ÎN MEMORIA TATĂLUI MEU – GEORGE GĂNESCU 16.05.1936 – 18.11.2015

IMG_20160321_0016

ÎN MEMORIA TATĂLUI MEU

GEORGE GĂNESCU

16.05.1936 – 18.11.2015

 

IMG_20160321_0018

FRAGMENT DIN CARTEA

MISIUNEA L.E.

PRIMA EDIŢIE – EDITURA SCRISUL ROMÂNESC 1983

EDIŢIA A DOUA –  EDITURA ALAYA & EDITURA ANDREAS PRINT  2008

UNEORI REMEMORAREA POATE CONSTITUI UN excelent mijloc de eliminare a reziduurilor psihice. În astfel de cazuri, ea operează ca un detergent psihic, care înlătură amintirile tulburi şi neliniştitoare sau dizolvă umbrele ce planează asupra unor decizii şi fapte, sedimentate de-a lungul timpului în subconştient. Deşi ele nu dispar cu totul – rămân întotdeauna cicatrice, chiar şi în cazul aşa-ziselor vindecări totale – pericolul reactivării este neînsemnat sau fără urmări dacă terapia este aplicată corespunzător.

Pentru locotenentul Savin Eparu, evocarea deveni o astfel de terapie, care-i permitea să răspundă la unele întrebări apăsătoare, sâcâitoare prin persistenţa lor, legate de evenimentele neobişnuite în care fusese implicat şi care, pentru el, începuseră în anul 1943, la puţin timp după împlinirea vârstei de 26 de ani. La vremea aceea – mai precis în acea perioadă, care cuprindea şi începutul anului 1944 – ezitase să formuleze răspunsuri clare, neechivoce. De fapt, încercase în câteva rânduri, dar nu reuşise să limpezească impresiile încă prea proaspete şi învolburate, pe care o memorie preponderent afectivă le reţinea de-o manieră subiectivă. Sperase însă că lucrurile se vor rezolva de la sine, atunci când se vor „răci”, când vor curge adică pe făgaşul lor firesc. Era conştient că obiectivitatea absolută nu se va putea obţine niciodată de la memoria unor trăiri personale, părtinitoare prin însăşi natura lor. Mai era conştient de faptul că atitudinea sa, în general, şi modul cum reacţionase în anumite situaţii, în particular, îşi puseseră definitiv amprenta pe unele evenimente, adăugând subiectivismului obişnuit şi inevitabil o participare afectivă specială, pe care, iniţial, nu o luase în calcul.

Totuşi, în ciuda limitelor, inerente oricărei metode de investigare psihologică, ştia că terapia prin evocare mentală îl degrevează de surplusul încărcăturii emoţionale şi poate facilita o analiză lucidă a acţiunilor sale, legate de întâmplările care-i marcaseră viaţa. Era posibil ca întrebările pe care şi le punea sieşi la vârsta senectuţii, să nu aibă la origine simţăminte de culpabilitate. Nu neapărat. Se spune că acest tip de balast – culpabilitatea – chinuieşte cel mai mult conştiinţa. Dar nu, Eparu nu avea să-şi reproşeze prea multe în privinţa aceasta. În definitiv, el nu făcuse decât să riposteze într-o anumită situaţie. Respectase, în acelaşi timp, indicaţiile conţinute într-un scenariu pe care nu el îl scrisese. Abaterile de la scenariu fuseseră dictate de necesităţile momentului, aşa considerase atunci că este bine. Mai târziu, la rece, ar fi procedat poate altfel, dar atunci, nu. În termeni militari, s-ar fi putut spune că respectase strategia, dar adoptase o tactică poate putinţel aventuristă. Cei câţiva ani de Istorie şi Filosofie pe care-i făcuse, înainte de a se dedica meseriei armelor, îl tentau uneori să despice firul în patru, pentru a găsi răspunsuri, credea el, cât mai simple, cât mai nesofisticate. De fapt, răspunsurile erau mai curând simpliste, ca atunci când afirma că viaţa este o aventură, o mare şi neîntreruptă aventură, deoarece fiecare zi trăită presupune luarea unor decizii care, deseori, depăşesc pragul riscului calculat. De aceea, etichetarea peiorativă care se aplica automat pe unele iniţiative primejdioase era un moft – la urma urmelor, definitorie era atitudinea interioară a persoanei care întâmpina pericolul, nu ? Unii se simţeau patrioţi, alţii aventurieri. Unii primeau laude şi medalii, alţii aveau parte de aprecieri mai mult sau mai puţin defavorabile. De fapt, era posibil ca primii nici măcar să nu fi visat la gloria „patriotului” – pur şi simplu existaseră nişte binevoitori entuziaşti în jurul lor, care le atibuiseră calităţi la care nici nu gândiseră vreodată. Ulterior, spre surprindrea lor, erau căutaţi şi înconjuraţi cu deferenţă şi admiraţie – sentimente pe care ei, patrioţii, le acceptau fără mofturi, căci, dacă se gândeau ei bine, chiar la patrie şi popor se gândiseră atunci când înfruntaseră inamicul cu mâinile goale… Fireşte, mai rămânea în discuţie modul în care fiecare în parte rezolvase ieşirea dintr-un impas sau altul. Sau dacă putuse „eroul” nostru să opteze pentru o soluţie sau alta ; mai precis, dacă avusese posibilitatea să aleagă şi cât de justificată fusese această alegere, mai târziu, când judecase la rece.

