HAVILAH, ŢARA AVILOR

šcropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

4

HAVILAH, ŢARA AVILOR

De-a lungul timpului rohmanii, strămoşii poporului român de astăzi, au primit diferite denumiri. Ei au fost menţionaţi chiar şi în Vechiul Testament sub numele avi.

Astfel, Geneza, Cap 2, versetele 8-15 specifică următoarele: “Şi din Eden ieşea un râu care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. Numele unuia era Fison; acesta înconjoară toată ţara Havilah, în care se află aur, iar aurul din ţara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjoară tot ţinutul Etiopiei. Şi râul al treilea este Tigrul; acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul.

Ţara Havilah, menţionată de textul Vechiului Testament, înconjurată de braţul Fison, este chiar teritoriul carpato-danubiano-pontic. Cel care a semnalat pentru prima oară (pe plan mondial), în epoca modernă, identificarea dintre Ţara Havila şi teritoriul carpato-danubiano-pontic este un autor român care semnează cu (pseudonimul ?) S. Coryll, în lucrarea intitulată “Valahia în Cartea Genezei”. Dacă autorul citat are sau nu dreptate în totalitate, rămâne o temă de cercetat în viitor; oricum, intuiţia şi efortul său de a evidenţia aceste aspecte merită nu numai consemnate, ci şi deplinul nostru respect.

În lucrarea citată, S. Coryll consideră că fluviul Fison trebuie identificat cu Dunărea, iar Ţara Havilah trebuie identificată cu spaţiul carpato-danubiano-pontic – ceea ce corespunde întru-totul interpretării prezentate în această carte. Pentru a-şi argumenta deducţiile, autorul citat face trimitere la o carte veche, apărută prin secolul al cincelea după Iisus Hristos, scrisă în limba greacă de un autor anonim. Cartea, intitulată “Despre cele patru fluvii ale Paradisului”, identifică dintru început Fisonul cu Dunărea, indicând cele două denumiri sub care era cunoscută în antichitate: Danubius şi Istros. Trei capitole din totalul de şase ale cărţii – mai afirmă autorul citat – se referă la fluviul Fison-Dunăre, care este considerat cel mai important. În acelaşi context, autorul îl citează pe un scriitor din secolul al şaselea, pe nume Pseudo-Caesarios, care afirma textual că “danubienii sunt numiţi şi fisoniţi.” De asemenea, S. Coryll mai aduce în discuţie un fragment din Cântul al XIII-lea din Iliada de Homer, în care este descris Zeus, aflat în acel moment la Troia, care, cu “ochii luminoşi” (adică printr-o formă de clarvedere specific zeiască), priveşte peste Peninsula Balcanică, de la sud spre nord; el îi vede astfel, în ordine, pe traci, pe moesi şi pe avi. Despre avi, Homer spune că “sunt cei mai drepţi dintre oameni”. Se ştie că tracii, în perioada respectivă, locuiau mai ales în partea de sud a Munţilor Balcani şi pe versanţii sudici ai acestora, deci este firesc ca dinspre Troia (aflată pe malul vestic al Turciei de astăzi), Zeus să-i observe primii pe traci. Apoi îi vede pe moesi (adică pe cei care în antichitate au primit numele de moesi) ce au locuit Moesia, care se întindea între Munţii Balcani şi Dunăre. În al treilea rând, Zeus i-a văzut pe avi, despre care spune că sunt “cei mai drepţi dintre oameni”. Avi, potrivit acestui pasaj, nu puteau locui decât dincolo de Dunăre, în actualul spaţiu carpato-danubiano-pontic. Concluzia autorului citat este cât se poate de exactă: “aşa cum tracii au dat numele lor zonei în care trăiau, aceasta fiind Tracia, iar, după moesi, ţara lor s-a numit Moesia, şi ţara avi-lor trebuie să se fi numit cumva după numele lor, Avila sau Havila. Că Homer avea cunoştinţă de aceste nume e de la sine înţeles, din moment ce “ochii luminoşi” ai lui Zeus ţineau să vadă ţări şi popoare.” (7)

La fel de interesante sunt şi celelalte constatări ale autorului ce semnează S. Coryll. Înainte de toate, S. Coryll deplânge faptul că denumirea Havila şi localizarea exactă a acestui ţinut au trecut neobservate de autorii români. Apoi, autorul citat mai constată faptul că, prin numele de avi, adică de locuitori ai Ţării H-avi-lah, Homer nu înţelegea doar un trib, ci tot poporul ce locuia acea ţară. În al treilea rând, autorul citat remarcă cu deplină îndreptăţire asemănarea frapantă din textul lui Homer cu privire la avi, pe care i-a caracterizat ca fiind “cei mai drepţi dintre oameni”, şi caracterizarea lui Herodot cu privire la geţi: “cei mai drepţi dintre traci”. Aceste caracterizări sunt, evident, în consonanţă cu etimologiile cuvintelor rohman şi blajin, care-i desemnau pe cei “Cei albi”, adică pe Oamenii Luminii.

