DESCHIDEREA CARE RĂMÂNE DESCHISĂ

–

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

CRISTIAN GĂNESCU  – DACIA PRIMORDIALĂ

 

DESCHIDEREA

CARE RĂMÂNE DESCHISĂ


š Închiderile care-şi plâng de mil㠜

 

Această carte are scopul, cât se poate de inedit pentru mulţi cititori, de a prezenta istoria poporului român din trei perspective distincte: spirituală, mitologică şi ştiinţifică.

Realizarea unei cărţi cu privire la istoria poporului român din perspectivă spirituală, mitologică şi ştiinţifică, presupune, în primul rând, luarea în considerare şi tratarea în modul cel mai serios a perspectivei.

Prin perspectivă se înţelege, evident, o concepţie, adică ceea ce, în ultima perioadă de timp, a fost definit prin termenul de maximă generalitate de „zeitgeist„. Zeitgeistul este o concepţie specifică unei epoci, concepţie adoptată de o largă majoritate de oameni.

Fără nici o îndoială, o carte ce analizează istoria Poporului Român poate fi scrisă din multe perspective.

Istoria Poporului Român poate fi analizată, în primul rând, din perspectiva concepţiei istoriografice moderne. De altfel, cele mai multe cărţi ce prezintă istoria neamului românesc analizează subiectul din această perspectivă.

Ştiinţa istoriografică românească are ca temelie mai vechile opere ale lui A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, B P Haşdeu, P P Negulescu, Constantin C. Giurescu, Ion Nistor, dar şi operele istoricilor din a doua jumătate a secolul XX, precum Dinu C Giurescu, N Daicoviciu, Nicolae Stoicescu, Şerban Papacostea, Florin Constantiniu, Radu Vulpe etc. De asemenea, nu trebuie nglijate operele istoricilor ce şi-au făcut simţită prezenţa la începutul secolului al XXI-lea, precum Radu Djuvara şi Alex Mihai Stoenescu.

La acest punct trebuie evidenţiată cercetarea arheologică românească care, chiar şi în condiţiile unei finanţări firave, a reuşit să aducă la lumină vestigii valoroase în ceea ce priveşte istoria poporului român. Cu toate acestea, opinia generală a analiştilor este că cercetarea arheologică pe teritoriul României este încă într-o stare incipientă: mult prea puţine vestigii arheologice au fost scoase la iveală în ultimii cincizeci de ani, ceea ce a generat opina cvasiunanimă că trecutul poporului român este sărac în evenimente memorabile. Acest fapt a determinat o altă opinie destul de răspândită, potrivit căreia, de-a lungul veacurilor, poporul român a avut un rol periferic în spaţiul european.

Istoria Poporului Român mai poate fi analizată dintr-o perspectivă tributară studiului basmelor, legendelor, mitologiei şi tradiţiilor ancestrale sau chiar din perspectiva istoriei comparate a religiilor, perspectivă care ţine cont de metodologia impusă pe plan mondial de promotorii acestor discipline: Mircea Eliade, Georges Dumezil, Rudolf Otto etc.

Punctul de plecare în ceea ce priveşte opera de punere în valoare şi de analiză a basmelor, legendelor, miturilor şi tradiţiilor poporului român poate fi descoperit însă în scrierile valoroase apărute între sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate  a secolul XX sau chiar mai târziu, ale unor emineţi oameni de cultură români, precum S. Florin Marian, Elena Niculiţă Voronca, Todor Pamfilie, Marcel Olinescu, Romulus Vulcănescu. În acest context, nu trebuie uitat, evident, aportul remarcabil al poetului Lucian Blaga cu al său „spaţiu mioritic”, după cum nu pot fi trecute cu vederea nici analizele ezoterice ale basmelor, legendelor, miturilor şi tradiţiilor poporului român ce poartă inconfundabila semnătură a lui Vasile Lovinescu.

Istoria Poporului Român mai poate fi analizată dintr-o perspectiva psihologică sau, de ce nu, parapsihologică. Deşi analizele psihologice sunt destul de firave, un punct de referinţă l-a constituit lucrarea antebelică a lui D. Drăghicescu, intitulată „Din psihologia poporului român”. În ceea ce priveşte analizele parapsihologice sau cele ce doresc să evidenţieze aspectele pur spirituale ale poporului român, acestea sunt aproape inexistente, iar cele ce ating pe alocuri un astfel de subiect nu prezintă credibilitate.

