OAMENII ROŞ, RUMENI SAU RUMÂNI

š

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

OAMENII ROŞ, RUMENI SAU RUMÂNI

Este foarte posibil ca primele denumiri ale arealului carpato-danubiano-pontic să fi fost monosilabice. Cea mai plauzibilă denumire pare să fi fost “roh” – prima silabă a cuvântului rohman. Denumirea “roh”, ce desemna iniţial caracteristica principală a Oamenilor Luminii (cf. epitetului roymanos), a fost aplicat ulterior atât urmaşilor acestora cât şi, destul de probabil, ţinutului în care locuiau aceştia, precum în cazul cuvântului Havila, Ţara avilor. În cele din urmă, cuvântului “roh” i s-a alipit silaba “man”.

Silaba “man” ce compune cuvântul roh-man sau, mai târziu ro-mân, poate să însemne om; rohman însemna astfel un om (man) din neamul roh. Deşi parte surprinzător, termenul “man” trebuie să fi avut în vechime aceeaşi semnificaţie ca în limba engleză de astăzi – man: om. S-ar putea obiecta, fireşte, că cuvântul “man” are o origine anglo-saxonă, dar lucrurile sunt departe de a sta în acest fel.

Cuvântul “man” este foarte vechi, la fel ca şi cuvântul rohman de altfel, fiind provenit probabil din străvechea limbă primordială ce se vorbea pe toată suprafaţa pământului înainte de tentativa nereuşită a unor oameni de a construi Turnul Babel şi, evident, cu mult timp înainte de formarea limbii engleze. Nu întâmplător, cu mult timp înainte de formarea limbii engleze, cuvântul “man” a fost utilizat în multe limbi ale pământului: vechii înţelepţi indieni desemnau Absolutul prin termenul Brahman (denumire preluată ulterior de o întreagă castă – casta brahmanilor), vechii egipteni îl desemnau pe primul faraon prin numele Manes, vechii hinduşi îl numeau Manu pe strămoşul rasei proprii; în mitologia Imperiului roman, prin cuvântul “mani” erau desemnate diferite făpturi decorporate (duhuri decorporate de oameni). În numele proprii Manes şi Manu silaba “man” avea sensul de om primordial, începător de dinastie ori de seminţie, calificativ pe care l-au purtat şi rohmanii. Cuvântul “man” poate fi regăsit în limba română actuală în mai multe cuvinte compuse: de exemplu, capso-man, clepto-man, Carai-man. În concluzie, se poate afirma că, în străvechime, cuvântul roh-man îi desemna pe oamenii, denumiţi “man”, din neamul roh; ei locuiau, evident, Ţinutul sau Ţara Roh.

Nu este destul de clar de ce în arealul carpato-danubiano-pontic au fost folosiţi doi termeni pentru a desemna o fiinţă omenească: “om(u)” şi “man”. O explicaţie alternativă ar fi că prin cuvântul “om(u)” să fi fost desemnaţi iniţial doar oamenii cerului, iar prin termenul “man” să fi fost desemnaţi doar oamenii pământului. O astfel de interpretare are mari şanse de a fi adevărată, dat fiind faptul că cuvântul OM – echivalentul autohton al lui AUM din limba sanscrită -, are o sacralitate specială. Motivul pentru care s-a păstrat în limba română doar cuvântul “om”, iar termenul “man” a fost uitat iar apoi eliminat complet, deşi încă figurează în denumiri străvechi – de exemplu în cuvântul Carai-man sau chiar Ro-mân – este că, în marea lor majoritate, oamenii din arealul carpato-danubiano-pontic au considerat că fac parte din categoria “om”, nu din categoria “man”.

O altă denumire, până la un punct alternativă, prin care au fost denumiţi oamenii cerului – sau doar o parte a lor – din arealul carpato-danubiano pontic a fost “roş”. Probabil că, la origine, prin “roş” a fost desemnată o categorie de oameni diferită de cea denumită “roh” – probabil o facţiune care s-a separat la un moment dat de prima. Prima facţiune a fost cea iniţială, formată din roh-mani, adică din “blajini” – căci prin “blajini” (termen slav care a înlocuit termenul arhaic autohton rohman) erau desemnaţi cei nonviolenţi. A doua facţiune a fost formată din cei “căldicei” (sensul folosit în Apocalipsa), adică din cei care nu erau în totalitate blajini, dar care nu erau nici războinici necruţători – aceştia au fost denumiţi “roş”, cuvânt din care a derivat apoi denumirea de roşu.

