KOSMOS – PRIMUL ELEMENT

EDIŢIE SPECIALĂ

FORŢĂ CONTRA FORŢĂ„-

1 - CARTEA 1 - COPERTĂ - FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

KOSMOS

12

PRIMUL ELEMENT

š Oceanul de lumină

În momentul în care spiritele naturii şi îngerii au ajuns la maturitatea necesară comuniunii perfecte cu Dumnezeu – au fost toţi în unu şi unu în toţi -, s-a format al doilea cosmos, Oceanul de miros. La fel ca Oceanul de sunet, Oceanul de miros a avut trei manifestări principale, care s-au format succesiv.

La început a fost Oceanul de sunet al mirosului (care nu trebuie confundat cu Oceanul de miros al sunetului), apoi Oceanul de miros al mirosului şi Oceanul de lumină al mirosului (Toate aceste denumiri atipice încearcă să desemneze forme existenţiale total diferite de cele care există în lumea materială; dacă pentru termenii de sunet şi lumină există reprezentări clare în lumea materială, termenul de miros este total atipic).

În Oceanul de miros, creaţia s-a desfăşurat independent de cosmosul anterior – a fost o creaţie ex nihilo. Mai întâi, Dumnezeu a creat Întocmirile, apoi a creat locuinţele (lumile) şi, ulterior, a creat spiritele naturii şi îngerii. Fiinţele din Oceanul de miros au fost altele decât cele din Oceanul de Sunet: alte făpturi, altă geneză, desfăşurată însă după acelaşi pattern. În momentul atingerii deplinei comuniuni cu Dumnezeu, fiinţele dintr-un ocean – spirite ale naturii şi îngeri – s-au manifestat ca energii în lumile imediat următoare, fără a înceta să fie ceea ce sunt.

Când al doilea cosmos, cu cele trei manifestări ale sale, a atins deplina sa plenitudine în ceea ce priveşte creaţia lumilor şi a făpturilor, Dumnezeu a creat Oceanul de lumină, al treilea cosmos. Oceanul de sunet şi Oceanul de miros sunt situate cam în acelaşi spaţiu – din punct de vedere spaţial, sunt incluse în acelaşi perimetru. În schimb, Oceanul de lumină a fost creat la o anumită depărtare de cele două Oceane anterioare. Oceanul de lumină a avut, la rândul său, trei mari aspecte concretizate prin trei sfere. Prima sferă a Oceanului de lumină a fost Oceanul de sunet al luminii, a doua a fost Oceanul de miros al luminii, iar a treia a fost Oceanul de lumină al luminii (propriu-zis).

După desăvârşirea Oceanului propriu-zis de lumină – cea de-a treia metamorfoză – toate spiritele naturii şi toate fiinţele îngereşti din cele trei mari oceane create anterior, au format o singură fiinţă, realizând o uriaşă simbioză cosmică; prin liberul lor arbitru, în urma unei grandioase evoluţii cosmice, toate fiinţele din cosmos au devenit una şi au intrat în comuniune perfectă cu Unicul Dumnezeu. În spiritul unei fiinţe îngereşti şi al unui spirit al naturii se reflectă toate celelate fiinţe compatibile din cosmos. Toţi sunt unu şi unu este în toţi; unu/toţi sunt în comuniune continuă cu Unicul Dumnezeu.

Fiecare fiinţă îngerească sau spirit al naturii îşi desfăşoară activitatea de menţinere a creaţiei, manifestându-se simultan atât ca formă umanoidă, cât şi ca energii. În ultima ipostază, fiinţele respective participă, fiecare potrivit rolului pe care-l are, la menţinerea Întocmirilor – a mediului – şi a corpurilor de formă umanoidă ale celor de pe treptele ierahice mai mici – pe care-i denumesc „fraţii mai mici în putere şi tărie”. Prin spiritul lor, situat într-o poziţie relativ asemănătoare cu cea a oamenilor întrupaţi de astăzi (adică în mijlocul pieptului), spiritele naturii şi îngerii sunt în comuniune permanentă cu fiinţele similare care îşi desfăşoară activitatea în toate celalalte Oceane, lumi şi planuri cuantice.