Cam asemenea gânduri îl măcinau pe Savin Eparu, mai târziu, peste ani şi ani. Nu ştia dacă să se considere un „erou” sau doar un soi de aventurier, un om care se hazarda în operaţiuni riscante, necugetate, pentru că aşa îi „sugera”, să zicem, aspectele planetare în anumite momente ale vieţii sale.

Fireşte, problema se putea pune şi alt fel : dacă să accepte că acţionase în cutare sau cutare situaţie mânat de un ideal nobil sau că, pur şi simplu, fusese de acord să descâlcească o problemă din cauza unor impulsuri de moment. Nu vroia să primească laude de la propria-i conştiinţă – dacă aşa ceva ar fi fost posibil – pentru fapte care nu avuseseră la bază dorinţa de-a se sacrifica pentru vreun ideal măreţ. Poate că această dorinţă existase, dar el nu o conştientizase suficient, pentru a-i da greutate şi pentru a o valida. Nici nu o excludea. Practic, vroia să fie cinstit cu sine însuşi şi aprecia că existaseră mai multe motive care-l determinaseră să primească propunerea lui Răileanu. Iar spiritul de aventură, care fusese prezent în viaţa lui până atunci, fără totuşi ca acesta să-l împingă la bravade inutile, jucase desigur un rol important. Autorănirea fusese probabil un exemplu al acelui spirit, deşi gestul său putea fi apreciat şi ca o exacerbare momentană a instinctului de conservare. Cu toate acestea, Eparu considera că nu teama de moarte îl determinase să-şi tragă un glonţ în zona aceea de demarcaţie dintre şold şi coapsă. Nu cconsiderase că fusese vorba de un comportament laş din partea lui. Pur şi simplu, vroise să se delimiteze de un război care, de la un moment dat, credea el, nu mai era în interesul României. Nu dorea să lupte pentru interesele altora.

La prima vedere, atitudinea sa putea să pară contradictorie. Pe de o parte, capabil de acţiuni riscante şi îndrăzneţe, pe de altă parte dorinţa de a scăpa de o primejdie iminentă printr-un act care, la prima vedere, putea fi considerat laşitate. Mai târziu, mult mai târziu – după evenimentele din 1989 – avea să-şi dea seama că, uneori, eroismul omenesc se poate amesteca destul de ciudat cu interesul personal şi chiar cu calculul meschin.Oameni consideraţi fricoşi, în anumite situaţii limită pot deveni foarte curajoşi, ca şi cum, dintr-o dată, impulsurile lor lor afective şi mentale de până atunci sunt anulate şi înlocuite cu altele, complet opuse. Mecanismul interior care provoacă această schimbare radicală este greu de explicat.

Savin Eparu nu regretase niciodată gestul său şi, dacă încerca să analizeze momentele acelea de cumpănă, o făcea exclusiv pentru a afla ce se petrecuse în sufletul său şi de unde proveneau acele tendinţe contradictorii. Nici după trecerea multor ani, locotenentul Eparu nu considera că autorănirea fusese un act de laşitate din partea sa. Iar de această părere fusese şi camaradul său, Cerbu, care asistase, cu voie sau fără voie, la acel moment dramatic.

