că presupun că este vorba despre un foc aprins de mână omenească cu mijloacele aflate la dispoziţie în acea vreme, comentatorii şi analiştii materialişti nici nu-şi pun astfel de probleme, confundând de exemplu ritualul de invocare al focului ceresc cu activitatea păstrătoarelor focului denumite vestale din templele romane sau cu activitatea hierodulelor din templele feniciene, sumeriene sau hitite. Chiar dacă, după opinia acestor comentatori, este vorba doar despre foc în general, trebuie evitate generalizările, pentru că nu conduc la înţelegerea corectă a evenimentelor. Faptul că ritualul aprinderii focului poate fi regăsit la mai toate vechile civilizaţii ale antichităţii – la romani, greci, sumerieni, fenicieni, daci etc – nu înseamnă, implicit, că este vorba despre acelaşi fenomen ori că este vorba despre acelaşi tip de foc.

Primul om despre care există mărturii că a invocat focului din cer a fost chiar Adam, la scurt timp după ce a fost alungat din Eden. Cartea lui Adam şi Eva oferă câteva informaţii suplimentare cu privire la acest subiect, precizând că, la un moment dat, Adam şi Eva au luat grâne, le-au dus pe un munte unde anterior ridicaseră un altar, şi le-au adus jertfă lui Dumnezeu. În Bunătatea şi Mila Sa, Dumnezeu a primit jertfa proptopărinţilor. Răspunsul lui Dumnezeu la jertfa adusă de Adam şi Eva este edificator: “De vreme ce aţi făcut această jertfă şi Mi-aţi adus-o Mie, o voi face trupul Meu, atunci când voi coborî pe pământ ca să vă mântuiesc; şi voi face să fie adusă mereu pe un altar, întru iertarea şi îndurarea celor care se împărtăşesc din ea aşa cum se cuvine. Şi Dumnezeu a trimis un foc strălucitor peste jertfa lui Adam şi a Evei şi a umplut-o de strălucire, har şi lumină; şi Duhul Sfânt s-a pogorât asupra acelei jertfe.” ((10)

În antichitate, ritualul de invocare a focului sacru avea drept scop sfinţirea hranei: hrana este vie, este plină de viaţă, iar viaţa provine de la Dumnezeu. Omul nu are dreptul de a lua viaţa vreunei făpturi, astfel că prin intermediul focului viu provenit din cer, Dumnezeu ia înapoi viaţa, iar omul poate să mănânce restul.

Trebuie ţinut cont şi de faptul că focul putea proveni din surse diferite. În cazul comunităţilor de oameni ai cerului purificaţi (Cei Albi; avii, rohmanii, abioii) focul era “viu” întrucât provenea direct de la Dumnezeu, dar în cazul comunităţilor care nu respectau cu stricteţe Poruncile lui Dumnezeu putea să fie vorba despre un altfel de foc – despre un foc provenit din văzduh, de la unul dintre zei. Aşadar, este este dificil de a decla din ce categorie făcea parte focul invocat de moşii şi strămoşii poporului român. Cel puţin teoretic, se poate subînţelege faptul că, în condiţiile în care atât moşii, cât şi membrii comunităţii respectau Legile cosmosului, focul ar fi trebuit să provină de la Dumnezeu şi să mistuie jertfele puse pe altare.

Oricum, secole de-a rândul, ritualul de invocare a focului a fost îndeplinit anual la nivelul fiecărei moşii. Din vatra centrală a moşiei, focul era adus în vatra fiecărei locuinţe şi vegheat permenent, pe parcursul anului, să nu se stingă. Acesta a fost motivul pentru care vatra unei locuinţe era considerată sfântă. Aşa cum afirma Romulus Vulcănescu, în vatra casei nu se scuipa, nu se aruncau gunoaie; pe vatră se găteau pomenile morţilor şi hrana zilnică, se consfinţeau înţelegeri sau jurăminte, se făceau ori se dezlegau blesteme, se oficiau ritualuri casnice (domestice) pentru menţinerea purităţii familiei. Tot pe vatră, atunci când era nevoie, se invocau moşii şi strămoşii defuncţi, se interpreta ursita sau se făceau piromanele (se interpretau divinatoriu limbile focului). Uneori, lângă vatră se ţineau urnele cu cenuşa strămoşilor. (1)

