KOSMOS – ENERGIA DE INTENŢIE

EDIŢIE SPECIALĂ

FORŢĂ CONTRA FORŢĂ„-

1 - CARTEA 1 - COPERTĂ - FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

KOSMOS

12

ENERGIA DE INTENŢIE

šDumnezeu, prin natura Sa, este continuitatea creaţiei. Principala particularitate a manifestării lui Dumnezeu este faptul că nu-şi distruge niciodată creaţia. Dacă ar produce, chiar şi indirect, discontinuitatea creaţiei, Dumnezeu s-ar manifesta în afara însuşirii Sale fundamentale – ceea ce nu este posibil.

Dumnezeu a acordat tuturor fiinţelor, create de El Însuşi, o însuşire esenţială: capacitatea de a se manifesta în mod autonom, prin liberul arbitru. Prin liberul arbitru, toate fiinţele din cosmos au posibilitatea de a se manifesta după cum doresc, în bine sau în rău. Atunci când se manifestă în sensul continuităţii creaţiei, fiinţele sunt în acord cu Ordinea cosmică. Atunci când se manifestă în sensul discontinuităţii creaţiei, fiinţele din cosmos făptuiesc răul.

În cazul oamenilor, liberul arbitru nu este doar o particularitate metafizică abstractă. Liberul arbitru este o particularitate concretă, care se exprimă, la nivelul structurii aurice, prin emiterea unei energii modulate informaţional. Cel care emite această energie modulată informaţional este chiar spiritul omului, de formă sferică, care la oamenii întrupaţi se află în zona pieptului. Energia emisă de spirit se numeşte pharismah (phar-ismah) şi poate fi definită drept energia voinţei spiritului. Spiritele oamenilor au fost create în Lumea fără formă, de Dumnezeu Unicul, fiind înzestrate cu această capacitate de a emite pharismah.

Pharismah este o energie pe care omul o emite în spiritul său, în momentul în care ia o decizie. De aceea, se poate spune că, mai întâi, omul ia o decizie în inima lui – în inima fiinţei sale interioare. Această decizie poate fi denumită intenţie. Emiterea acestei energii se produce datorită existenţei unui atribut fundamental al spiritului – atribut ce poartă numele de voinţă. Energia pharismah este cea mai puternică energie din cosmos, fiind identică, ca funcţionalitate, cu energia primordială emisă de Unicul Dumnezeu, în momentul creaţiei lumii. La început, Dumnezeu a emis o energie pharismah – ceea ce înseamnă că Dumnezeu a manifestat o Intenţie în Inima Sa, potrivit atributului Voinţă. Diferenţa dintre energia pharismah emisă la începutul creaţiei de către Dumnezeu şi energia pharismah a oamenilor este, fireşte, imensă, dar, ca funcţionalitate, sunt asemănătoare.

În momentul în care o fiinţă omenească din planul cuantic material emite o energie pharismah, repetă ceea ce a făcut Dumnezeu la începutul creaţiei. În fiecare moment al existenţei sale, orice fiinţă omenească emite o astfel de energie pharismah. Energia pharismah este ca o rază laser emisă de spiritul omului. Durata emiterii unei energii pharismah este de câteva fracţiuni de secundă, ca un flash extrem de scurt.

Din acest punct de vedere are mai puţină importanţă dacă, în cele din urmă, emiterea acestei energii este urmată sau nu de transpunerea ei în practică – de materializarea intenţiei din inima omului. Ceea ce are deosebită importanţă este emiterea ei, indiferent de condiţii şi de transpunerea ulterioară în practică.