În prezent, termenul “roş” încă poate fi regăsit în componenţa unor cuvinte compuse, precum Roşiori, Roşia Montana, Poiana Ruscă (roşie) etc. Nu trebuie uitat nici faptul că un contingent al oştirii române a purtat până în epoca modernă denumirea de roşiori. Termenul de “roşior” demonstrează faptul că particula “roş” a fost acordată în exclusivitate războinicilor. Prin termenul “roş” au fost desemnate inclusiv triburile războinice de daci (dar nu dacii în integralitatea lor); una din cetăţile dacilor din apropierea Sarmizegetusei Regia a fost denumită Piatra Roşie. De altfel, scriitorii antici afirmau că dacii au drept patron spiritual pe zeul Marte – zeul războiului; culoarea zeului Marte este roşul.

De asemenea, nu trebuie exclus nici faptul ca termenul “roş” să se fi referit la un moment dat şi la culoarea pielii locuitorilor; nu a fost însă vorba neapărat despre culoarea vădit roşie a pielii, precum o aveau pieile roşii din America (deşi această ipoteză nu poate fi exclusă complet), ci despre un ten arămiu, brunet, care astăzi este denumit mediteranean.

Referitor la oamenii “roş” – oameni războinici prin definiţie – se mai poate spune că aceştia au întemeiat în antichitate mai multe cetăţi de apărare, devenite ulterior oraşe; multe dintre cetăţile înfiinţate de aceştia aveau în compunere termenul “roş” – de exemplu Roşia Montana, Piatra Roşie etc. Aceste aşezări erau amplasate strategic în întreg spaţiul de locuire al oamenilor cerului, ce se întindea din Munţii Tatra până în Munţii Caucaz, din Ucraina septentrională până dincolo de Munţii Balcani. Unul dintre aceste oraşe, care era situat la nord de Crimeea, chiar aşa se numea: Roşia.

Oraşul Roşia a avut o istorie interesantă. Destul de târziu, în jurul anului 1000 al erei creştine, acest oraş a fost cucerit de o populaţie slavă. După ce i-au izgonit pe oamenii roş originari din Carpaţi, slavii au repopulat acel oraş şi, pentru că li s-a părut că este un nume nobil, i-au păstrat şi denumirea. Urmaşii celor ce au cucerit oraşul au început să se autodenumească tot “roş” sau roşii; în cele din urmă, numele a fost acordat întregului ţinut. Astfel, cu timpul, numele Roşia a devenit Rossia, sau – cum se spune astăzi – Rusia. Aşadar, slavii, după ce au cucerit străvechiul oraş Roşia, s-au autonumit Roşii sau Rossi.

Mai există o denumire care a intrat în uz în acea perioadă îndepărtată de timp: denumirea “rum”. Este foarte posibil ca termenul rum să fi înlocuit la un moment dat termenul “roş”, care probabil dobândise semnificaţii peiorative. Rum înseamnă tot roş, sensul originar fiind de “rumen”. Şi astăzi, în mediul rural, se foloseşte expresia “rumen la faţă” cu sensul de sănătos; nu este exclus ca, în vechime, expresia să-i fi desemnat pe autohtoni, cu sensul “eşti rumen, eşti de-al nostru”.

Din termenul “rum”, mult mai târziu, s-a născut cuvântul, folosit o lungă perioadă de timp, Rumunia sau Rumania; acest termen încă mai este folosit în mod oficial de unele popoare străine pentru a indica teritoriul locuit de români (Rumanien în germană; Rumania în engleză; Rumunija în sârbă). Termenul Rumunia a fost înlocuit cu cel de România destul de târziu, la începutul secolului al XVIII-lea.

Faptul că a existat o categorie de oameni “roş”, dar şi un teritoriu locuit de oameni “roş” – teritoriu devenit apoi “împărăţie” – a fost menţionat aproape până la saturaţie în miturile, legendele şi basmele poporului român; evident este vorba despre Împăratul Roş şi despre împărăţia pe care acesta o stăpânea. De altfel, în basmul Harap Alb scris de Ion Creangă, eroul principal, fiul Craiului, a primit indicaţii precise de la tatăl său să nu se însoţească cu două categorii de oameni: cu oamenii spâni şi cu oamenii roş.