PECETEA MORŢII

EDIŢIE SPECIALĂ

FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

1 - CARTEA 1 - COPERTĂ - FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

PECETEA MORŢII

Pecetea morţii este un însemn auric care apare la persoanele care au în destin, în viitorul apropiat, moartea fizică. De regulă, pecetea morţii apare cu şase zile înainte ca omul să moară. Ea apare la persoanele care, potrivit karmei individuale, în viitorul apropiat, trebuie să moară; de exemplu la persoanele în vârstă sau la persoanele foarte bolnave.

Totuşi, pecetea morţii nu apare numai la persoanele care, din punctul de vedere al karmei individuale, trebuie să moară; ea apare şi la persoane care intră în contradicţie cu legile cosmice, în urma exercitării liberului lor arbitru. În acest ultim caz, pecetea morţii poate fi observată la multe dintre persoanele care îşi duc existenţa în lumea interlopă şi care comit acte grave, aflate în contradicţie cu legile divine.

Lumea interlopă nu este numai lumea tâlharilor, criminalilor sau violatorilor, ci şi a celor care, prin funcţiile publice pe care le deţin, fură fără a fi prinşi, trag „ţepe” la nivel de stat, trădează etc.

Pecetea morţii mai apare şi la persoanele care abandonează lupta cu influenţele malefice şi care se dedau viciilor de tot felul, la fel cum apare şi la persoanele care au plăcerea sadică de a distruge natura sau de a chinui animalele ori oamenii.

Pecetea morţii are forma unui mic bănuţ, dar nu are o culoare clar definită. Oricum, în ea se regăsesc culorile negru, gri, cenuşiu, maron. Pecetea morţii este pusă de către Îngerul Morţii, în prezenţa Îngerilor Veghetori personali ai omului respectiv, la nivelul cuantic al corpului sufletului.

În afara cazurilor persoanelor pentru care moartea este un fenomen natural, deci în afara oamenilor în vârstă, apariţia peceţii morţii la un om denotă faptul că persoana respectivă este „deschisă” unor eventuale evenimente dramatice sau catastrofale, care se soldează cu moartea. De cele mai multe ori, inconştient, când li se pune pecetea morţii la nivelul aurei, mulţi oameni înţeleg imediat pericolul şi iau măsurile ce se impun. Mulţi oameni se întorc de la a face răul şi încearcă să-şi reechilibreze viaţa.

Când are loc un asmenea fenomen de reabilitare personală, pecetea morţii îşi modifică culoarea, sfârşind prin a se dizolva. Culorile întunecate – negru, maron, gri sau cenuşiu – se transformă în portocaliu, verde sau auriu. În final, pecetea morţii arde ca o efigie de hârtie. Energia purificatoare ce aprinde pecetea morţii vine direct de la spiritul omului. În lumea eterică se spune că, ori de câte ori omul reuşeşte să răstoarne o situaţie catastrofală, care-l ducea în mod sigur la moarte, este „mare bucurie în ceruri”. Practic, sufletul (subconştientul) atenţionează conştientul – de multe ori în vis – de faptul că se îndreaptă spre un deznodământ fatal, iar acesta încearcă să scape de „focarul de infecţie” care-l macină. Dacă omul perseverează însă în a face răul, cu siguranţă că moartea nu-l va mai ocoli.

Probabil că ne întrebăm adesea, care sunt motivele pentru care există atâta rău şi de ce sunt toleraţi oamenii care constituie un pericol evident pentru semenii lor şi pentru întreaga natură. Răspunsul nu poate fi decât unul singur: în cosmosul spiritual nu se fac procese de intenţie, iar omul dispune de liberul arbitru. Desigur, înainte de a face răul şi de a persevera în facerea răului, omul este avertizat prin anumite semne sau evenimente de faptul că a luat-o pe un drum greşit; dar, de cele mai multe ori, nu ia în seamă micile prevestiri ale vieţii. Totuşi, în general, omul simte că ceva nu este în ordine.