Energiile pharismah, ca expresie a voinţei spiritului, nu pot fi decât luminoase. Atunci când sunt emise de spiritul omului, toate energiile pharismah sunt luminoase. Dar, în cazul în care omul nu respectă Ordinea cosmică, energiile pharismah se întunecă la scurt timp după ce sunt emise. Astfel, din punctul de vedere al respectării Ordinii cosmice, se poate vorbi despre două tipuri de energii pharismah: luminoase şi întunecate. Energiile pharismah luminoase sunt în rezonanţă cu Ordinea cosmică, cu Dumnezeu şi cu toate fiinţele luminoase din cosmos. În schimb, energiile pharismah întunecate sunt în rezonanţă cu fiinţele întunecate din cosmos – cu „Cel rău”. În momentul în care un om emite o energie pharismah luminoasă, intră în sintonie cu Dumnezeu, dar în momentul în care emite o energie întunecată intră în conexiune aurică cu „Cel rău”, pe care-l cheamă, ca şi cum l-ar suna pe telefonul mobil.

Modul în care oamenii emit energii pharismah poate fi exemplificat printr-un eveniment preluat din existenţa cotidiană. Să spunem că, în lumea materială, un om se mânie subit pe un semen care-l jignise, astfel că, într-o fracţiune de secundă, simte pornirea de-al lovi. Chiar în fracţiunea de secundă în care simte mânia, omul emite o energie pharismah. Această pharismah, care este o energie modulată informaţional, este emisă chiar de spiritul său, prin atributul voinţă, ca intenţie.

În cazul nostru, energia pharismah, ca expresie a atributului voinţă, este luminoasă, dar, imediat după ce este emisă, se întunecă. Raza luminoasă ce ţâşneşte din spiritul omului se transformă într-o rază întunecată, datorită faptului că intră în disonanţă cu Ordinea cosmică – care reprezintă Voinţa lui Dumnezeu. Astfel voinţa omului se opune Voinţei lui Dumnezeu, iar omul devine vrăjmaş sau adversar – omul devine „Cel rău”.

Fireşte, această constatare este valabilă doar în secunda în care omul emite acea rază întunecată. Să spunem că, în secunda următoare, omul din exemplul nostru îşi domoleşte mânia, se calmează şi întinde împăciuitor mâna semenului său, care-l jignise. În momentul în care întinde mâna semenului său, omul emite o nouă pharismah. De data aceasta, energia pharismah nu se mai întunecă, ci rămâne luminoasă.

Acest exemplu, în care un om se mâniază şi simte nevoia de a ridica mâna asupra aproapelui, dar care, în cele din urmă, se calmează, merită o scurtă analiză, pentru că este baza de pornire a tuturor evenimentelor nefaste din lumea materială.

După cum se poate constata, în acest exemplu tipic, omul jignit s-a comportat creştineşte – nu a greşit. La prima vedere, se poate spune că acel om nu a acumulat karma negativă. Totuşi, la o analiză mai atentă, se poate constata că lucrurile nu stau chiar aşa; cel mai adesea, socotelile de acasă nu se potrivesc cu cele din târg. Şi cum târgul este destul de mare, se poate spune că acel om a acumulat karma negativă, datorită acelei energii pahrismah întunecate pe care a emis-o. În momentul mâniei, energia pharismah întunecată a pornit instantaneu din spiritul acelui om şi s-a propagat prin spaţiu, ca o rază laser. În mod firesc, a fost receptată de către fiinţele care sunt în rezonanţă cu ea – fiinţele întunecate, cele denumite generic „Cel rău”.

Traseul urmat de energia pharismah întunecată nu este prea greu de determinat: s-a propagat până în haos, acolo unde adastă, într-o aşteptare somnolentă, lipsit de fiinţă şi de energie, „Cel rău”: fiinţele Lorehh şi Dree. Prin energia pharismah întunecată, „Cel rău” a fost alimentat cu energie suplimentară, astfel că a devenit atent la emitent. Urmând energia pharismah în sens invers, „Cel rău” l-a localizat pe emitent şi apoi a început „să-i facă curte” asiduă. Fiind chemat pe firul scurt, „Cel rău” – prin unul din reprezentanţii săi, Lorehh sau Dree – a intrat astfel în conexiunea aurică cu omul respectiv.