Istoria Poporului Român mai poate fi analizată din perspectiva pe care promotorii acestei concepţii o denumesc „dacism” sau, uneori, „tracism”, iar criticii o numesc „protocronism”; promotorul cel mai cunoscut al perspectivei protocroniste a fost Nicolae Densuşianu, cu a sa voluminoasă lucrare „Dacia preistorică”, apărută postum în anul 1913. Cu toate că, în ultima perioadă de timp, a fost adesea contestată din varii motive, opera a lui Nicolae Densuşianu reprezintă un punct de pornire inedit în ceea ce priveşte orice încercare de descifrare a istoriei spirituale a poporului român.

De asemenea, nu trebuie neglijate eforturile din ultima perioadă de timp ale unor cercetători din „noua generaţie”, precum Ioan Oltean şi Aurora Peţan, ale căror cercetări au fost îndreptate spre elucidarea unor enigme ale civilizaţiei strămoşilor poporului român, opiniile lor contrastând adesea în mod vădit de cele ale istoriografiei moderne.

Un merit aparte îl are Constantin Daniel, care în scrierea sa „Misteriile lui Zalmoxis”, elaborată în anul 1985, dar apărută postum în anul 2011, a elaborat trasee interpretative ce merită să rămână deschise, străbătute, cercetate şi aprofundate de cât mai mulţi cititori.

Tot în categoria protocronistă pot fi incluse concepţiile „traciste” ale unor autori precum Iosif Constantin Drăgan („Noi, Tracii”), Napoleon Săvescu („Noi nu suntem urmaşii Romei”) sau Paul Lazăr Tonciulescu (Ramania, Paradisul regăsit).

Istoria spirituală a Poporului Român poate fi analizată, de asemenea, din perspectiva paleoastronautică; printre promotorii acestei concepţii trebuie amintiţi pe plan mondial Erich von Daniken, Zecharia Sitchin, Robert Charroux şi mulţi alţii, iar la noi în ţară Renato Zamfir, Mihai Şerban etc.

Un amestec de paleoastronautică şi protocronism (tracism) poate fi regăsit în concepţiile vehiculate de grupul de autori ce publică la editura „Obiectiv” Craiova, grup din care fac parte Eugen Delcea, Teodor Filip, Călin Turcu şi alţii.

În sfârşit, istoria Poporului Român poate fi analizată din perspectiva creştină, deşi până în acest moment s-au realizat destul de puţine încercări notabile de a elucida istoria  Poporului Român din această perspectivă. Un punct de vedere unitar îi aparţine Părintelui Dumitru Stăniloaie, care a prefigurat o variantă de înţelegere a istoriei străvechi din perspectivă dogmatică; de asemenea, în unele dintre lucrările sale, Părintele Cleopa se referă tangenţial la acest subiect. Acelaşi lucru se poate afirma despre Părintele Gheorghe Ghelasie şi al său model isihast de interpretare a lumii şi a istoriei străvechi („Moşul din Carpaţi”). Un model de interpretare inedit îi aparţine preotului Dumitru Bălaşa care a încercat, uneori cu succes, să aprofundeze legăturile istorice dintre vechea religie a dacilor şi concepţia creştină.

În cele ce urmează, pe parcursul lucrării, autorul va lua act de toate aceste perspective, dar nu va rămîne tributar nici uneia dintre ele, întrucât consideră că fiecare dintre ele, luată în parte, reprezintă o limitare/închidere, nu o deschidere. Toate aceste perspective sunt limitări care, prin propriile lor caracteristici, rămân închise, nereuşind să soluţioneze subiectul în totalitatea sa; ele se opresc la o limită oarecare, dincolo de care nu există decât mistere şi enigme.

De aceea, toate aceste perspective generatoare de concepţii pot fi considerate „limitări care rămân închise” sau, metaforic vorbind, „închideri care-şi plâng de milă”. Istoria Poporului Român nu poate fi explicată exclusiv istoriografic, exclusiv psihologic-psihanalitic, exclusiv paleoastronautic, exclusiv tracist/protocronist sau exclusiv mitologic.

De aceea, în analizarea istoriei spirituale a Poporului Român, autorul va face un pas mai departe şi va folosi concepţia spiritualistă sau mistică (sau, printr-un termen înglobator spiritualist-mistică). Această perspectivă sau concepţie are cinci mari componente sau orientări: o componentă implicită creştină (care nu este neapărat cea dogmatică), o componentă propriu-zis mistică, o componentă transcedentală, o componentă ezoterică şi o componentă dacistă sau, pentru a folosi termenul deja folosit, protocronistă.