De fiecare dată când un om săvârşeşte ceva rău, cosmosul şi instanţele karmice se autosesizează. Dacă perseverează în săvârşirea unor fapte rele, atunci începe un fel de numărătoare inversă, până când cosmosul nu mai poate tolera încălcarea legilor cosmice, iar Îngerul Morţii pune pecetea morţii. Chiar şi atunci, în al doisprezecelea ceas, omul mai are o şansă: poate înţelege rezultatele faptelor sale sau poate conştientiza faptul că greşeşte grav şi se poate întoarce la o conduită în acord cu legile divine.

Mândria exagerată este, fără îndoială, cea mai răspândită boală sufletească a omului modern. Acumulând bunuri terestre sau având putere de decizie asupra semenilor, unii oameni uită de unde au plecat. Alţii încep să se creadă invulnerabili, dar tocmai acesta este semnul că declinul nu este departe.

În momentul în care un om se crede zeu sau chiar egalul lui Dumnezeu şi nu recunoaşte altă instanţă în afară de sine însuşi, poate să fie convins că sfârşitul nu e prea departe. Chiar şi în acest moment, omul respectiv se poate întoarce spre calea normală, a echilibrului şi a bunului simţ. Atunci roata destinului se va roti în favoarea sa. Unii se cred a fi egali lui Dumnezeu şi au în ei sentimentul puterii absolute – sentimentul puterii de a decide soarta altui om, aşa cum fac tâlharii, asasinii sau violatorii -, care este semnul cel mai clar al influenţei lucifericului în om. La fel simt, din păcate, şi unii şefi sau patroni din ziua de astăzi, care se joacă cu destinele oamenilor, nerespectându-şi contractele scrise sau verbale pe care le-au încheiat, amânând în mod nejustificat plata salariilor sau obligând, de exemplu, femeile să treacă prin paturile lor. Deşi micul şef sau patron „şmecher” se simte încă „tare”, semnele prevestitoare se înmulţesc, micile neplăceri ale vieţii se înteţesc, iar semnele vremurilor bat la poartă. Şi, nu de puţine ori, deloc întâmplător, un astfel de şef sau de patron atotputernic, tiranic, „şmecher”, „ţepuitor” sau cu „talente” erotice poate să aibă la un moment dat un accident de maşină mai mult sau mai puţin banal – oricum, nu extrem de grav, şi nu dintre acelea care să se soldeze cu decesul – şi să rămână cu sechele toată viaţa. Iar dacă micile necazuri ale vieţii – de exemplu, banalele accidentele de circulaţie sau bolile trecătoare -, nu au darul de a cuminţi un om, atunci, ca împinşi de un resort nevăzut şi neştiut, la poarta vieţii se adună nori negri, căci aplicarea peceţii morţii nu este departe. Iar dacă s-a pus deja pecetea morţii, atunci accidentele grave de circulaţie ce se soldează cu decese nu sunt prea departe.

Şi, pentru că tot am vorbit despre micile neplăceri ale vieţii, despre banalele accidente şi boli fără răsunet deosebit – sau chiar despre amenzile plătite agentului de circulaţie pentru depăşirea vitezei legale -, trebuie să spunem că, departe de a fi întâmplări gratuite sau minore, sunt avertismente serioase că lucrurile nu sunt în ordine. Succesul în afaceri ori dreptul de a dispune de alţii după pofta inimii, care se ridică la cap unor patroni sau şefi, generează sentimentul luciferic de atotputernicie şi superpotenţă, aceştia uitând, de exemplu, că angajata adusă în pat cu forţa nu se prostituează de amorul artei, ci pentru a-şi păstra locul de muncă, pentru a avea ce mânca şi a-şi creşte copiii.