Aceasta a fost, desigur, fotografia omului, realizată chiar în secunda în care a emis energia pharismah întunecată. Omul în cauză a acumulat karma negativă – s-ar putea spune că a încasat o bilă neagră. Ceea ce s-a petrecut după aceea, în momentul în care omul s-a stăpânit şi a întins mâna aproapelui, concomitent cu emiterea energiei pharismah luminoase, este o altă poveste. Este o altă fotografie a poziţiei omului faţă de cosmos şi faţă de Ordinea cosmică. Energia pharismah luminoasă, emisă de omul care a întins mâna (sau celălalt obraz) semenului urmează un alt traseu. Acest traseu este cel normal. Energia pharismah emisă de spiritul omului este atrasă, în mod firesc, de Cel compatibil cu ea, Dumnezeu. De la Dumnezeu, pharismah se întoarce în spiritul omului – cel care a emis-o. Astfel, circuitul Luminii se închide în Dumnezeu. Lumina se închide în Lumină. Din Dumnezeu, care este Puterea Supremă, pharismah revine la om însutită. Dacă un om face un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face o sută de paşi spre om.

Între prima energie pharismah (întunecată) şi a doua energie pharismah (luminoasă) este atât o diferenţă de traseu, cât şi o diferenţă de timp. Cu atât mai mult, este o diferenţă de efect; fiecare dintre energiile pharismah produce efecte corespunzătoare naturii sale. Diferenţa de traseu este clară. La fel de clară este şi diferenţa de manifestare a efectului. Diferenţa de timp este mai puţin clară pentru noi, oamenii, dar poate fi înţeleasă cu uşurinţă. După cum s-a remarcat, între emiterea primei energii pharismah – cea întunecată – şi emiterea celei de-a doua, care a fost luminoasă, s-a scurs o perioadă de timp. Pentru noi, este o vorba despre o diferenţă de timp nesemnificativă, dar pentru cosmos şi pentru mecanismele sale de funcţionare este o diferenţă radicală.

În prima fază, omul a emis o energie pharismah întunecată. Energia pharismah întunecată s-a mişcat dinspre prezentul omului spre trecut, atrăgând la viaţă pe „Cel rău”. Chemând la viaţă pe „Cel rău”, omul a murit pentru cosmos chiar în acea fracţiune de secundă. În a doua fază, omul a emis o nouă energie pharismah, dar aceasta a fost luminoasă. Energia pharismah luminoasă a conectat iarăşi omul la prezentul continuu – la timpul lui Dumnezeu, acolo unde toate sunt una. Prin conectarea la prezentul continuu, omul a revenit la viaţă. În ambele faze, ceea ce omul a emis din centrul fiinţei sale (din inima fiinţei sale) a avut tendinţa de a se reîntoarce dinspre periferie, ca plată sau ca efect.

Ca regulă generală, orice energie pharismah, fie bună, fie rea, se reîntoarce pe la periferie, după ce, anterior, a fost emisă din centrul fiinţei omului – din spirit. Fiecare tip de energie pharismah îşi realizează efectul său, în conformitate cu natura sa. După ce omul a emis o energie pharismah, efectul se reîntoarce pe la periferie. Fireşte, se reîntoarce pe la periferia existenţei sale cotidiene, care este situată în spaţiu şi timp. Deşi se spune adesea că destinul are mâna foarte lungă, efectul nu întârzie prea mult timp după emiterea unei energii pharismah întunecate. Astfel că nu ar trebui să surprindă faptul că, la doar câteva minute după emiterea energiei pharismah întunecate, omul din exemplul nostru este deschis unui eveniment dramatic, perfect compatibil cu natura acelei energii pharismah.

