TRECEREA PRIN POARTA MORŢII

EDIŢIE SPECIALĂ

FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

1 - CARTEA 1 - COPERTĂ - FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

TRECEREA PRIN POARTA MORŢII

š Redescoperirea de sine

Ultimul act al existenţei omului în lumea materială este Marea Trecere – moartea. Imediat după ce a trecut dincolo, fiecare om se redescoperă pe sine însuşi – cel care a fost, este şi va fi.

Fiecare om descoperă, de asemenea, că, de-a lungul existenţei încarnate, a fost acoperit şi învăluit într-o multitudine de voaluri succesive. După decorporare, toate aceste voaluri dispar, întrucât nu mai are ce să le susţină, căci personalitatea, fabricată de-a lungul existenţei întrupate, intră în stare de disoluţie.

Imediat după Marea Trecere, fiecare om are o serie de trăiri – scurte străfulgerări cognitive, ca nişte flashuri de cunoaştere. Străfulgerările cognitive nu sunt oferite în mod arbitrar de cineva aflat în exterior, ci reprezintă doar reconectarea fiecărui om la propria sa fiinţă atemporală. Redescoperirea de sine, imediat după momentul marii treceri, permite conectarea la un tip de cunoaştere diferit de cel realizat prin intermediul simţurilor şi mentalului. Într-o fracţiune de secundă, orice om descoperă adevărul cu privire la sine şi cu privire la cosmos. De fapt, orice om îşi reaminteşte totul.

Ca o consecinţă directă a marii treceri, fiecare om – chiar şi cel mai materialist – îşi dă seama că identificarea fiinţei sale cu trupul material a fost o eroare. De asemenea, realizează şi faptul că trupul a fost doar un instrument. Trupul a fost ca un palton pe care omul l-a îmbrăcat în momentul în care, prin naştere, a pătruns în lumea materială. Chiar în momentul în care conştientizează acest fapt, omul se întreabă cum de-a fost atât de orb, de-a lungul existenţiei întrupate. Se întreabă, de asemenea, cum de s-a lăsat „furat” de peisajul lumii materiale şi de concepţiile ei specifice – cum de-a fost posibil să uite de sine.

Apoi urmează pasul următor: omul înţelege foarte clar că scurta viaţă din lumea materială a avut un scop. De asemenea, omul înţelege că viaţa în trup material are un scop general pentru toată umanitatea. Omul mai înţelege şi faptul că, subsumată scopului general, viaţa sa personală trebuia să se ralieze scopului general.

Imediat după aceea, omul înţelege şi faptul că există o diferenţă imensă între dezideratele ce trebuiau atinse şi ceea ce a realizat de-a lungul vieţii. Cu alte cuvinte, omul înţelege că, în momentul naşterii în lumea materială, exista un plan ideal a ceea ce trebuia să facă. Acesta este planul ideal al vieţii: planul adevărat. Planul adevărat nu a fost impus de nimeni altcineva decât de omul însuşi. Omul însuşi, înaintea naşterii în lumea materială, a pregătit cu minuţiozitate totul, pentru a-şi împlini scopul personal şi pentru a se integra scopului general al umanităţii. Planul ideal este structurat adânc chiar în fiinţa sa interioară şi reflectă ceea ce trebuia să facă, pentru a fi în acord cu cosmosul. Pentru ca un om să fie în acord cu cosmosul, trebuie să respecte Legile divine. Dacă ar respecta Legile divine, omul s-ar integra în Firea lucrurilor, în Ordinea cosmică, şi ar împlini planul ideal, devenind astfel o Cruce de Om – un om care îşi poartă crucea şi devine una cu ea.

De cealaltă parte, este ceea ce a făcut omul de-a lungul existenţei în lumea materială, încălcând, într-un fel sau altul, Legile. Acesta este planul realizat. Între planul ideal şi planul realizat există o imensă diferenţă de potenţial. Diferenţa de potenţial dintre cele două planuri poartă numele de karma.

Sentimentul de ruşine ce apare la orice fiinţă omenească imediat după Marea Trecere, este generat tocmai de diferenţa de potenţial între ceea ce trebuia să facă şi ceea ce a făcut – între planul ideal şi planul realizat.