š Componentele esenţiale ale Deschiderii œ

Concepţia spiritualist-mistică este o deschidere care rămâne deschisă, întrucât ia în calcul atât artefactele materiale bine legendate din punct de vedere arheologic şi istoriografic, cât şi pe cele spirituale (tradiţii, mituri, legende, basme, colinde etc), cărăra le acordă deplină realitate ontologică; de asemenea, concepţia mistică ia în calcul atât viaţa, cât şi moartea, atât spiritul, cât şi materia, atât lumea de aici, cât şi lumea de dincolo, atât Lumina, cât şi întunericul, precum şi fiinţele care, la un moment dat, le-au manifestat şi promovat  (fiinţe ale luminii şi fiinţe ale întunericului, fie întrupate, fie decorporate).

Orientarea creştină nu implică neapărat vreun dogmatism sau formalism conceptual, ci recunoaşterea faptului de bună cuviinţă pentru orice fiinţă omenească responsabilă că la originea cosmosului, a oamenilor şi a istoriei se află Dumnezeu (Sfânta Treime); Dumnezeu este creatorul celor văzute şi a celor nevăzute; Dumnezeu este creatorul cosmosului şi al omului. Dumnezeu este adevăratul şi singurul Stăpân al universului. Orientarea creştină a concepţiei mistice implică, de asemenea, şi recunoaşterea faptului de bună cuviinţă pentru orice fiinţă omenească responsabilă că punctul central şi cheia de boltă a istoriei umanităţii este întruparea, moartea pe cruce şi învierea Domnului Iisus Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi.

Fără recunoaşterea, mărturisirea şi aplicarea în practică, la adevărata valoare, a acestui Adevăr, nu se poate înţelege nici un crâmpei din ceea ce noi numim istoria umanităţii, iar această afirmaţie se aplică la fel de bine istoriei poporului român. De altfel, recunoaşterea, mărturisirea şi aplicarea în practică a celor specificate în rândurile de mai sus nu reprezintă doar un adevăr printre multe altele, ci însuşi Adevărul Suprem.

Abia o dată cu recunoaşterea, mărturisirea şi aplicarea în practică a Adevărului Suprem, încep să se dezvăluie celelalte adevăruri particulare. Este de la sine înţeles că, în condiţiile în care Adevărul Suprem este recunoscut, mărturisit şi aplicat în practică, nu se mai poate apela la concepţia materialistă (denumită impropriu ştiinţifică) care afirmă, bunăoară, că omul se trage din maimuţă, ci trebuie să se afirme tranşant, fără nici un fel de echivoc, că omul, la fel ca şi cosmosul, reprezintă creaţia lui Dumnezeu.

A doua componentă este cea propriu-zis mistică. În general, actualmente, prin mistică se înţelege ceea ce este iraţional, iar acesta este sensul încetăţenit în conştiinţa comună datorită efortului concepţiei materialiste de a trece „în afara legii” ceea ce nu face obiectul cercetării sale. Totuşi, termenul mistică are originea în limba greacă, provenind de la verbul myo, care desemnează acţiunea de a închide ochii, transformat într-un adjectiv: mysticos, care înseamnă tainic, ascuns sau misterios, prin referire la o formă specifică de cunoaştere care se aplică la ceea ce se află dincolo de orizontul percepţiei normale; în concluzie, prin termenul „mistică” poate fi desemnată o formă de cunoaşterea a ceva ce se află situat dincolo de orizontul percepţiei normale.

La rândul său, termenul transcendent, ce defineşte a treia orientare sau componentă a concepţiei pe care, printr-un termen înglobator am denumit-o spiritualist-mistică, desemnează ceea ce se află „dincolo de lumea perceptibilă prin simţuri”. După cum se ştie, acum mai bine de două secole, marele filosof german Immanuel Kant afirma că universul are două aspecte distincte; pe de-o parte lumea fenomenelor, realitatea fenomenală, iar de cealaltă parte lumea „lucrului în sine” – a „numenului”. Pentru Immanuel Kant, numai realitatea fenomenală poate fi cunoscută şi poate constitui obiect de cercetare, prin cele două forme apriorice ale intuiţiei (spaţiul şi timpul) şi prin cele douăsprezece forme apriorice ale intelectului (categorii). Astfel, realitatea fenomenală poate fi cunoscută numai prin binomul simţuri-raţiune. Totuşi, după cum remarca filozoful german în „Critica raţiunii pure”, „cunoaşterea realităţii fenomenale numai prin formele apriorice este goală de conţinut, iar cunoaşterea realizată doar prin datele simţurilor este oarbă de înţeles” (1). În schimb, lucrul în sine, numenul, nu poate fi cunoscută prin nici una din aceste forme ale cunoaşterii. Tocmai în încercarea de a explicita demersul său filosofic, Immanuel Kant a introdus în ecuaţie termenul de „transcendent”, care desemnează tot ce se află dincolo de lumea materială, cognoscibilă prin simţuri.