Savin Eparu se crezuse singur, dar aflase curând că nicăieri nu poţi să fii singur. Că, mai ales pe front, există oameni care pot deveni prieteni sau duşmani. Cerbu făcea parte din prima categorie şi nu numai că nu trădă ce văzuse, dar îl şi ajută pe Eparu în susţinerea versiunii acestuia, cum că fusese rănit de un partizan rus, din cei care mişunau pe acolo, care apăreau şi dispăreau în pădurile incontrolabile din împrejurimile acelui sat cvasipărăsit de localnici. În zona în care erau încartiruiţi soldaţii români, totul era posibil, existau destule precedente.

 Fu trimis la un spital german dintr-una din ţările ocupate, apoi fu demobilizat şi trecut în rezervă. Ajunse în România pe-o vreme capricioasă, mai mult ploioasă şi durerea din şold îl determină să se reinterneze în spital. Pe Răileanu îl cunoscu cu două zile înainte de externare. Se prezentă ca find prieten cu Cerbu şi-l rugă să-i dea adresa unde locuieşte sau un loc unde să-l poată întâlni. Dorea să-i vorbească.

– Cum de m-aţi găsit ?! se miră Eparu.

Bărbatul înalt şi spătos, cu o faţă pătrată, dominată de o frunte lată şi bombată, zâmbi enigmatic.

– Ne-am interesat.

Eparu se sprijini mai bine de pernă.

– Adică, dumneavoastră şi Cerbu v-aţi interesat ?!

– Se poate spune şi aşa, admise celălalt cu un zâmbet impenetrabil, care putea însemna orice. Răileanu este numele meu.

– De ce m-aţi căutat, domnule Răileanu ? Ce doriţi de la mine ?

– Nu-i nici momentul, nici locul să vorbim despre aşa ceva.

Eparu se gândi câteva clipe. Avea ceva de pierdut ? Nu ştia, încă nu ştia. Ceva de câştigat ? Nici asta nu ştia. Îşi zise însă că felul în care îl abordase omul din faţa sa era, orice s-ar zice, destul de neobişnuit. Erau vremuri tulburi şi nu ştia cine este, de fapt, acest Răileanu. Vestimentaţia, fizionomia, felul în care se mişca nu-i spuneau nimic, nu-l caracterizau în vreun fel.

– Ce mai face Cerbu ? se trezi el întrebând.

– El n-a fost… rănit, răspunse celălalt. Se află încă pe linia frontului. Ultima veste de la el ne îndreptăţeşte să credem că, destul de curând, va fi trimis în spatele frontului.

Gândurile lui Eparu o luară razna. Uşurel, uşurel, îşi zise el. Hai să ne calmăm, individul ăsta n-a făcut la întâmplare pauza dinaintea cuvântului „rănit”. Ştie de la Cerbu ce s-a întâmplat cu mine şi cauza reală pentru care mă aflu aici.

– Mi-ar face plăcere să-l reîntâlnesc, aruncă Eparu, încercând să-şi schimbe poziţia.

Vizitatorul se repezi să-l ajute şi, cu ocazia apropierii îi şopti la ureche.

– Este foarte important pentru noi să vă întâlnim. Vă rog, spuneţi unde vă putem contacta şi în ce zi. Apoi introduse mâna în buzunar şi scoase un pachet cu biscuiţi, pe care-i puse pe noptieră.

– Vă mulţumesc, spuse Eparu grăbit. Nu trebuia să vă deranjaţi.

– N-am găsit altceva, se scuză celălalt, cu ochii la pachet.

– Îmi plac biscuiţii… Se uită în jur. Unii pacienţi dormeau, alţii se uitau distraţi pe pereţi sau în tavan. Se părea că nimeni nu lua în seamă discuţia lor. Răileanu se aşezase pe patul vecin şi avea aerul unui vizitator obişnuit. Nu se distingea prin nimic special. Apropo, ce-aţi vrut să spuneţi prin noi ?

– O să aflaţi mai mult când ne vom reîntâlni.

– Dacă o să ne reîntâlnim, vreţi să spuneţi, zâmbi Eparu.

Patul pe care se aşezase Răileanu se mişcă uşor. Bolnavul respectiv se întoarse pe o parte, cu faţa spre cei doi. Răileanu se ridică şi rămase în expectativă. Era limpede că aştepta un răspuns, oricare ar fi fost acesta.

Eparu aprecie că sosise momentul să ia o hotărâre, să dea un răspuns. Deschise gura aproape fără să mai gândească, ca şi cum în subconştientul său luase deja decizia.