Cea mai senzaţională afirmaţie a autorului care semnează S. Coryll este următoarea: “e vizibil de la prima privire că Havila este anagrama perfectă a cuvântului “Vlahia” – scrie autorul citat. Argumentaţia sa este la fel de interesantă şi inedită: “Ajunşi aici trebuie să spunem că, din întreg vocabularul limbii române, cuvântul cel mai ciudat este tocmai acela de valah. Ciudat cu atât mai mult cu cât el nu denumeşte un obiect oarecare, ci e chiar numele sub care străinii i-au cunoscut pe români în întregul ev mediu şi în epoca modernă, până către sfârşitul secolului XIX, timp de peste o mie de ani. Nimeni nu ştie nici când, nici de unde, nici cum a apărut acest cuvânt. Lui nu i se poate stabili o evoluţie cum ar fi aceea de la romanus la român. Care e etimonul său ? Trei lucrări de referinţă, de cea mai mare autoritate, îi atribuie trei stirpe diferite: celtică, germanică şi slavă. Dovada cea mai sigură că termenul e, pur şi simplu, constatat că la un moment dat există, fară a se putea aproxima în vreun fel provenienţa sa. Şi totuşi, termenul ce a stat la originea cuvântului “vlah” trebuie să fi avut un prestigiu deosebit pentru că altfel nu se poate explica extraordinara forţă de iradiere a acestui nume, din Caucaz până la Vatican şi, cum am văzut, din Sinai până în Germania, fără a mai vorbi de aria culturală bizantină. Pentru că întâlnim cuvântul la cronicarul armean Moise Comen (sec. IX – “ţara blak”), în Cântecul Nibelungilor (sec. X – “vlachi”), la cronicarul bizantin Georgios Kedrenos (sec. XI-XII – “blachi”), în cronica rusă “Povestirea vremurilor de demult” (sec. XI – “vlahi”), la cronicarul bizantin Joanes Kinnamos (sec. XII – “blachi”), la notarul Anonimus (sec. XII – “blachi”), în Bula papală (1234 – “valati”).” (7)

Anagrama Havila – Vlahia mai are o explicaţie, spune autorul citat: “în textul ebraic al Facerii numele ţării de lângă Fison apare scris Havilah. Aşa a fost el transcris şi în cele mai riguroase traduceri britanice. In ebraică, articolul hotărât proclitic ha fuzionează cu cuvântul pe care-1 determină, exact cum se întâmplă cu articolul hotărât enclitic în limba română. În cuvântul Havilah, prima silabă, ha, a fost simţită cu timpul ca articol, numele propriu-zis înţelegându-se a fi Vilah. Adaptat la structura limbii romanice orientale, el şi-a trecut “articolul” ha de la începutul la sfârşitul său, unde acesta a devenit articolul hotărât feminin a. În felul acesta, în modul cel mai firesc şi respectând întru totul normele lingvistice, haVilah a devenit Vlahia. Sunetul 1 aşezat lângă consoană s-a păstrat, altfel, dacă ar fi fost intervocalic (ca în Valahia, formă târzie, cultă) s-ar fi transformat în r. Nu putem exclude însă nici posibilitatea ca fenomenul să fi parcurs traseul în sens invers. Să fi existat, adică, încă din vechime, denumirea de “Vlah”, pe care evreii au scris-o articulat şi iotacizând pe v: “Havilah”. In decursul timpului, copiştii nemaicunoscând cuvântul iniţial, au interpretat această variantă ca un nume de ţară şi au articulat-o încă o dată, aşa cum apare în textele ce au ajuns până la noi.” (7)

Într-adevăr, Fisonul trebuie identificat cu Dunărea, aşa cum a fost argumentat anterior; de asemenea, trebuie acceptat faptul indubitabil că denumirea Havilah a desemnat numele ţării sau, mai exact spus, al teritoriului carpato-danubiano-pontic în vremurile străvechi. Nu la fel de corect este însă artificiul etimologic propus de S. Coryll (“articolul” ha trecut de la începutul la sfârşitul cuvântului, unde acesta a devenit articolul hotărât feminin a). Se observă foarte clar că la origine termenul “havilah” este un cuvânt compus, în care “lah” înseamnă ţară sau ţinut, iar “avi” este numele prin care au fost desemnaţi locuitorii acesteia. Etimologia este în fond foarte simplă : Havilah înseamnă Ţara avilor. Sensul originar al cuvântului compus “avi” este “ăia vii” sau “cei vii”, adică “cei ce au în ei viaţă divină”; altcumva spus “Cei curaţi”, “Cei puri” sau “Cei blajini”. Folosirea literei h, ce desemenează sacralitatea, nu trebuie să surprindă, dat fiind faptul că se cunoaşte foarte bine că, de exemplu, zânele pădurii, denumite Iele, erau desemnate în legende şi prin apelaţia “Hăle Frumoase”; litera h alipită cuvântului “ăle” desemna tocmai sacralitatea Celor Frumoase. Aceasta înseamnă că avi este un cuvânt străvechi care se folosea în spaţiul carpato-danubiano-pontic de strămoşii poporului român, care s-a păstrat aproape neschimbat în limba română până în ziua de astăzi; acest cuvânt a fost redat în textul ebraic al Vechiului Testament fără traducere, doar prin transcriere fonetică.

