DEUCALION & GLISSANDA

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

4

DEUCALION & GLISSANDA

Nu numai Vechiul Testament a oferit o privire de ansamblu cu privire la formarea şi la perpetuarea liniilor genealogice, triburilor, liniilor genealogice şi populaţiilor ce au ocupat în antichitate suprafaţa pământului. Miturile antice greceşti au oferit, la rândul lor, explicaţii cu privire la acest subiect delicat.

Trebuie totuşi constatat faptul că liniile genealogice, neamurile şi linii genealogicele menţionate în miturile Greciei antice sunt de cele mai multe ori diferite de cele consemnate în Vechiul Testament, dar asta nu înseamnă că nu au doza lor de adevăr şi că trebuie desconsiderate.

De multe ori, cercetătorii moderni sunt tentaţi să considere drept fantezii atât informaţiile consemnate în Vechiul Testament, cât şi informaţiile prezentate în miturile Greciei antice. Dacă despre Vechiul Testament nu este cazul să se facă nici un fel de speculaţie hazardată, întrucât, fiind redactat sub inspiraţia Duhului Sfânt, tot ce scrie acolo este adevărul adevărat, problema vechilor mituri greceşti trebuie tratată cu aceeaşi atenţie pentru că acestea ascund multe enigme. Doar o analiză realizată dintr-o perspectiva spirituală poate să facă, cât de cât, lumină cu privire la conţinutul informaţional ascuns în aceste mituri. Situaţia mitologiei greceşti în ansamblul ei se prezintă la fel ca în cazul particular al Vechiului Testament, iar analiza textelor trebuie realizată în acelaşi mod: ad litteram. Fiecare dintre ele trebuie interpretată în propriul sistem de referinţă. Vechiul Testament a fost scris de către evrei pentru evrei şi este firesc să urmărească liniile genealogice, neamurile şi linii genealogicele ce au debutat după potop cu cei trei fii ai lui Noe. La rândul lor, miturile greceşti au descris alte linii genealogice, care nu au întotdeauna o legătură directă cu cele menţionate în Vechiul Testament.

Pentru explicarea cât de cât corespunzătoare a acestui aspect se poate începe cu un mit destul de cunoscut, mitul lui Deucalion, narat în antichitate, într-o variantă cultă, de scriitorul Publius Ovidius Naso în scrierea Metamorfoze.

Mitul narat de către Publius Ovidius Naso începe prin evocarea potopului. Potrivit Metamorfozelor, zeii au decis să inunde pământul prin potop; o singură pereche a scăpat de furia apelor, fiind înştiinţată în prealabil de una dintre zeiţele panteonului grecesc. Perechea era compusă din Deucalion şi soaţa sa, Pyrra. Îmbarcaţi pe o luntre fragilă, Deucalion şi Pyrra au supravieţuit potopului, ajungând în cele din urmă pe Muntele Parnas din Grecia. După potop, Deucalion şi Pyrra au întemeiat o nouă seminţie de oameni printr-un procedeu cât se poate de original: au aruncat pe spate (“pe propriile urme”) nişte pietre, iar din aceste pietre au apărut oamenii; cele aruncate de Deucalion au fost bărbaţi, iar cele aruncate de Pyrra au fost femei. Pietrele, mai consideră mitul citat, erau “oasele mamei pământ”, denumită Terra sau Geea (Gaia). (22)

Mitul lui Deucalion este foarte interesant din mai multe motive. În primul rând trebuie remarcat faptul că, foarte probabil, autorul Metamorfozelor nu se referă la potopul din vremea lui Noe, ci la un alt potop, la un potop local (parţial) ce a afectat doar Marea Neagră şi Marea Mediterană. În al doilea rând, trebuie subliniat faptul că Deucalion a fost fiul lui Prometeus, care a fost un semizeu. În al treilea rând, mitul lui Deucalion este foarte interesant – chiar senzaţional – datorită unui aspect inedit; culmea este că tocmai acest aspect a fost considerat fantezist de către analiştii moderni. Aspectul inedit constă în faptul că mitul lui Deucalion prezintă o seminţie nouă de oameni, apărută în urma unei operaţiuni magice de aruncare a unor pietre “pe propriile urme” de către cei doi zămislitori, Deucalion şi Pyrra. Zămislirea unor oameni trebuie înţeleasă şi interpretată ad litteram. Pietrele, în acest caz, au fost asimilate oaselor mamei Terra, ceea ce înseamnă că este vorba despre zămislirea unor “oameni ai pământului”, nu despre zămislirea unor “oameni ai cerului”. Oameni ai cerului au fost doar Deucalion şi Pyrra, căci ei au avut o origine “cerească”, nu şi cei pe care i-au zămislit din pietre – oasele Geei sau Terrei. În concluzie, deşi pare cât se poate de naiv sau fantezist pentru mentalitatea oamenilor de astăzi, mitul lui Deucalion prezintă un proces prin care doi oameni ai cerului, Deucalion şi Pyrra, au dat naştere unor linii genealogice de fii ai pământului. Este important de remarcat şi faptul că mulţi greci din antichitate credeau întocmai, ad litteram, fiecare cuvânt al mitului, astfel că se considerau urmaşii direcţi ai lui Deucalion; probabil că nu se înşelau deloc.