Persoanele însărcinate să se îngrijească de-a lungul unui an cu prezervarea focului considerat sacru erau cele mai virtuoase femei ale moşiei, în primul rând cele ce erau încă fecioare; probabil că un rol principal îi revenea consoartei moşului, denumită moaşă. Soaţa moşului, denumită încă din cele mai vechi timpuri moaşă sau moşoaie era “prima doamnă” a comunităţii, fiind însărcinată cu supervizarea activităţilor principale de natură economică şi socială de pe cuprinsul moşiei. Însărcinările moaşei erau la fel de complexe ca cele ale moşului. Moaşa trebuia să supervizeze menţinerea focului în vatră, trebuia să le instruiască pe celelalte femei ce locuiau pe cuprinsul moşiei în spiritul tradiţiilor (la fel cum făcea moşul cu bărbaţii), să le moşească la naşterea copiilor, să le ajute să-i crească şi să-i educe etc. La începutul anului, femeile luau din vatra centrală a moşiei focul cu ajutorul unor făclii sau opaiţe şi-l duceau în propriile colibe. Din acel moment, de-a lungul anului, femeile trebuiau să se îngrijească ca focul să nu se stingă în nici o vatră. Dacă totuşi focul din vatra vreunei colibe se stingea dintr-un motiv oarecare, se considera că se abătuse nenorocirea asupra acelei familii şi că era iminent pericolul ca unul dintre membri să moară sau să se îmbolnăvească, astfel că trebuiau făcute rituri de expiere a păcatului. Dacă însă se întâmpla să se stingă focul din vatra centrală a satului, care era vatra moşului, se considera că s-a abătut nenorocirea asupra întregii moşii şi nu este exclus ca, în acest caz mai mult decât nefericit, toţi membrii comunităţii să fi fost obligaţi să părăsească amplasamentul moşiei pentru a-şi căuta altul, unde reîntemeiau moşia prin reaprinderea focului.

În a doua mare etapă a istoriei strămoşilor poporului român, când au apărut uniunile de triburi, s-au dezvoltat cu precădere cetăţile întărite, denumite “dava”. Şi în cetăţile întărite menţinera focului în vetre a rămas elementul central al concepţiei religioase. Într-o “dava” modelul fundamental al aprinderii şi menţinerii focului a rămas acelaşi, dar amploarea ritualului a fost extinsă. Rolul colibei principale a unei moşii a fost luat de temple cu temelia din piatră şi pereţi din lemn, în centrul cărora, în vatra centrală, ardea focul. Arealul ocupat de un trib sau de o uniune de triburi era considerat tot o moşie, care funcţiona după aceleaşi principii; conducătorul politico-administrativ al unei uniuni de triburi avea, în mare, aceleaşi îndatoriri ca şi moşul în cadrul unei moşii.

Ritualul aprinderii şi conservării focului în vetre s-a perpetuat şi în primul secol de dinaintea erei creştine, începând cu epoca regelui Burebista, când uniunile de triburi au fost unite sub acelaşi sceptru, formându-se Regatul dac cu capitala la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea Muncelului). Sarmizegetusa Regia s-a dorit a fi, de fapt, capitala unei imense moşii, care reunea toate moşiile, triburile şi uniunile de triburi de pe cuprinsul Daciei. La Sarmizegetusa Regia, alături de alte construcţii civile şi militare (turnuri de apărare), se afla un templu central, totul fiind împrejmuit de ziduri. Templul central avea temelia de piatră sau andezit, şi, destul de probabil, acoperişul din lemn – aşa cum apare redat în câteva dintre Tăbliţele de la Sinaia. Vatra centrală unde ardea focul se va fi aflat chiar în centrul templului. Tot în incinta sacră de la Sarmizegetusa Regia este posibil să se fi aflat şi o coloană a cerului, construită fie din piatră (element litic), fie din lemn (element vegetal, cel mai probabil dintr-un brad sau dintr-un stejar). Despre acest ultim element nu există însă în ziua de astăzi nici o urmă arheologică.

Aşadar, în concluzie, se poate afirma că în capitala Regatului dac, la Sarmizegetusa Regia, esenţa şi fundamentul religiei daco-geţilor a rămas tot aprinderea şi menţinerea focului în vatră.