– Bine, sunt de acord să ne revedem, şopti el. Exact peste şapte zile. Apoi făcu nişte gesturi cu mâinile, pe care misteriosul vizitator le înţelese imediat. Scoase din buzunar un carneţel şi un creion şi le puse pe noptieră, lângă biscuiţi. Eparu răsfoi carneţelul şi scrise pe ultima filă locul de întâlnire, ziua şi ora.

O săptămână mai târziu, se reîntâlniră la o cofetărie şi de acolo plecară într-un Ford vechi către periferia capitalei. Răileanu îşi conduse oaspetele la etajul doi al unei case cu tencuiala deteriorată şi intrară în holul, apoi în salonul unui apartament care, după mirosul neplăcut, nu era aerisit prea des.

Cu toate că nu mai fumase de multă vreme, Eparu acceptă o ţigaretă şi câteva minute pufăiră şi schimbară banalităţi despre vreme şi lipsa unor articole. Apoi comentară ultimele noutăţi de pe frontul de est, acolo unde erau angajate şi trupele române. Era anul 1943, adică în perioada de după marile pierderi suferite de armata germană în decembrie 1942. Înrăutăţirea situaţiei militar-strategice a Germaniei hitleriste zdruncinase din plin relaţia acesteia cu ţările aliate cu ea. Continuarea colaborării cu „Axa” începea să fie pusă sub semnul întrebării, iar unii membri ai guvernului Antonescu tatonau terenul pentru a stabili contacte cu ambasadele guvernelor anglo-americane. După ani şi ani, Eparu avea să afle că demersurile făcute prin intermediul guvernului turc – ţară neutră – se soldaseră cu un eşec previzibil. Atunci când avu discuţia cu Răileanu, Eparu nu ştia mare lucru, deşi auzise câte ceva.

– Poate că totuşi vom putea ieşi din războiul ăsta interminabil şi absurd. Actualul guvern, se spune, încearcă să obţină încheierea unui armistiţiu cu americanii şi britanicii. Numai cu ei.

Răileanu îşi reluase expresia neutră, care nu sugera nimic.

– Acolo, pe front, dar şi în spital, aţi fost izolat şi nu prea aţi avut ocazia să aflaţi ce se mai întâmplă în restul lumii.

– Asta aşa este, admise Eparu.

– Din păcate, încercările de genul „Pace separată”, nu par să aibă sorţi de izbândă. Practic, România nu duce război cu americanii şi britanicii, ci numai cu ruşii. Iar aceştia, în condiţiile în care câştigă foarte rapid teren, vor ignora o „variantă balcanică”, care ar vrea să îndepărteze pericolul pătrunderii trupelor bolşevice în România.

– O situaţie cam fără ieşire, recunoscu Eparu.

– Da, de o parte „Axa”, care se va dezintegra, pentru că Germania va pierde războiul, iar pe de altă parte ruşii care vor ca noi să devenim ţară ocupată. De ei, bineînţeles. Au pretextul, au şi ocazia, aşa încât vor profita din plin de aceste atuuri. Chiar şi în cazul proclamării unilaterale a armistiţiului de către România, ruşii ne vor considera tot ţară ocupată.

– Dar anglo-americanii ? Este puţin probabil să nu reacţioneze.

– Dacă ruşii forţează şi trec Prutul, anglo-americanii le vor da mână liberă în tratativele cu România. N-au încotro.

– Aşadar, nu ne putem baza nici pe anglo-americani… În 1946, Eparu avea să capete confirmarea acestei supoziţii, dintr-un articol al profesorului şi filozofului Constantin Rădulescu-Motru, care îşi dăduse seama că salvarea României nu avea să vină nici din est, nici din vest: „Unii speră în intervenţia anglo-americană. Eu nu am nici o iluzie în această privinţă. Americanii şi englezii din Bucureşti ştiu toate crimele comise de agenţii Moscovei, n-au nici o putere contra acestora. Ei se mulţumesc să fotografieze şi să înregistreze, atâta tot”.

– Deocamdată evenimentele sunt fluide, nu ştim exact ce se va întâmpla. Dar, ar fi o neghiobie din partea noastră să stăm cu mâinile în sân. Tocmai de aceea v-am invitat aici. Cerbu mi-a spus că pot să am încredere în dumneavoastră…

– Nu am încotro, îl întrerupse Eparu. Mă aveţi la mână, nu ?

Celălalt se încruntă. Avea ochi căprui, care acum deveniră aproape negri.

– Noi nu procedăm aşa ! protestă el, pe un ton apăsat.

