PELASGII DE PE CULMILE MUNŢILOR

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

4

PELASGII DE PE CULMILE MUNŢILOR

Mitologia grecească menţionează mai multe linii genealogice ce au trăit, la un moment dat, pe teritoriul Greciei. Printre acestea trebuie menţionată linia genealogică lui Pelasgos.

Cu privire la urmaşii lui Pelasgos, desemnaţi prin termenul generic de “pelasgi”, vechii mitografi greci afirmau că sunt “asemenea zeilor”, şi că au o istorie îndelungată ce se întinde încă înainte de cele două diluvii cunoscute de greci – diluviul din timpul regelui Ogyges şi diluviul din timpul lui Deucalion. Despre Pelasgos, întemeietorul acestei linii genealogice, vechii mitografi greci mai afirmau că “a fost născut din pământul cel negru, pe culmile munţilor cei mai înalţi”.

Despre linia genealogică pelasgilor, adică a urmaşilor lui Pelasgos, Nicolae Densuşianu – primul cercetător român care şi-a dat seama că istoriografia este în totală necunoştinţă de cauză întru înţelegerea corespunzătoare a istoriei timpurii a oamenilor – afirma în cartea sa Dacia Preistorică, apărtă în anul 1913, că “au constituit un popor numeros, că au fost cei dintâi care au adunat laolaltă în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, că au fost cei dintâi care au întemeiat oraşe şi au format primele state, că au fost cei dintâi care au dat supuşilor lor legi după care să se ghideze.” (24)

Pelasgii, mai afirma autorul citat, au fost o populaţie ce a migrat pe teritoriul actual al României dinspre est, din nordul Mării Negre. Nicolae Densuşianu lasă să se înţeleagă, în acest context, că dacii şi, implicit, poporul român de astăzi sunt urmaşii pelasgilor, teorie adoptată în prezent de o largă pleiadă de autori.

Trebuie remarcat înainte de toate meritul incontestabil al lui Nicoale Densuşianu, care a fost primul autor român care a înţeles că istoriografia modernă de orientare materialistă este incapabilă să prezinte preistoria în mod corect. În acelaşi timp trebuie constatat, încă de la început, că, în pofida concepţiei novatoare cu privire la acest subiect, pentru care merită respectul nostru, Nicolae Densuşianu a comis mai multe erori de interpretare, care i-au viciat concepţia şi i-au tulburat în bună măsură înţelegerea corectă a trecutului. De aceea, păstrând respectul cuvenit pentru opera marelui înaintaş, este necesară, în cele ce urmează, în spiritul adevărului şi pentru înţelegerea trecutului, amendarea în spiritul unei critici constructive, dacă se poate spune astfel, a unor elemente de bază ale concepţiei sale. În ciuda faptului că a fost primul cercetător român care a înţeles limitările istoriografiei de orientare materialistă şi care a încercat să deceleze aspectele spirituale ale trecutului umanităţii şi, implicit, ale poporului român, Nicolae Densuşianu s-a înfundat în mâlul gros al erorii încă de la primul hop. Primul mare hop de care s-a împiedicat Nicolae Densuşianu (la fel ca toţi epigonii săi din ziua de astăzi, care în mod inexplicabil persistă în aceleaşi erori, deşi au mai multe surse de informare decât avea Nicolae Densuşianu acum o sută de ani, când a scris Dacia Preistorică) este că a adoptat varianta istoriografică materialistă a originii omului din maimuţă. Nicolae Densuşianu a făcut această eroare cu toate că vechile mituri greceşti pe care le-a interpretat nu au enunţat niciodată o astfel de posibilitate. Recurgând la concepţia materialistă, Nicolae Densuşianu nu a fost consecvent până la capăt; dacă a luat drept bune afirmaţiile mitografilor greci din antichitate cu privire la zei, trebuia să ia drept bune şi afirmaţiile lor cu privire la apariţia pe scena lumii a liniilor genealogice. Aşa se întâmplă când un autor citează în mod facultativ din vechile scrieri mitografice doar ceea ce consideră că-i serveşte scopurile, lăsând la o parte restul. Problema originii oamenilor putea fi rezolvată de Nicolae Densuşianu – şi poate fi rezolvată de toţi autorii serioşi din ziua de astăzi – în spiritul Adevărului, prin repunerea lui Dumnezeu în locul ce I se cuvine, de Creator a tot ce există, inclusiv al omului.