În momentul în care este alături de un om întrupat şi, eventual, îl veghează, o fiinţă îngerească – de exemplu, un Înger Păzitor – poate merge în orice lume doreşte, în orice plan cuantic, din orice Ocean şi poate comunica cu orice frate de-al său, spirit al naturii sau înger. Mai mult decât atât: o astfel de fiinţă se poate manifesta sub forma unor energii, fără a înceta să se manifeste ca formă umanoidă.

Primele fiinţe îngereşti apărute în Oceanul de lumină au fost create ca o sinteză a tuturor Întocmirilor şi elementelor mediului acelor lumi / locuinţe. Cele create mai târziu întruchipau doar un element, un segment sau o ramură a întocmirilor.

Ca energie, o fiinţă îngerească sau un spirit al naturii poate susţine o ramură a cosmosului; de exemplu, un spirit al naturii de foc se poate manifesta în toate acele fenomene fizice care au ca suport de manifestare focul. Un spirit al naturii de apă sau o fiinţă îngerească se poate manifesta în toate fenomenele ce au ca suport de manifestare apa şi aşa mai departe.

 

š Primul element œ

Pentru a înţelege subiectele trecute succint în revistă în paginile anterioare, se impune o comparaţie cu ceea ce se petrece, actualmente, în lumea materială. Să spunem că, la originea cosmosului se află un singur element chimic. Acesta este oxigenul – O. Din oxigenul primordial s-a format un al doilea element chimic, hidrogenul – H. Din combinaţiile O cu H s-a format al treilea element chimic, carbonul – C. Din aceste trei elemente principale s-a format, în urma unor reacţii chimice, tot ce există.

Să ne imaginăm acum că oxigenul originar este, el însuşi, o fiinţă îngerească. Această fiinţă are o putere extraordinară: se poate manifesta atât în formă umanoidă (ca individualitate sau, mai exact spus, ca persoană), cât şi în formă neumanoidă, ca energie. În acest context, se poate spune că oxigenul din cosmos este manifestarea unui înger, iar particulele de oxigen risipite în cosmos sunt părticele din trupul său. În prima sa fază, oxigenul a fost o energie. Într-o bună zi, sub acţiunea Creatorului, esenţa oxigenului s-a coagulat, formând un reprezentant al său cu o formă umanoidă. Din acel moment, oxigenul s-a manifestat în cosmos atât ca energie, cât şi ca fiinţă de formă umanoidă. Acesta a fost oxigenul în starea sa cea mai pură.

Fireşte, cosmosul nu este compus din oxigen pur, ci din modificări ale acestuia. Fiecare modificare a oxigenului reprezintă o stare, iar fiecărei stări îi corespunde o altă fiinţă îngerească de formă umanoidă (sau spirit al naturii), care este derivată din cea originară. Şi aceste fiinţe derivate se pot manifesta atât sub formă umanoidă, cât şi ca energie. Se poate spune că, deşi trupul lor este risipit în întregul cosmos, sub forma unor particule, astfel de fiinţe se pot manifesta şi prin forme umanoide – ca persoane.

Toate fiinţele ce corespund unor modificări ale oxigenului pur au ajuns în timp la o comuniune perfectă – sunt toate în una şi una în toate şi fiecare/toate se află în comuniune cu Creatorul. Totodată, ele se pot manifesta atât ca individualităţi, cât şi ca energii. Ca energii, ele reprezintă temelia întregului cosmos, în sensul că din particulele trupurilor lor s-a format tot ce există.

Primele fiinţe (spirite ale naturii şi fiinţe îngereşti) ale ramurii numită oxigen – pe care le putem de denumi Principi sau Prinţi – sunt cele mai puternice, datorită faptului că le conţin pe toate celelalte. Pe măsură ce se depărtează de cele aflate în capătul listei (de Prinţi), fiinţele derivate au caracteristici din ce în ce mai slabe. Deşi se manifestă atât în forme umanoide cât şi ca energii, fiinţele respective rămân subordonate Prinţilor.

Se poate spune că Prinţii elementelor sunt în toate fiinţele subordonate ale ramurii respective – sunt toţi în unu şi unu în toţi, într-o comuniune perfectă. De asemenea, există o comuniune între fiecare fiinţă a ramurii şi Dumnezeu (Regele). Creatorul se manifestă, deopotrivă, în fiecare dintre fiinţele ramurii respective. În Prinţul ramurii, Dumnezeu (Regele cosmosului) se manifestă cel mai amplu, iar în fiinţele subordonate se manifestă diluat, în funcţie de caracteristicile pe care le are.