Imediat după Marea Trecere, fiecare om înţelege că nu a respectat planul ideal, pentru a fi în armonie cu cosmosul. Iar atunci apare dorinţa profundă de a îndrepta ceea ce a greşit, pentru a fi în armonie cu sine însuşi şi cu cosmosul. În primele fracţiuni de secundă ce urmează marii treceri, fiecare om îşi îndreaptă, cum este firesc, atenţia asupra sa şi a ceea ce este în momentul prezent – în prezentul continuu. Iar atunci, fiecare om îşi aminteşte de trupul său.

Conştientizând legătura cu trupul, fiecare om este cuprins de un sentiment de milă profundă faţă de sine. Fiecărui om i se pare, în acele momente, că se trezeşte dintr-un vis. Şi nu din orice vis, ci dintr-un coşmar, în care se făcea că este „altcineva” – un personaj straniu, cu un comportament haotic, imprevizibil şi derutant. Cu adevărat îngrozitor este însă faptul că acel „altcineva” nu este doar un personaj de vis, ci chiar generatorul visului. Omul înţelege că el însuşi este acel „altcineva” şi că nu este vorba de un vis, ci de propria sa existenţă în lumea materială. O existenţă care i se păruse cândva extrem de lungă. Din starea în care se află, imediat după momentul morţii, alături de propriul său trup devenit cadavru, orice om este zguduit interior: devine mut de uimire. Abia acum conştientizează cu adevărat ce a fost şi ce a devenit.

Stupefiat, cutremurat interior, orice om îşi contemplă pentru prima oară trupul din afară. Descoperă, evident, acelaşi trup pe care-l văzuse doar în oglindă ori în fotografii, prea grăbit să-l analizeze în detaliu, cu luciditate, de-a lungul existenţei întrupate – un trup care deja zace inert, palid, fără viaţă, cu ochii semideschişi, goi, cu pleoapele uşor umflate. Trupul inert, părăsit de suflul vieţii, pare o păpuşă abandonată de păpuşar.

Imediat după Marea Trecere, orice trup începe să emită mirosul specific al morţii, care începe să se înstăpânească asupra conglomeratului de celule fizice. Orice om înţelege atunci că trupul nu mai este al său şi că viaţa nu-i mai aparţine. De fapt, trupul n-a fost niciodată al său, iar viaţa nu i-a aparţinut, deşi aşa crezuse. Atunci, orice om îşi poate reaminti motto-ul pe care, într-un fel sau altul, l-a urmat de-a lungul vieţii. „Fac ceea ce vreau, pentru că sunt liber. Iar ceea ce vreau este să-mi fie bine. Nu dau nimănui socoteală pentru ceea ce fac. Nici chiar lui Dumnezeu…”

Totuşi, doar la câteva momente după actul morţii, chiar în faţa angrenajului de celule care-i servise drept sălaş de-a lungul multor ani, ce i se păruseră lungi – dar, care, acum, i se păreau insignifianţi în comparaţie cu eternitatea pe care o presimţea – omul care deja a trecut prin poarta morţii devine capabil să înţeleagă, în sfârşit, că totul i-a fost oferit. Nimic nu a fost al său: nici trupul, nici viaţa. Şi, la urma urmei, nici ceea ce făptuise nu i-a aparţinut în totalitate. Toate sunt bunuri ale cosmosului, nu ale omului. Cosmosul este cel care a dăruit ceva omului: trupul, viaţa, sănătatea, puterea, cinstirea, bogăţia. Omul trebuia doar să le menţină intacte, pentru a fi ca la început.

Abia în secunda în care îşi vede trupul inert, cu ochii pustii şi goi, pe om îl încearcă dorinţa de a face bilanţul scurtei vieţi ce i se hărăzise. Ca un resort, în doar câteva fracţiuni de secundă, omul îşi aminteşte toate discuţiile sale cu prietenii, cu cunoştinţele, cu familia, cu inamicii, cu necunoscuţii. Îşi reaminteşte fiecare faptă, fiecare vorbă, fiecare sunet, fiecare gând. Aude tonalitatea vorbelor sale, aude gândurile ce sălăşuiesc vii, în spatele sunetelor pe care le articulase. Revede fiecare faptă a sa. Pare că amintirile vieţii ce abia se încheiase, se revarsă, dintr-o dată, în conştiinţa sa.