– Cine se ascunde în spatele acestui noi ? Întrebarea păru să nu-l surprindă pe Răileanu.

– Nu vă pot spune ! Dar cred că aţi auzit de atitudinea generalului Florea Ţenescu, care în 1941 a dezaprobat pe faţă continuarea războiului. În 1942 generalul Iosif Iacobici s-a opus trimiterii unor noi divizii pe front, justificând opoziţia sa prin faptul că războiul dus departe de hotarele României este nepopular. El a fost îndepărtat din fruntea Marelui Stat-Major. Generalul care i-a urmat, Ilie Şteflea a reuşit să trimită pe front mai puţine trupe decât cele solicitate de aliatul german. Susţinătorii acestor generali s-au constituit în grupări antifasciste şi nu toţi sunt cadre militare… Suficient ?

– Oarecum. Eparu era dezamăgit. Vroia să afle mai multe, nu doar din curiozitate, ci şi pentru că avea nevoie de o idee care să-i servească drept suport pentru decizia pe care urma s-o ia. Dacă era să se implice în vreun fel, dorea să ştie mai multe.

Răileanu zâmbi, îşi dădu seama ce simţea sau ce gândea Eparu.

– Să spunem că această grupare este afiliată altora şi împreună formează o organizaţie la nivel naţional. În multe ţări din Europa occidentală asemenea organizaţii există şi acţionează cu succes. În Franţa, în Italia, în Danemarca, în Olanda, în Belgia, în Norvegia… Da, la începutul anului, în Norvegia a acţionat un comando norvegian, care a sabotat producerea „apei grele”, prin deteriorarea Uzinei „Norske Hydro”, de lângă oraşul Vemork, ceea ce are să întârzie fabricarea unor bombe de distrugere în masă de către germani. Această operaţie s-ar putea să aibă consecinţe extrem de importante asupra desfăşurării războiului. Viitorul ne-o va arăta… Dar rezistenţa antifascistă s-a extins şi în ţările din sud-estul şi centrul Europei : Polonia, Jugoslavia, Grecia, Cehoslovacia… Noi, românii, nu putem sta cu mâinile în sân, aşteptând să ne salveze alţii. Nu ne va salva nimeni din afară, noi trebuie s-o facem, altfel ne vom pomeni cu ruşii în ogradă şi de ăştia nu scapi prea uşor…

Eparu asculta cu interes expozeul gazdei, dar era nerăbdător să afle ce rol ar fi putut juca el în desfăşurarea unor evenimente de asemenea amploare.

– Mă tem că asemenea informaţii nu m-au lămurit prea mult. Care e rostul prezenţei mele aici? Este cumva o invitaţie de a face parte dintr-o asemenea grupare sau organizaţie la care v-aţi referit ? Apreciez demersul dumneavoastră, dar nu cred…

– Înainte de a vă pronunţa, vă rog să nu luaţi în calcul doar interesul personal. Asta nu înseamnă că vă cer să vă sacrificaţi în numele unui ideal. Poate că aveţi anumite convingeri, poate că nu. Ştiu că aţi depus un jurământ militar şi nu vă cer să-l încălcaţi. Nu vă puteţi însă nega patriotismul. De fapt, chiar şi susţinătorii „Axei” afirmă că sunt patrioţi şi, dintr-un punct de vedere, chiar sunt. Eu nu discut aceste aspecte şi nu fac speculaţii pe seama lor. Eu vorbesc de supravieţuirea României, dacă ea va mai exista ca stat naţional, în graniţele actuale. Oricum, dacă ne ocupă ruşii, legăturile noastre politice şi culturale cu trecutul vor fi periclitate. Credinţa şi tradiţiile noastre se vor pierde. Rădăcinile noastre se vor usca. Poate ne vom numi Republica sovietică România şi vom face parte din URSS… Da, vom cânta în limba rusă şi poate că vom ajunge să vorbim în aceeaşi limbă.

Eparu îşi mai aprinse o ţigaretă din pachetul lăsat de Răileanu la îndemână şi suflă fumul spre tavan, fără a-l trage în piept. Se ridică greoi de pe scaunul cu spătar curbat şi făcu câţiva paşi prin încăpere. Nimic personal. Ca o cameră de hotel. Nici un tablou, cu excepţia unei litografii cu Maica Domnului şi Pruncul Iisus agăţată pe unul din pereţi. În ciuda izolării la care-l obligase viaţa de front, Eparu auzise câte ceva despre acele organizaţii antifasciste. Mai auzise însă şi de faptul că agenţi ai Moscovei, care îşi spuneau comunişti, se infiltrau în aceste organizaţii pentru ca, la momentul potrivit, să acţioneze în favoarea sovieticilor. Tabloul de pe perete ar fi putut arăta că Răileanu nu era unul dintre aceştia. Dar era oare locuinţa lui Răileanu ? Puţin probabil.

