BISERICILE DE BRAZI

š

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

4

BISERICILE DE BRAZI

Fireşte că la debutul difuziunii creştinismului în spaţiul carpato-danubiano-pontic, nu exista un cult creştin propriu-zis, după cum nu existau lăcaşuri de cult. De aceea, credinţa creştină s-a perpetuat doar pe filierele specifice creştinismului primar: prin botez, care se realiza prin punera mâinilor hierofantului pe capul celui botezat şi (probabil) prin scufundarea într-o apă curgătoare, prin propovăduirea Numelui lui Iisus Hristos şi, uneori, aşa cum a fost menţionat, prin percepţia lui Iisus Hristos înviat în Trupul de Slavă.

Un rol important l-a avut invocarea Numelui lui Iisus Hristos prin rugăciuni scurte, specifice creştinismului primar. De fapt, în epoca respectivă, creştini erau numiţi “cei care cheamă Numele Domnului Iisus Hristos în ajutor”; altcumva spus, creştini erau numiţi cei care repetă Numele Iisus Hristos, repetarea având rolul de invocare sau chemare.

Primele lăcaşuri de cult din acea perioadă erau probabil ceea ce astăzi poartă numele de “biserici de brazi”. Pentru a fi realizată o astfel de biserică se defrişa o mică poieniţă cu un diametru nu mai mare de 20 de metri, şi se realiza un aliniament circular de brazi (sau, poate, de alţi arbori, în zonele de câmpie), în mijlocul cărora se aşeza o piatră, ca altar. Brazii nu erau scoşi din rădăcină, astfel că era vorba despre un lăcaş de cult natural. Credincioşii se adunau periodic în limitele aliniamentului circular străjuit de brazi sau de alţi arbori, având drept cupolă cerul, şi chemau Numele Domnului Iisus Hristos în ajutor ridicând mâinile în sus.

Despre bisericile de brazi, Romulus Vulcănescu afirma următoarele: “este vorba de un pâlc de brazi, răzleţi, plantaţi în cerc sau defrişaţi astfel dintr-o pădurice de brazi, în care păstorii se logodesc sau se căsătoresc cu fetele din sat; căsătoria în biserica de brazi de munte era efectuată sumar fie de un cioban bătrân, fie chiar de un preot.” (1)

Această formă primară de cult s-a propagat o lungă perioadă de timp; ultima biserică de brazi de pe teritoriul României pare să fi fost în funcţiune în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aşa cum specifică ziaristul Bogdan Lupescu de la periodicul Formula As, citându-l pe profesorul Ioan Dan Balan, la astfel de biserici ciobanii se spovedeau la brazi: “i-am văzut cum făceau o cruce în coaja copacului şi-şi mărturiseau în faţa ei pacatele, şoptit, cu buzele aproape lipite de scoarţă, iar apoi băteau mătănii în pădurea pustie, de parcă se aflau într-o mare biserică. Susţineau că spovedania asta la arbori e mai puternica decât cea făcuta la preot. Bradul e pentru ei sfânt. Şi azi ! Un stâlp între pământ si cerul zeilor. Iar când te şi nunteşti, când te legi pe viaţă de femeia iubita într-o asemenea biserică de arbori…” În articolul citat ziaristul Bogdan Lupescu a mărturisit că a descoperit o biserică de brazi într-o poieniţă de pe Muntele Benga, în apropiere de Vulcan: “Un oval de gropi, una lânga alta. Seamană, într-adevăr, cu găurile rămase în urma unor arbori desţeleniţi, a unor copaci grandioşi care au fost smulşi cândva cu tot cu rădacini. (…) Văd şi eu acum piatra scrisă. Îmi vine până la genunchi. Într-adevăr, foarte veche. Deasupra literelor necunoscute, chiar sub crucea scrijelită, sunt săpaţi şi doi ani. Unul nu se cunoaşte. Celalalt e 1868. (…) Acum câţiva ani, doi ciobani (…) au văzut aici jucând flăcari. Flăcari albastre, înalte, asemeni celor care ies de obicei de pe comorile cele mari. Au urcat, au scos piatra şi-au încercat să sape după aur. Noroc că baciul i-a văzut şi le-a poruncit să o duca înapoi.” (27)