Amintirile atât de vii şi de limpezi îl atrag pe om ca un magnet. Într-o fracţiune de secundă, orice fiinţă omenească ce deja a trecut prin poarta morţii revede toate experienţele vieţii derulându-se cu repeziciune, în timp de continuă să dialogheze cu sine însuşi – precum, cândva, Hamlet dialoga cu craniul tatălui său.

š Alchimia aurică a morţii œ

Din punct de vedere al alchimiei aurice, procesul morţii urmează acelaşi scenariu al încarnării omului, dar parcurs în sens invers. La naştere, sufletul – sămânţa sufletului care este situată la nivelul laringelui – are o anumită culoare, o anumită „melodie”, adică un anumit „zgomot de fond” şi un anumit miros. Imediat după prima respiraţie a fătului, se naşte corpul sufletului, ce învăluie omul ca o pelerină care se subţiază spre partea inferioară.

Viaţa unui om, mai precis experienţele vieţii sunt cele care conferă corpului sufletului o anumită culoare. În funcţie de comportamentul omului, corpul sufletului se deschide sau se închide la culoare. De asemenea, îşi modifică sunetul şi mirosul. Din punct de vedere al alchimiei aurice, moartea survine în momentul în care vibraţia energetică – culoarea, sunetul şi mirosul – a steluţei sufletului, situată la nivelul laringelui, devine identică cu cea a corpului sufletului.

În mod firesc, cele două elemente ce ţin de ansamblul denumit suflet nu au aceeaşi nivel energetic – nu au aceeaşi culoare, acelaşi sunet şi acelaşi miros. Steluţa sufletului are un anumit nivel energetic, o anumită lungime de undă şi frecvenţă, în timp ce corpul sufletului are alta. În momentul în care, în urma comportamentului omului, cele două elemente dobândesc aceeaşi culoare, acelaşi sunet şi acelaşi miros, survine moartea.

În cele ce urmează va fi vorba doar despre moartea naturală, iar nu despre cea provocată de accidente. Cel mai adesea, în cazul accidentelor, moartea survine fără să existe o identitate de culoare, sunet şi miros între steluţa sufletului şi corpul sufletului. Cu cinci-şase zile înaintea morţii naturale apare pecetea morţii, care nu apare întotdeuna în cazul accidentelor.

După cum se poate remarca, moartea nu este programată într-un mod inevitabil. Moartea survine doar în momentul în care sămânţa sufletului dobândeşte aceeaşi culoare, sunet şi miros cu corpul sufletului. Doar modul de comportament al omului şi liberul său arbitru determină, în final, rezonanţa energetică a celor două elemente. Conştientizarea erorilor şi iertarea (inclusiv autoiertarea) determină, în cele din urmă, identitatea energetică între steluţa sufletului şi corpul sufletului. Doar astfel survine moartea naturală.

Există mulţi oameni în vârstă, grav bolnavi, supuşi la suferinţe grele, care „refuză” să moară. Datorită unor erori pe care nu doresc sau nu pot să le conştientizeze, mulţi oameni nu-şi pot găsi odihna, iar acest fapt de nedorit pare să se întâmple destul de des. Abia în momentul în care omul reuşeşte să conştientizeze anumite fapte greşite pe care le-a provocat în timpul vieţii, poate părăsi suferinţa ce-l împiedică să treacă într-o lume mai bună şi mai înţeleaptă.

Faptul că un om încă se mai chinuie pe un pat de spital, la o vârstă înaintată, este semnul cel mai clar că există ceva care-l împiedică să facă Marea Trecere. Iar acest ceva nu este atât de misterios precum s-ar crede, ci este doar incapacitatea de a ierta din iubire sau de a se ierta pe sine pentru anumite fapte şi stări ale trecutului şi de a se ruga lui Dumnezeu pentru a fi iertat.

În ultimele momente ale existenţei încarnate, câteva clipe înaintea actului final, la toţi oamenii, corpul haric al plaselor mesianice se activează brusc şi începe să vibreze; la început foarte încet, ca un susur de izvor, apoi mai puternic şi mai amplu, ca o apă curgătoare ce vine năvalnic spre stăvilare.