Succesul în afaceri, care generează sentimentul superpotenţei, este cel ce, de regulă, determină şi depăşirea vitezei legale sau neacordarea priorităţii, căci, nu-i aşa, legile rutiere sunt doar pentru alţii, pentru „ceilalţi”, pentru „proşti”, iar acesta este primul pas spre catastrofă. Iar în momentul în care vezi un bolid ultimul răcnet, gonind nebuneşte pe străduţe întortochiate, poţi fi convins că, undeva, la un colţ sau la o intersecţie, pândeşte cineva sau ceva nevăzut, necunoscut…

Situaţia este foarte gravă în cazul oamenilor care încalcă porunca lui Dumnezeu: să nu ucizi. Ucigaşii – este vorba despre autorii direcţi, dar şi despre autorii morali ai crimelor: cei care dau ordinele – suferă o transformare aurică dramatică. În momentul comiterii crimei, făptaşului îi dispar straturile aurei exterioare; practic, el nu mai are corp emoţional, corp astral ori corp mental, fiind învăluit într-un corp auric de culoare neagră, format din mai multe sfere negre, lucioase. Luciul unui corp auric de culoare neagră are o fascinaţie stranie, fiind capabilă de a induce privitorului clarvăzător o paralizie temporară. Corpul auric de culoare neagră este emanaţia directă a fiinţelor întunericului, Cei cu ochii negri. În cazul în care încalcă porunca lui Dumnezeu, să nu ucizi, făptaşul este, pur şi simplu, cotropit auric de Cei cu ochii negri – fiinţele întunericului.

Şi la sinucigaşi, straturile aurei exterioare dispar scurt timp înainte de suicid, iar omul este învăluit într-un ovoid auric, format din culori întunecate, care dau o senzaţie de răceală şi de însingurare. La sinucigaşi mai are loc şi un alt fenomen dramatic. În momentul în care dispar structurile aurei exterioare, iar ovoidul întunecat – corpul auric de culoare neagră – pune stăpânire pe om, Cei cu ochii negri – fiinţele întunericului – se manifestă cu putere. În acele momente, sufletul devine prizonier în cochilia aurică întunecată, iar omul intră ca într-o ceaţă densă, care-l paralizează. În momentul în care un om a luat, afectiv şi mental, decizia de a se sinucide, devine prizonier în cochilia întunecată indusă de către fiinţele întunericului (Dree şi Lorehh). Cu câteva momente înaintea actului sinuciderii, omul respectiv devine aproape paralizat. El reacţionează ca un pasager închis într-un automobil care se îndreaptă spre o prăpastie. Deşi ar vrea să sară din mers în al doisprezecelea ceas, nu-l mai ajută nimeni, iar sufletul acelui om priveşte cu groază, din planul său cuantic, cum trupul care este „Chipul domnesc” este batjocorit în cel mai înjositor mod.

După moarte, atât la ucigaşi, cât şi la sinucigaşi, sufletul este furat de către fiinţele întunericului, iar omul – corpul duh – trebuie să se îndrepte spre un loc cu adevărat întunecat – în iadul cel mai de jos…

Raporturile celui care se sinucide cu Fiii Luminii, cu proprii săi Îngeri Veghetori şi cu Iisus Hristos devin dramatice. Dacă, în decursul existenţei cotidiene, indiferent de împrejurări, Fiii luminii, Îngerii Veghetori şi Iisus Hristos ajută omul în cele mai diferite situaţii – oamenii cu probleme serioase fiind, de altfel, cei mai monitorizaţi -, în cazul sinuciderii, problemele se complică. Îngerii Veghetori, Îngerul Gabriel sau altă orice fiinţă îngerească posedă capacitatea ontologică de a „monitoriza” o fiinţă umană, oriunde în Terra aurica. Nimic nu scapă percepţiei îngereşti, care este dincolo de tot ce-şi poate imagina un om. Acelaşi lucru se poate afirma, fireşte, şi cu privire la Iisus Hristos – cu atât mai mult.

În cazul în care omul se sinucide, el dispare pur şi simplu din raza de percepţie şi de acţiune a fiinţelor diriguitoare ale cosmosului, fapt ce poate depăşi înţelegerea omenească !

14

FRAGMENTE DIN CICLUL DE CĂRŢI „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” REALIZAT PE BAZA DEZVĂLUIRILOR

CLARVĂZĂTORULUI EUGEN NICOLAE GÎSCĂ