La rândul său, termenul esoteric a fost folosit pentru prima oară de poetul grec Lucian din Samosata, ezoterikos fiind o extensie a unui termen şi mai vechi, to eso, folosit de filosoful grec Platon în dialogul Alcibiade. Ulterior, scriitorul creştin Clement din Alexandria, în scrierea sa Stromata, a folosit pentru prima oară termenul ezoterika pentru a desemna ceea ce este înăuntru, în interior (esoten: din interior; esokleio: eu includ; ezoterikos: interior), cu sensul de învăţătură care este comunicată unui grup restrâns de oameni care formează „interiorul” (2). Treptat, termenul ezoteric a dobândit sensul de „rezervat unui cerc restrâns” din motive diverse: limbajul specializat, cunoştinţe specifice etc. În ziua de astăzi,  termenul ezoteric poate fi aplicat in extenso şi în cazul folosirii calculatorului, în cazul pilotării unui avion, în cazul lucrului cu aparatură superperformantă; de asemenea, limbajul matematic poate fi considerat un limbaj ezoteric, inaccesibil necunoscătorilor. Totuşi, termenul ezoteric este legat în mod curent de o anumită concepţie despre lume, concepţie care, într-un fel sau altul, este legată şi se bazează pe cunoaşterea celor ce se află dincolo de lumea materială. Termenul esoteric defineşte a patra componentă a concepţiei mistice.

În fine, componenta protocronistă (protos: primul; chronos: timp), care reprezintă a cincea componentă a concepţiei mistice, scoate în relief caracterul preeminent al factorului autohton, daco-getic şi proto-românesc (în sens larg), şi continuitatea sa neîntreruptă în spaţiul carpato-danubiano-pontic, atât din punct de vedere etnic, cât şi din punct de vedere cultural şi, mai ales, spiritual.

Componenta protocronistă ce va fi prezentată în acastă carte nu are însă nimic în comun cu exagerările ce apar deseori în lucrările unor autori ce se declară „tracomani”, după cum nu are nimic în comun cu ideea foarte dragă unor exponenţi de vază ai ştiinţei istoriografice actuale, care afirmă fără nici un temei că protocronismul românesc este rezultatul ideologizat al propagandei comuniste din a doua jumătate a secolului XX. Deşi a fost adesea denaturat în vorbirea comună şi i s-au alipit conotaţii ideologice sau politice tendenţioase, dobândind astfel o încărcătură periorativă, în cele ce urmează termenul în cauză va fi folosit în sensurile sale etimologice primare; astfel, din peiorativ, termenul protocronism redevine un nume şi, mai mult decât atât, un renume.

De altfel, trebuie menţionat în mod limpede că protocronismul românesc nu are nimic în comun cu vreo ideologie sau cu vreo concepţie politică, ci are de-a face, în mod direct, cu sufletul românilor. Originea protocronismul românesc trebuie căutată în primul rând în sufletul românilor; din acest punct de vedere este irelevant faptul că, în anumite perioade istorice, unele persoane care-şi atribuie rolul de „formatori de opinie” exploatează în folos propriu, într-un sens ori în altul, ideologizat sau politic, ideile protocroniste.

Concepţia spiritualist-mistică – cu cele cinci componente ale sale pe care le-am trecut pe scurt în revistă: orientarea creştină, sensul mistic propriu-zis, componenta transcedentală, componenta esoterică şi orientarea protocronistă – are un inamic redutabil.  Acest inamic, care va fi indicat mereu de-a lungul acestui demers, este concepţia materialistă.

Concepţia materialistă, denumită impropriu ştiinţifică, pentru că numai ştiinţifică nu este (motivele acestei afirmaţii vor fi devoalate în cele ce urmează), are drept fundament ateismul, care este contrar Adevărului Suprem. Concepţia materialist-atee este o maladie psiho-mentală, sufletească şi spirituală a celor ce o promovează şi a unei întregi epoci.

O mlădiţă a concepţiei materialiste sau, mai corect spus, o aplicaţie particulară este istoriografia modernă, care-şi susţine afirmaţiile pornind de la premise false: că omul, umanitatea în ansamblu, se trage din maimuţe antropoide, că omul a parcrus un îndelungat circuit evolutiv de-a lungul a mai multor epoci:  epoca pietrei neşlefuite, epoca pietrei şlefuite, epoca bronzului, epoca fierului şi aşa mai departe. Idei cât se poate de false, de neştiinţifice şi de contrare Adevărului Suprem. Din acest punct de vedere se poate spune că filosoful germen Immanuel Kant a avut dreptate: o astfel de cunoaştere este „goală de conţinut” şi „oarbă de înţeles”.