Să ne imaginăm că, aflat încă sub imperiul mâniei interioare, după despărţirea de semenul căruia îi întinsese mâna, omul din exemplul nostru trece neatent strada printr-un loc nepermis. Este chiar o porţiune de stradă situată imediat după o curbă, ce nu oferă prea multă vizibilitate conducătorilor auto. Două secunde mai târziu, chiar în acea porţiune de drum traversată de acel om aflat încă în stare de nervozitate, trece în viteză un bolid. Dacă ajungea cu două secunde mai devreme, datorită vizibilităţii reduse, bolidul avea toate „şansele” să-l accidenteze grav pe omul din exemplul nostru. Nu contează dacă bolidul vine de la periferia cartierului sau a oraşului în care se găseşte omul sau vine doar de la periferia razei sale vizuale. Nu contează nici faptul că viteza bolidului este direct proporţională cu forţa enervării omului în momentul emiterii energiei pharismah. Oricum, nu este în apropiere nici un observator obiectiv care să calculeze toate aceste coordonate.

Şoferul maşinii şi pietonul. Nu s-au văzut, nu s-au cunoscut; pietonul, subiectul central din exemplu nostru, nu are de unde să ştie că şoferul bolidului tocmai trecuse printr-un eveniment neplăcut: îl enervase şeful, care-i reproşase că nu a îndeplint corespunzător o sarcină de serviciu. Şoferul s-a abţinut în ultima clipă să-i demonstreze şefului, prin fapte, care este adevărata sa stare de spirit. A plecat nervos, s-a suit în maşină şi a gonit nebuneşte pe străzi. Nu a observat că era pe punctul de a acroşa un pieton chiar într-o porţiune de drum lipsită de vizibilitate, imediat după o curbă. Nici dacă ar fi frânat brusc, n-ar fi putut evita accidentul. Nici omul din exemplul nostru nu a observat pericolul, fiind absorbit în propriile gânduri. Dacă bolidul ajungea cu două secunde mai devreme, era deja accidentat.

Fireşte, este un exemplu puţin forţat, care a avut doar rolul de a indica, în termeni generali, modul în care se propagă energiile pharismah şi, cu atât mai mult, modul în care acestea devin creatoare de evenimente. Faptul că destinele celor două spirite întrupate (şoferul şi pietonul), emiţătoare de energii pharismah, nu s-au intersectat în mod dramatic, nu se datorează unei coincidenţe sau, pur şi simplu, întâmplării. Se datorează răspunsului lui Dumnezeu. Dumnezeu a răspuns celei de-a doua energii pharismah – luminoase – emise de cei doi oameni, a căror caracteristică principală a fost iertarea. Fiecare energie pharismah a generat evenimente compatibile cu natura sa: cea întunecată a generat ceva ce s-ar fi soldat cu un accident; cea luminoasă a generat salvarea celor doi oameni – a pietonului şi a şoferului. Fără nici o îndoială, întrebarea ce se poate pune este dacă acest exemplu reprezintă doar o exagerare, lipsită de orice suport real. Dacă reprezintă o exagerare, totul este bine: oamenii pot dormi liniştiţi în continuare; nici un pericol la orizont – nimic nou la periferie. Dacă nu reprezintă o exagerare, chiar dacă această probabilitate nu depăşeşte 1 %, atunci lucrurile se schimbă; o astfel de probabilitate poate pune pe gânduri orice conştiinţă omenească. Concluzia este una singură: faptul că nu se produc atât de multe accidente sau evenimente catastrofale demonstrează faptul că, în timp ce noi dormim (la figurat), Cineva are grijă de noi. Acel Cineva munceşte foarte mult, secundă de secundă, de la începuturile existenţei lumii până în prezent. Este omniprezent şi atoateştiutor. Ştie cum să intervină atunci când este cazul, cu cea mai mare discreţie, fără a anula liberul arbitru al oamenilor. Acest Cineva este Dumnezeu.

Fireşte, exemplul de mai sus poate naşte o serie de întrebări colaterale. Cea mai pertinentă ar suna în felul următor: dacă omul din exemplul nostru nu ar fi emis a doua pharismah – cea luminoasă – ce s-ar fi întâmplat ?

15

FRAGMENTE DIN CICLUL DE CĂRŢI „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” REALIZAT PE BAZA DEZVĂLUIRILOR

CLARVĂZĂTORULUI EUGEN NICOLAE GÎSCĂ