Datorită faptului că încep să-şi conştientizeze karma, mulţi oameni încep să plângă; sunt plini de groază şi au remuşcări. Cel mai pregant sentiment este cel de ruşine. De fapt, oamenii încep să-şi conştientizeze erorile cu câteva ore înaintea actului final. În ultimile ore ale existenţei încarnate, conştientizând karma, oamenii încă pot cere iertare sau pot trimite vorbe de împăciuire celor faţă de care au greşit.

Este foarte important ca înaintea actului morţii, oamenii să se spovedească sau să fie asistaţi de un preot. În acele ultime momente ale vieţii terestre, oamenii îşi pot diminua petele karmice existente la nivelul corpului sufletului. Înaintea actului morţii, fiecare om trebuie neapărat să se roage.

Moartea, ca fenomen biologic, durează doar câteva fracţiuni de secundă. Această perioadă pare totuşi foarte lungă pentru cel care trece prin ea, datorită faptului că elementele aurice, care au coabitat împreună o viaţă întreagă, se desprind unele de altele.

Principalele elemente aurice au tendinţa naturală de a rămâne unite şi de a funcţiona la fel ca şi până atunci, dar, indiferent de tendinţa lor, procesul este ineluctabil. În secunda morţii, inima aurică, care cu aproximativ cinci-şapte zile înainte de momentul morţii devine din ce în ce mai închisă la culoare, încetează să mai pulseze. Evident, tot atunci se opreşte şi inima fizică. Concomitent, corpul sufletului şi steaua sufletului dobândesc aceeaşi culoare, acelaşi sunet şi acelaşi miros. Sunetul ce se aude în acele momente este un Tiii… prelung, ce reverberează ca un ecou.

În momentul în care survine moartea biologică, toate corpurile aurice exterioare se sting. Primul care îşi încetează activitatea este, desigur, corpul material. După câteva fracţiuni de secundă, urmează şi corpul eteric, iar chakrele se închid, devenind ca nişte bulbi de ceapă. În acelaşi timp, energia de viaţă se retrage din nadisuri.

Corpul emoţional, corpul astral, corpul mental intelectiv, corpul mental superior, corpul spiritual, corpul conştiinţei şi corpul conştienţei încetează să mai funcţioneze. Ele se sting şi sunt absorbite prin intermediul chakrelor în corpul sufletului. În acest moment „astral” mai are loc un eveniment de excepţională importanţă: se produce stingerea corpului mental; omul pierde toate capacităţile intelectuale pe care le avea în timpul vieţii. În lumea de dincolo, omul nu are nevoie de corpul mental -, cunoaşterea şi înţelegerea fiind asimilate instantaneu, intuitiv, pe alte căi. Astfel, omul redevine copil, iar aura sa devine argintie (să ne amintim acel îndemn rostit acum 2000 de ani de către Iisus Hristos: „dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi putea pătrunde în Împărăţia Cerurilor”).

Acest eveniment important se reflectă şi în dinamica aurei, care îşi trăieşte ultimile momente. În câteva fracţiuni de secundă, corpul conştiinţei şi corpul conştienţei se unesc cu corpul haric al plaselor mesianice. În această stare, corpul sufletului se situează, din punctul de vedere al alchimiei aurice, la nivelul unui corp duh alb – ca şi cum omul ar fi centrat în ajna chakra. În acest moment, creştinii pronunţă numele lui Iisus Hristos.

Imediat după momentul morţii, corpul sufletului devine depozitarul tuturor experienţelor vieţii. Conştiinţa omului se centrează, de asemenea, la nivelul corpului sufletului. Omul devine astfel un corp suflet.

Din feericul angrenaj de culori, lumini, sunete şi mirosuri care era structura aurică a fiinţei umane în timpul existenţei materiale, nu mai rămâne decât fantoma albicioasă a corpului sufletului; la nivelul acestei structuri, ca particularităţi fizionomice pe care le-a avut trupul material, se mai observă doar ochii – care păstrează aceeaşi expresie şi intensitate a privirii din timpul vieţii.