Al doilea hop de care s-a împiedicat Nicolae Densuşianu şi a doua eroare de interpretare ce a afectat demersurile sale ulterioare, a fost că a absolutizat şi exagerat activitatea pelasgilor: pelasgii au fost cea mai importantă seminţie ce a apărut pe suprafaţa pământului, pelasgii au construit toate artefactele litice ce încă există în munţii României, pelasgii sunt promotorii culturii şi civilizaţiei mondiale, pelasgii au inventat scrisul, pelasgii s-au răspândit pe mapamond şi au civilizat celelalte neamuri etc. Pelasgii au existat, într-adevăr, dar existenţa şi activitatea lor nu trebuie absolutizate. Înainte de toate, pelasgii nu trebuie identificaţi şi confundaţi cu oamenii cerului din spaţiul carpato-danubiano-pontic; pelasgii nu au fost oameni ai cerului, ci “oameni ai pământului”. Argumentaţia pe care se bazează această afirmaţie pleacă chiar de la semnificaţia etimologică a termenului “pelasg”. Aşa cum a fost menţionat, numele pelasgilor este derivat din strămoşul lor, pe nume Pelasgos. Potrivit surselor antice greceşti, Pelasgos a fost “cel născut din pământul cel negru, pe culmile munţilor celor mai înalţi”; pelasgii, mai notau sursele greceşti ale antichităţii, sunt “asemenea zeilor”. (24)

La o analiză chiar şi superficială poate fi remarcat faptul că Pelasgos nu figurează în Vechiul Testament. Faptul că numele Pelasgos nu figurează în tabolul principalilor capi ai liniilor genealogice şi neamurilor enumerate în Vechiul Testament indică faptul că urmaşii săi fie nu au derivat din urmaşii lui Noe, fie au apărut mai târziu în urma unor încrucişări ale altor linii genealogice.

În Vechiul Testament este, într-adevăr, menţionat un urmaş al lui Noe, care are un nume fonetic apropiat de cel al lui Pelasgos. Aceasta a fost fiul lui Ever, pe nume Peleg. Genealogia prezentată de Vechiul Testament este următoarea: Noe – Sem – Ever – Peleg. Peleg menţionat în textul Vechiului Testament a fost deci urmaş al lui Sem, adică a fost semit, deci nu are cum să fie identificat cu Pelasgos, care a fost indoeuropean.

Referitor la etimologia biblică a numelui Peleg, o Istorie Bisericească foarte veche consemna că în zilele lui Peleg “s-a despărţit” pământul; cu alte cuvinte: s-au diferenţiat liniile genealogice ce existau până în acel moment, astfel că au apărut linii genealogice noi.

La rândul său, Hronograful – care este una din scrierile ortodoxe cele mai ezoterice (dacă este permis un asemenea termen cu privire la o scriere ortodoxă) – lasă să se înţeleagă faptul că pe timpul lui Peleg s-au născut noi linii genealogice, altele decât cele menţionate în capitolul al zecelea al Vechiului Testament. Cu alte cuvinte, “s-a despărţit pământul.” (11) Aşadar, etimologia numelui Pelasgos (“născut din pământul negru”) diferă în mod radical de etimologia numelui Peleg (“despărţire”). În consecinţă, între cele două linii genealogice nu există nici o legătură.