Este reliefant în acest context faptul, oarecum comic dacă n-ar fi grav, că mulţi promotori ai concepţiei materialiste – mulţi savanţi, istorici, scriitori, formatori de opinie etc – sunt credincioşi „în timpul liber”, adică se roagă la Dumnezeu sau se închină, dar când este vorba despre concepţia istoriografică-materialistă, devin inflexibili, uitând cu totul de Cel căruia i se închină. În aceste cazuri pare să fie vorba despre o schizofrenie spirituală, adică despre o disociere de personalitate: o parte din fiinţa lor este cu Dumnezeu, cealaltă pluteşte … în altă parte.

O categorie largă de promotori ai concepţiei materalist-atee este formată de cei care au un interes ori un resort ascuns în a se ralia acestei concepţii şi, adesea, de a o promova asiduu. În cazurile acestor promotori factorul psihologic personal are un rol extrem de important. În general, promotorii concepţiei materialiste din această categorie au la activ o traumă psihologică, provenită cel mai adesea din copilărie, cauzată fie de o boală, fie de o deziluzie, fie de o neîmplinire, fie de o nedreptate flagrantă (strigătoare la cer) la care au fost supuşi, pentru care dau vina în mod direct pe Dumnezeu. Pentru a se răzbuna în mod absolut pe Dumnezeu pentru nedreptate, persoanele în cauză recurg la cea mai neconstructivă ripostă: pentru că TU m-ai nedreptăţit, eu îţi neg existenţa. Şi, pentru a-şi duce la capăt răzbunarea, astfel de persoane pun la bătaie toată energia de care dispun şi toată viaţa pe care o au de trăit în lumea materială, ticluind „scenarii” din ce în ce mai sofisticate pentru a demonstra mental, intelectual şi cultural că Dumnezeu nu există. Urmarea este că cititorii care vibrează pe aceeaşi lungime de undă şi frecvenţă cu ei, adică cei care au aceeaşi încărcătură psiho-mentală nefastă datorată unei traume, le devin cititori sau adepţi.

Cu titul de exemplu, se poate deduce că din această categorie par a face parte doi formatori de opinie arhicunoscuţi în ziua de astăzi: matematicianul Stephen Hawkins, cel care a elaborat cercetări matematice extrem de sofisticate care „dovedesc” faptul că Dumnezeu nu există, şi scriitorul Dan Brown, cel care l-a coborât pe Iisus Hristos în postura de soţ (sau „însoţitor”) al Mariei Magdalena; primul este traumatizat psihic până în străfundurile fiinţei sale în urma unei boli înfricoşătoare care i-a ţinut existenţa trupească într-un scaun cu rotile, iar al doilea este traumatizat datorită, se pare, unui viol la care a fost supus în copilărie.

Acestea sunt (o parte din) consideraţiile care conduc la ideea că nu contează numele persoanei sau a lucrării ce promovează concepţia materialistă, ci concepţia ca atare. Ceea ce ne interesează pe noi toţi, fie că suntem cititori, fie că suntem scriitori, savanţi sau istorici, sunt concepţiile, mai puţin oamenii ce le promovează.În acest context, mai trebuie specificat faptul că, în cazul în care nu va fi de acord cu un autor ori cu vreuna dintre sursele citate, ceea ce se va întâmpla destul de des, autorul acestei cărţi nu se va grăbi să critice autorul respectiv prin atacuri gratuite ori prin atitudini stupide, sfidătoare şi pline de suficienţă, ci îşi va prezenta opinia cu claritate şi francheţe, axându-se asupra concepţiei, nu asupra persoanei care o promovează. Nu interesează persoanele, adică autorii sau formatorii de opinie ce promovează, într-un moment sau altul al vieţii lor, concepţia materialist-atee, pe care singuri o intitulează „raţionalistă” sau „ştiinţifică”.

În fond această carte are rolul, pe de-o parte de a îndemna la o reflecţie aprofundată din partea cititorilor asupra temelor dezbătute, iar pe de altă parte de a  reliefa limitele zeitgeistului materialist – care este şi rămâne o „închidere care rămân închisă” – şi, implicit, de a evidenţia avantajele concepţiei mistico-spirituale, care rămâne o „deschidere care rămâne deschisă”.