După cum se poate remarca până în acest punct, n-am amintit nimic despre corpul duh, ci doar despre suflet – mai precis, despre corpul sufletului. În primele momente ce urmează morţii, sufletul devine posesorul tuturor energiilor modulate informaţional, aspirate din straturile aurice exterioare. Sufletul, pentru o scurtă perioadă, devine independent şi autonom. Tot ce este omul este transferat sufletului. Iar dacă cineva ar întreba sufletul cine este, dacă îi este frică de moarte sau dacă este muritor, acesta ar răspunde că este aceeaşi personalitate din timpul existenţei întrupate, că simte o groază nespusă în faţa morţii (…) iar senzaţiile pe care le resimte omul – mai corect, conştiinţa omenească situată în aceste momente la nivelul corpului sufletului – nu sunt de invidiat, ci dimpotrivă. Câteva momente după actul morţii, omul este centrat chiar în acest element şi percepe acut senzaţiile şi angoasele sale, pe deplin întemeiate.

În prima fază a morţii – în primele fracţiuni de secundă ce preced morţii şi în primele fracţiuni de secundă ce urmează morţii ca fenomen biologic – are loc un fenomen dureros, în care omul se disociază brusc. Fenomenul apare ca o scindare, omul privind cele ce se desfăşoară în jurul lui din două corpuri diferite. Pe de-o parte, încă mai percepe realitatea materială prin ochii fizici (chiar dacă ochii fizici sunt închişi), iar pe de altă parte priveşte prin intermediul corpului sufletului, de care începe să-şi amintească „ca prin vis”.

Primele secunde după momentul morţii, omul încă rămâne centrat în corpul fizic: el vede, aude, percepe tot ce se petrece în jur, dar nu mai poate reacţiona la nici un fel de stimuli. Absorbţia tuturor energiilor modulate informaţional la nivelul corpului sufletului provoacă celui care moare senzaţia că este aspirat cu viteză foarte mare. Mulţi oameni au senzaţia că sunt aspiraţi cu mare viteză printr-un tunel îngust sau printr-un canal. Alţii au impresia că zboară printr-o peşteră cu mai multe ieşiri, plină cu stalactite şi stalagmite uriaşe. Unii oameni părăsesc trupul material prin piept, alţii prin deschizătura energetică situată între picioare, alţii par a ieşi prin chakre. Există oameni care, pur şi simplu, se ridică din trup, ca o „fantomă”. Mulţi oameni văd lumea de dincolo, rude sau prieteni, cu ceva timp înainte de momentul efectiv al morţii.

Acest proces declanşează, ca un resort, retropanoramarea vieţii – flashul cognitiv instantaneu, prin care omul îşi revede existenţa terestră, derulându-se ca un fulger. Acest flash cognitiv este oarecum independent de om şi nu este creat special pentru ca acesta să înţeleagă ceva – acest fapt se va produce mai târziu, la momentul potrivit -, ci este doar un simptom provocat de stingerea corpurilor aurice exterioare şi de resorbirea informaţiei remanente la nivelul corpului sufletului.

Uneori, şi în decursul existenţei încarnate, în cazul unor accidente sau pierderi ale cunoştinţei, omul poate retrăi într-o fracţiune de secundă experienţele avute până în acel moment. Acest fapt se datorează aceluiaşi fenomen auric; de această dată, fiind vorba despre o întrerupere temporară, totul reintră în normal. Acest resort intim pare că se declanşează automat în toate cazurile în care atât trupul, cât şi corpurile aurice sunt puse în pericol. În acel moment, toate experienţele vieţii stocate la nivelul corpurilor aurice exterioare sunt „transferate” instantaneu, prin chakre, din suflet în corpul duh.

Retropanoramarea vieţii – reamintirea tuturor evenimentelor vieţii -, printr-un flash cognitiv de mare intensitate şi dramatism, este cântecul de lebădă al unei fiinţe umane încarnată în lumea materială.

11

FRAGMENTE DIN CICLUL DE CĂRŢI „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” REALIZAT PE BAZA DEZVĂLUIRILOR

CLARVĂZĂTORULUI EUGEN NICOLAE GÎSCĂ

 ROG PE CEI CARE DORESC SĂ FOLOSEASCĂ ÎN VREUN FEL INFORMAŢII DE PE ACEST SITE, SĂ INDICE LUCRAREA ŞI AUTORUL