– Speram că, cel puţin din punctul meu de vedere, războiul a luat sfârşit. Arătă spre picior: el m-a scos din socotelile militare.

– Este unul din motivele pentru care am ţinut să vă cunosc. Cerbu mi-a spus ce s-a întâmplat. A fost un act de curaj, nu de laşitate.

– Cerbu face parte din organizaţie ? schimbă vorba Eparu.

– Ceea ce numiţi dumneavoastră „organizaţie” este mai mult o stare de spirit. Dar, să-i spunem Organizaţie, nu deranjează pe nimeni denumirea. Cerbu ne ajută, aşa cum şi dumneavoastră ne-aţi putea ajuta.

Eparu luă taurul de coarne.

– De ce aş face-o ? Se opri, se reaşeză pe scaun şi rosti ca pentru sine : Da, de ce aş face-o ? Am avut şi încă mai am prieteni printre nemţi. N-ar fi trădare din partea mea dacă m-aş întoarce împotriva lor ? Să nu uităm că, în momentul de faţă, sunt încă aliaţii noştri.

Răileanu îşi mai aprinse şi el o ţigaretă. Trase fumul cu putere şi-l expulză în mici rotocoale, ca şi cum nu auzise ultima remarcă a lui Eparu.

– Nu vă cer să luptaţi cu arma în mână împotriva actualilor aliaţi. Poate se va ajunge şi la asta, dar nu noi vom decide când şi cum. Vă cer doar să vă folosiţi inteligenţa şi curajul pentru a descurca nişte iţe încâlcite, care ne dau bătaie de cap. Vorbise repede şi sacadat.

– De ce aş face-o ? repetă Eparu întrebarea pusă mai înainte.

Răileanu strivi chiştocul într-o scrumieră ciobită şi luă loc pe un scaun, de cealaltă parte a mesei prăfuite. Îl privi drept în ochi pe Eparu. Ochii căprui cu luciri închise îl cercetară cu mare atenţie, ca şi cum ar fi vrut să-i pătrundă în cele mai ascunse unghere ale minţii. Eparu îi susţinu privirea fără să clipească.

– Fiecare are de îndeplinit o misiune pe pământ. Poate are chiar mai multe, dar una singură este esenţială pentru el. Eu cred că de aceea ne şi naştem – pentru a înfăptui această misiune, această sarcina de viaţă. Din păcate, cei mai mulţi nu-şi dau seama că există aşa ceva, ei consideră că trăiesc la întâmplare şi că viaţa este o înşiruire de întâmplări fericite ori nefericite. Doar atât.

– Ce menire au cei oropsiţi de soartă ?! se miră Eparu.

– Să înveţe lecţia umilinţei. La Dumnezeu nu poţi ajunge decât cu umilinţă.

– Înseamnă că cei bogaţi şi puternici au parte de o menire complet opusă ? Sau că ei sunt încă din timpul vieţii damnaţi?…

– Aceştia au o sarcină poate mai dificilă. Ei trebuie să înveţe lecţia compasiunii şi a fraternităţii. Ei trebuie să-şi ajute semenii. Dacă nu, vor avea parte de soarta celor „oropsiţi”, cândva…

– Da, Legea cauzalităţii sau a consecinţelor – soarta ne-o facem singuri, într-o viaţă, iar consecinţele le suportăm, inevitabil, mai târziu, în aceeaşi viaţă sau în alta.

– N-aş vrea să deviem de la subiect… Poate, în alte condiţii, cu altă ocazie, mi-ar face plăcere să dezvoltăm subiectul.

– Desigur, să sperăm că vom apuca altă ocazie. Aşadar,care credeţi că este misiunea mea… principală ?

– Nu ştiu, trebuie să v-o descoperiţi singur. De un lucru sunt însă sigur : aveţi curaj, sânge rece şi inteligenţă, iar aceste calităţi trebuiesc folosite într-o direcţie bună. Este o obligaţie morală faţă de Creatorul Divin. Că-i vorba de o sarcină de viaţă principală sau nu,este lipsit de importanţă în cazul de faţă.

IMG_20160321_0018