În acest context, trebuie concluzionat că etimologiile cunoscute astăzi sunt înşelătoare, fiind bazate în principal pe factorul fonetic – pe forma de pronunţare -, care a diferit de la o regiune la alta, de la o seminţie la alta. Deşi în ziua de astăzi mulţi autori au conceput şi scris cărţi doar pe baza unor etimologii ale unor cuvinte arhaice – fie greceşti, fie ebraice, fie ale altor limbi -, lingvistica este cea mai înşelătoare dintre toate disciplinele ce pot servi unor astfel de scopuri. Din acest motiv, folosirea doar a lingvisticii în astfel de demersuri, fără o analiză suplimentară din punct de vedere spiritual, trebuie privită cu multă circumspecţie.

Pentru elucidarea originii pelasgilor trebuie reţinută, fiind cât se poate de explicită şi edificatoare, exprimarea folosită în mitologia vechilor greci cu privire la pelasgi: “pelasgii sunt născuţi din pământul cel negru, pe culmile munţilor celor mai înalţi”; de asemenea, trebuie reţinută exprimarea: “pelasgii sunt asemenea zeilor”. Prin expresia “născuţi din pământ” se poate înţelege că pelasgii sunt oameni ai pământului. Ca oameni ai pământului, pelasgii au provenit din împreunarea unor oameni ai cerului. Aşa cum a fost specificat, oamenii pământului au o singură existenţă în lumea materială. Naşterea lor s-a produs după principiul naşterii lui Set, al treilea fiu al lui Adam. Prin expresia “născuţi pe culmile munţilor” se poate înţelege locaţia unde pelasgii au apărut ca seminţie, adică pe culmile unor munţi.

Într-adevăr, pe culmile munţilor, taţii lor, oamenii cerului, au amplasat artefacte megalitice gigantice, confirmând astfel mitul lui Deucalion, care menţiona o seminţie născută din pietrele identificate cu oasele Mamei Pământ – “Geea cea vie”, cum o numeau grecii. Acest aspect este demonstrat cât se poate de clar şi de concret, fără nici un fel de artificiu de ordin simbolic, de existenţa în munţii României şi nu numai ai României a unor artefacte litice gigantice ce serveau cândva acestor scopuri. Astfel, în Munţii Carpaţi, mai exact spus în Masivul Piatra Craiului, există şi în ziua de astăzi un artefact litic gigantic, nebăgat în seamă până în prezent de nici un cercetător ce a analizat acest subiect, care are forma aproape exactă a unui phalus (penis) imens de aproape 16 metri înălţime; artefactul litic a fost descoperit în epoca modernă (dacă informaţiile pe care le am sunt exacte) de un alpinist experimentat pe nume Nae Anghelide, în anul 1975. Alpinistul Nae Anghelide a murit chiar în acel an, într-un accident produs tot în Masivul Piatra Craiului; după decesul său, un traseu marcat din Masivul Piatra Craiului a primit numele “traseul Anghelide”, iar imensul phalus din piatră a fost desemnat prin expresia “degetul lui Anghelide”.

Astfel de phalusuri imense din piatră pot fi regăsite în multe alte locuri de pe suprafaţa pământului; unul din locurile cele mai cunoscute unde se află astfel de statui din piatră în formă de phalus este în aşa numita “Vale a Iubirii” din Cappadochia, Turcia de astăzi. Acolo există mai multe phalusuri de piatră ce au servit foarte probabil, aceluiaşi scop. Este demnă de o antologie a hilarului explicaţia materialistă (“ştiinţifică”) ce se dă în ziua de astăzi statuilor sub formă de phalus de pe întreg mapamondul: că au fost create de natură în milioane şi milioane de ani prin eroziunea rocilor vulcanice, iar unele ghiduri turistice precizează că este vorba, pur şi simplu, despre “un omagiu adus de natură masculinităţii” ! de fapt, existenţa phalusurilor enorme din piatră demonstrează faptul că procedeul glissanda – frecarea femeilor de un element litic pentru a naşte în condiţii dorite – nu este vorbă în vânt; demonstrează, de asemenea, faptul că conţinutul informaţional al mitului lui Deucalion ascunde taine adânci; demonstrează, în fine, faptul că expresia “născuţi din pământul negru pe culmile munţilor”, trebuie interpretată ad litteram, dacă se doreşte descoperirea exactă a evenimentelor trecutului.