Existenţa bisericilor de brazi sau poate şi de alţi arbori (fag, stejar, în funcţie de zonă) trebuie pusă în legătură şi cu existenţa nedeelor. Rolul esenţial al nedeelor, în afara celui economic de loc în care se schimbau produsele prin troc, era de a facilita contactul dintre oameni atât din punct de vedere spiritual, cât şi etnic. Oamenii de aceeaşi etnie se întâlneau la marile sărbători agrare, schimbau produse, schimbau opinii, puneau la cale căsătorii între fiicele şi fiii lor – căsătorii bazate invariabil pe principii etnice. Datorită faptului că împărtăşeau credinţe religioase comune, aveau nevoie de locuri în care să-şi desfăşoare cultul – în care să se roage, să-şi mărturisească păcatele sau să-şi căsătorească fiii şi fiicele; aceste locuri erau chiar bisericile de brazi.

Cât despre aspectele teologice şi dogmatice ale creştinismului primar ce a înflorit în arealul carpato-danubiano-pontic în primele două secole ale erei creştine se poate spune că au fost atât de subtile încât au lipsit cu desăvârşire; nu a fost vorba despre aşa ceva. Percepţia mistică a lui Iisus Hristos înviat şi repetarea Numelui Său erau suficiente.

Pentru că totuşi era nevoie de o teologie cât de cât lămuritoare, autohtonii din spaţiul carpato-danubiano-pontic au folosit vechile concepţii aflate deja în uz, în special cele ale preoţilor lui Zalmoxis şi ale solomonarilor.

În acest sens, Romulus Vulcănescu avea perfectă dreptate atunci când afirma că “există o dimensiune păgână în sufletul românesc”; chiar şi după creştinare, afirmă autorul citat, poporul român a păstrat modele ale lumii păgâne. “Dimensiunea noastră păgână a fost tolerată de biserică şi chiar asimilată într-un sens. Creştinismul nostru a avut prin aceasta un conţinut mai viu, o istoricitate mai adevărată”, afirmă Romulus Vulcănescu. (1) La rândul său, Mircea Eliade a pus punctul pe “i”, făcând o distincţie foarte importantă între creştinismul ţărănesc românesc sau “folcloric” şi creştinismul istoricist, dogmatic promovat de biserică. Mircea Eliade desemna tipul de creştinism ţărănesc românesc prin expresia “creştinism cosmic”. (14)

Totuşi, autorii citaţi nu au remarcat cauza profundă a apariţiei creştinismului cosmic de tip ţărănesc sau “folcloric” sau a “cosmismului”, cum mai este denumit, în spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Evident, această cauză trebuie căutată în preeminenţa şi primordialitatea în spaţiul carpato-danubiano-pontic a percepţiei mistice a lui Iisus Hristos înviat în Trupul de Slavă, concomitent cu folosirea unor concepţii păgâne arhaice.

Cât despre afirmaţia că biserica a tolerat sau asimilat astfel de concepţii arhaice considerate “păgâne”, mai trebuie discutat. Oricum, de-a lungul veacurilor ce au urmat, pe măsura introducerii în spaţiul carpato-danubiano-pontic a formelor religioase cultuale instituţionalizate importate din sudul Dunării (mai ales după secolul al X-lea), s-a iscat o confruntare de mari proporţii între acestea şi creştinismul cosmic de tip ţărănesc sau folcloric. Această confruntare, care uneori a cunoscut episoade destul de dure, nu a fost soluţionată complet nici în ziua de astăzi. Oricum, creştinismul instituţionalizat nu a privit niciodată cu ochi buni această formă primară de creştinism împănat cu elemente păgâne şi a încercat să o înlocuiască cu formele dogmatice pe care le promovează. Etimologia cuvântului “păgân” indică cât se poate de clar care a fost realitatea pe teren: păgân provine de la latinescul paganus, adică “locuitor al satelor”, al unui pagus.

Cât despre prinicipalele teme ale creştinismului cosmic de tip ţărănesc, acestea pot fi regăsite într-o formă cât se poate de explicită în tradiţiile populare ale poporului român, în legende, în basme, în colinde, în balade, în snoave, în strigături, în ghicitori şi în alte forme de expresie, mai mult sau mai puţin populare şi folclorice, ce s-au perpetuat până în ziua de astăzi.