Legat de acest subiect, se ştie că, în străvechime, exista un procedeu destul de straniu, greu de analizat în ziua de astăzi, denumit glissanda, pe care istoricii religiilor l-au menţionat adesea, deşi nu i-au detectat în mod complet înţelesul. Procedeul glissanda era uzitat, în special, la Stonehenge, dar şi în alte locuri de pe suprafaţa pământului unde erau amplasate menhire, dolmene, statui sau obeliscuri din piatră. (23)

Procedeul glissanda era practicat în antichitate de femeile care doreau să facă copii sau să nască fără probleme, motiv pentru care acestea se deplasau în zonele unde se aflau artefactele litice, pentru a se freca de ele (glissanda) cu părţile sexuale ale trupului, într-un fel de copulaţie stranie; un astfel de ritual are legătură cu apariţia unei linii genealogice de fii ai pământului, apărută în urma metamorfozei (termenul îi aparţine scriitorului Publius Ovidius Naso în scrierea Metamorfoze) unor pietre în oameni.

 Concluzia de ordin general este una singură: majoritatea miturilor trebuie interpretate ad litteram, nu simbolic, alegoric sau metaforic. Simbolismul a apărut ulterior, atunci când evenimentele au început să fie uitate, iar interpretarea de ordin simbolic trebuie să fie realizată doar în condiţiile în care se cunoaşte natura spirituală a acestor evenimente; altfel, orice interpretare este doar “vânare de vânt”.

Pentru exemplificare, poate fi prezentat, într-adevăr, şi un exemplu de simbolism de o rară subtilitate şi profunzime în textul Vechiului Testament, Geneza; Capitolul 7; Versetul 24: “Iar apa a tot crescut pe pământ vreme de o sută cincizeci de zile”. Comentatorii creştini ai acestui verset, care se referă la potop, afirmă că numărul 150 era notat de vechii evrei prin literele qof (care are valoarea numerică 100) şi nun care are valoarea numerică 50. Qof şi nun sunt prima şi ultima literă a numelui Cain. Aceasta înseamnă că la potop a pierit trupeşte de pe faţa pământului (“a pierit tot trupul”) linia genealogică întunecată de rele provenită din Cain. Trebuie reamintit că linia genealogică lui Cain a fost formată preponderent din oameni ai cerului, pe când linia genealogică lui Set a fost formată din fii ai oamenilor.

Mai trebuie făcută o constatare: în ziua de astăzi, mulţi dintre analiştii unor astfel de subiecte de ordin spiritual identifică linia genealogică total “căzută” şi răzvrătită a lui Cain (formată din oameni ai cerului) cu răul absolut, ceea ce constituie o limitare de interpretare. Ei au rămas cu interpretarea la nivelul epocilor antediluviene, descrisă de Vechiul Testament. Totuşi … ce repede trece timpul ! Totuşi, mulţi dintre oamenii cerului din linia genealogică lui Cain s-au reîncarnat ulterior de multe ori în lumea materială; chiar dacă în timpurile antediluviene erau “specialişti” în făptuirea răului, în existenţele (reîncarnările) ulterioare aceşti oameni ai cerului au evoluat din ce în ce mai mult, iar astăzi sunt persoane cât se poate de onorabile.

De altminteri, chiar acesta a fost scopul acestor reîncarnări: să înveţe să respecte Legile lui Dumnezeu şi să se eleveze spiritual atât de mult încât să se reîntoarcă la Dumnezeu.