Dacă nu ar exista această comuniune cu Prinţul, n-ar mai fi vorba despre ramura oxigenului, ci despre o altă ramură. O altă ramură – de exemplu, ramura hidrogenului – a apărut datorită faptului că una din fiinţele subordonate ale primei ramuri, a oxigenului, n-a mai vrut să fie în comuniune cu toţi ceilalţi fraţi ai săi, astfel că s-a rupt de ierarhia respectivă.

În momentul în care s-a rupt de ierarhia de fiinţe specifică ramurii oxigenului, această fiinţă a devenit un Prinţ şi şi-a format propriul său „regat”, astfel că s-a format un nou şir de fiinţe, care, la rândul lor, au generat noi metamorfoze ale cosmosului. Astfel s-au format ierarhiile de spirite ale naturii şi de fiinţe îngereşti în Oceanul de lumină, cu specificaţia că fiinţele respective s-au format simultan cu elementele primordiale din care a fost alcătuit cosmosul.

Elementele primare şi fiinţele corespondente din Oceanul de lumină nu trebuie confundate cu cele care au apărut ulterior în lumea materială, dar se poate concede că, într-un fel, elementele cunoscute astăzi sunt ultimile reflectări ale elementelor primare. Elementele primordiale apărute în Oceanul de lumină au fost precursoarele celor actuale.

Dacă ne este permisă folosirea termenului kantian de numen, putem spune că vechile Întocmiri din Oceanul de lumină sunt aspecte numenale ale elementelor actuale. Ulterior, de-a lungul metamorfozelor cosmice, aspectele numenale s-au densificat progresiv. Astfel, oxigenul din Oceanul de lumină nu mai este acelaşi cu cel din cosmosul material; în cosmosul material, el a suferit multiple modulaţii. Deşi în cosmosul material poate fi vorba despre acelaşi oxigen, este vorba despre un oxigen „căzut”. Oxigenul căzut a fost primul element chimic din cosmosul material. De altfel, fiinţele îngereşti denumesc oxigenul din cosmosul material printr-un cuvânt care înseamnă „părere de rău„.

Al doilea element chimic a fost hidrogenul, care a reprezentat o tentativă a oxigenului de a se reîntoarce, pe o altă cale, la starea originară. Din amestecul celor două elemente, O şi H, s-a născut un alt element şi anume apa, care este formată din două părţi de hidrogen şi o parte de oxigen. După apariţia apei s-au născut alte două elemente: focul şi aerul.

Evenimentele derulate apoi atât la nivelul apei, cât şi la nivelul aerului şi focului, au adus o gamă largă de alte elemente chimice, care au culminat cu apariţia carbonului. Într-un fel, carbonul poate fi definit drept „starea de putrefacţie a apei” (deci este un element “căzut”). Din combinaţiile carbonului (cu cele patru valenţe ale sale) s-a format pământul.

Ca o paranteză, se poate spune că, astăzi, ştiinţa modernă ia în calcul doar ultima stare a cosmosului şi, în consecinţă, încearcă să explice metamorfozele carbonului – starea de putrefacţie a apei – care a devenit pământ, crezând că explică totul. De fapt, carbonul şi combinaţiile sale nu reprezintă decât ultimul avatar al cosmosului, pe cel mai de jos palier cuantic, iar istoria cosmosului narată de ştiinţa modernă – de la Big Bang-ul originar până la apariţia omului şi la formarea civilizaţiei actuale – este cunoscută astăzi doar în proporţie de maximum 5%. Pământul este doar starea de putrefacţie a apei, ceea ce înseamnă că istoria elementului pământ, cu tot ce s-a desfăşurat la suprafaţa sa, este doar istoria putreziciunii apei.

Chiar şi în planul material, paralel cu istoria pământului şi a carbonului, s-au mai desfăşurat o istorie a apei, o istorie a focului, o istorie a aerului, la care au participat fiinţe de diferite categorii (spirite ale naturii şi fiinţe îngereşti), fiecare în funcţie de elementul pe care-l reprezintă.

cristian gănescu - editura alaya 1

FRAGMENTE DIN CICLUL DE CĂRŢI „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” REALIZAT PE BAZA DEZVĂLUIRILOR

CLARVĂZĂTORULUI EUGEN NICOLAE GÎSCĂ