Aşadar, spaţiul carpato-danubiano-pontic din acea perioadă era o ţară a oamenilor drepţi, blajini sau “vii”, în care se găsea foarte mult aur. Şi nu orice fel de aur, ci aur “bun”. Din punct de vedere spiritual, se poate afirma că “aurul bun” a fost generat de puritatea spirituală a avilor, după principiul alchimic. Textul Genezei este, în acest caz, foarte clar: “Numele unuia era Fison; acesta înconjoară toată ţara Havila, în care se află aur, iar aurul din ţara aceea este bun” (Geneza; capitolul 2; 11-12). Sigur că aurul din acea ţară era “bun”, căci a fost creat după principiile creaţiei lui Dumnezeu, din excedentul de bunătate şi puritate spirituală al avilor; nu era aur “rău”, creat din lăcomie şi răutate, precum aurul alchimiştilor lacomi din epoca modernă, care săvârşeau opera alchimică doar cu scopul de a se îmbogăţi.

Denumirea “avi” folosită de Homer în Iliada are o semnificaţie similară termenului folosit în Vechiul Testament. Homer l-a citat pe Zeus, care în acea perioadă se afla la Troia; Iliada descrie războiul troian, ce a avut loc în jurul anului 1280. Aşadar este vorba despre o perioadă relativ contemporană cu cea în care a trăit Moise, cel care a scris Geneza. Şi pentru Moise, dar şi pentru personajul ce a vorbit prin gura lui Homer, avii încă existau în decursul acelei perioade. În concluzie, termenul Havila s-ar traduce prin “ţara avi-lor”. Termenul “avi” a fost, evident, un calificativ care-i desemna pe “cei vii”, “cei puri” sau “cei blajini”, adică pe cei ce au primit mai târziu numele de rohmani sau blajini. Ulterior, calificativul a devenit nume şi apoi renume al întregii populaţii ce a locuit teritoriul carpato-danubiano-pontic -, dat fiind faptul că această populaţie a considerat că se trage din rohmani.

În cele din urmă, cuvântul Havi a devenit avi prin pierderea literei H – ceea ce denotă pierderea unei caracteristici a sacralităţii. Într-o epocă ulterioară, cuvântul avi a devenit abi. Cuvântul “abi” a format apoi baza cuvântului grecesc abioi, cuvânt care figurează de asemenea, în textele unor geografi şi istorici ai antichităţii, precum Strabon. De fapt chiar şi cuvântul abioi are sensul de “viu”. Analizând termenul abioi, scriitorul român Constantin Daniel constata faptul că trebuie pus în legătură cu termenul grecesc a-bios: “în ceea ce priveşte sensul termenului abioi, s-a afirmat că este compus din a privativ şi bios, “viaţă”, ceea ce este absurd, fiindcă abioi nu poate însemna “cei fără viaţă”, întrucât aceştia ar fi morţi şi n-ar putea figura într-o epopee, fiind oameni în carne şi oase. Altă interpretare ar fi aceea că a ar avea o funcţie intensivă şi astfel abioi ar însemna “cei bogaţi”, bios fiind interpretat cu sensul de avere.” (48) Sensul este aşadar foarte clar: chiar şi în limba greacă cuvântul abioi îi desmna pe “cei vii” (bogaţi nu în averi, ci în viaţă). Litera a nu este privativă, ci intensivă sau augmentativă.

Strabon i-a identificat, la timpul său, în mod greşit, pe abioi cu sciţii care locuiau în Transilvania. Abioii (avii) locuiau într-adevăr şi în Transilvania, dar nu erau sciţi. Abioii ce locuiau teritoriul carpato-danubiano-pontic pe timpul războiului troian, aşa cum a precizat Homer, adică în jurul anului 1185 înainte de Iisus Hristos, nu aveau cum să fie sciţi. Sciţii au pătruns în teritoriul carpato-danubiano pontic abia prin secolul al şaptelea sau al şaselea înainte de Iisus Hristos.