Faptul că mai toate statuile megalitice din Munţii Carpaţi – Sfinxul, Babele, pietrele de pe Vârful Omu, phalusul din Masivul Piatra Craiului – sunt impregnate cu un strat de nisip şi pietriş indică faptul că au fost construite înaintea potopului local ce a afectat Marea Neagră şi Marea Mediterană şi că, la un moment dat, au fost izbite de valuri uriaşe şi violente de apă cu mâl – pietriş şi nisip. Oricum, cele afirmate anterior demonstrează faptul că pelasgii au apărut ca seminţie distinctă între potopul lui Noe şi al doilea potop. Este foarte posibil să fi apărut pe timpul lui Peleg din Vechiul Testament, în perioada în care “s-a despărţit pământul” – adică în perioada în care au apărut noi linii genealogice.

De asemenea, expresia “pelasgii sunt asemenea zeilor” este edificatoare, dar nu în sensul deformat în care au interpretat-o mulţi comentatori din ziua de astăzi, care au dedus din această expresie că pelasgii sunt zei. Textul este cât se poate de clar: pelasgii sunt doar asemenea zeilor, dar nu sunt zei. Doar oamenii cerului pot fi consideraţi zei. De altfel, între zeii decorporaţi din văzduh şi oamenii cerului întrupaţi în lumea materială nu este nici o diferenţă de esenţă. Zeii decorporaţi sunt tot oameni ai cerului, dar sunt oameni ai cerului care nu au dorit să apeleze la Bunul Dumnezeu pentru a intra în circuitul reîncarnărilor. Toate aceste exprimări trebuie înţelese ad litteram, nu metaforic ori simbolic.

În concluzie, pelasgii nu au fost oameni ai cerului, ci oameni ai pământului care s-au născut din “pământul negru, pe culmile munţilor”. Pelasgii n-au însă nimic în comun cu fiii lui Noe şi cu linii genealogicele născute din coapsa lor.

În fine, a treia mare eroare a lui Nicolae Densuşianu, consecinţă a primelor două, a fost identificarea constructorilor statuilor megalitice ciclopice – de genul Sfinxului şi a Babelor din Bucegi – amplasate pe cei mai înalţi munţi ai României, cu pelasgii. Nu pelasgii au construit “simulacrele” cum numea Nicolae Densuşianu statuile megalitice gigantice presărate aproape pe toţi munţii României de astăzi (Ceahlău, Bucegi etc), ci “taţii” sau “tătânii” lor, oamenii cerului cu staturi uriaşe, cu mult timp înainte de apariţia lor ca seminţie distinctă.

Cu tot respectul pe care trebuie să-l acordăm lui Nicolae Densuşianu, putem constata că autorul Daciei preistorice nu a luat tramvaiul chiar de la prima staţie, ci doar de la a doua; dacă ar fi luat tramvaiul de la prima staţie i-ar fi menţionat pe oamenii cerului, dar pentru că a luat tramvaiul de la doua staţie i-a menţionat pe pelasgi, care au fost oameni ai pământului. Tot astfel, în cazul în care ar fi luat tramvaiul de la a treia staţie i-ar fi întîlnit pe daci, geţi, carpi şi costoboci.

Dacă ar fi luat tramvaiul de la a patra staţie ar fi descoperit cum legionarii Imperiului roman au cucerit cam 18% din teritoriul de astăzi al României şi ar fi concluzionat, împreună cu istoriografia modernă de orientare materialistă, că poporul român s-a născut în urma unei presupuse simbioze dintre daci şi romani. Ca şi cum femeile dace, după cele două războaie crunte cu invadatorii romani, i-ar fi aşteptat pe ucigaşii părinţilor, soţilor şi fiilor lor cu paturile pregătite în vederea “simbiozei”.