KOSMOS – DINSPRE ÎNTUNERIC SPRE LUMINĂ

EDIŢIE SPECIALĂ

FORŢĂ CONTRA FORŢĂ„-

1 - CARTEA 1 - COPERTĂ - FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

KOSMOS

12

DINSPRE ÎNTUNERIC SPRE LUMINĂ

šÎn cosmos, din punct de vedere auric, există trei categorii principale de corpuri cereşti: găuri negre, sori şi planete. Toate celelalte corpuri cereşti despre care vorbeşte ştiinţa modernă sunt metamorfoze ale acestora.

Prima formă de manifestare a unui corp ceresc este gaura neagră. Tendinţa naturală a oricărei găuri negre din univers este de a deveni luminoasă. Procesul evolutiv al oricărui corp ceresc şi al cosmosului material în ansamblu este dinspre întuneric spre lumină. Treptat, o gaură neagră se transformă într-o nebuloasă. După o lungă perioadă de timp, din nebuloasă se nasc stelele şi sistemele planetare. Dacă o gaură neagră este formată din energie întunecată în proporţie de peste 99%, iar o planetă este formată din aproximativ 80 % energie întunecată, un soare – inclusiv soarele nostru – este format din cel puţin 51 % energie luminoasă şi 49% energie întunecată. Lumina înseamnă înţelepciune, iar întunericul înseamnă opusul acesteia: starea de inerţie şi de discontinuitate. Aceasta înseamnă că un soare este mult mai înţelept decât celelalte corpuri cereşti. Soarele sistemului nostru planetar este unul dintre cei mai înţelepţi din univers, iar lumina sa blândă asigură viaţa, în condiţii optime, pe planeta Pământ.

Evoluţia unui soare presupune o înţelepţire – o trecere de la întunericul unei găuri negre la lumină. Iniţial, un soare are o contraparte aurică întunecată, dar, o dată cu trecerea timpului, prin înţelepţire, aceasta devine luminoasă. Prin propria sa putere, un soare poate lumina planetele care se află în câmpul său gravitaţional, astfel încât acestea să devină vizibile. Acest fenomen este valabil şi pentru oameni; la rândul lor, oamenii trebuie să străbată complicatele tunele ale înţelepţirii individuale, pentru ca, din întunecaţi, să lumineze cu de la sine putere. Scopul oamenilor este de a spiritualiza materia, pentru ca aceasta să lumineze. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie să transforme contrapartea energetică întunecată a materiei, care se constituie a fi baza existenţei cosmosului fizic, în energie luminoasă, care să emită lumină. Cândva, în viitor, oamenii întrupaţi se vor manifesta precum cei din lumea astrală: corpurile lor fizice vor emite lumină, la fel ca duhurile. Acest fenomen va constitui preambulul unor mari transformări cosmice; atunci va apărea un cer nou şi un pământ nou, iar oamenii vor învinge moartea. Dar până atunci mai este încă mult timp.

Din punct de vedere auric, stelele (sorii) sunt de două genuri: masculin şi feminin, în funcţie de felul energiei din care sunt formaţi. Sorii feminini sunt mai mari, mai luminoşi, dar mai nocivi decât cei masculini. Sorii masculini sunt mai mici şi mai dinamici, iar lumina lor pare mai blândă.

Sorii au un proces evolutiv specific, care se repercutează, firesc, la nivelul material. După apogeul maturizării lor, sorii îşi pierd „slava” şi strălucirea, se sting treptat, până la stadiul de „pitică roşie”, apoi se sparg; porţiuni din „cadavrul” lor material se risipesc în spaţiu, fiind ulterior absorbite de găurile negre. Apoi procesul va fi reluat: atrăgând energie luminoasă de la sorii defuncţi, găurile negre se vor transforma în nebuloase, pentru ca în final să devină sori. Întregul proces presupune o transformare continuă a întunericului în lumină.

*

šLa baza existenţei materiei se află, aşadar, o formă întunecată de energie. Fiind format din materie, Pământul material este interfaţa unei forme de energie întunecată.

Contrapartea de energie întunecată a globului fizic terestru se aseamănă cu o imensă gaură neagră de formă sferică, a cărei circumferinţă se află la doar câţiva metri de scoarţa terestră. Chiar în mijlocul acestei găuri negre se află un nucleu, din care pornesc mii şi mii de raze de creaţie. Nucleul este mult mai întunecat decât corpul sferic al contrapărţii energetice a planetei. De aceea, nucleul este numit mama tuturor întunecimilor.

Ceea ce diferenţiază structura aurică a pământului de cea a celorlalte planete – inclusiv a sorilor – este existenţa unei structuri aurice de formă globulară, ca un fel de plasă luminoasă. Această structură de formă globulară, ca un fel de plasă luminoasă, nu se află însă la nivelul cuantic al contrapărţii energetice (întunecate) a pământului material, ci la nivelul planului cuantic eteric. La nivelul contrapărţii energetice a pământului material se află doar imensa gaură neagră. Nicio altă planetă din cosmos, inclusiv celelalte planete din sistemul nostru solar, nu are o structură eterică de formă globulară, similară cu a Terrei, chiar dacă, din punctul de vedere al formei, toate planetele sunt sferice. Nici stelele – inclusiv, Soarele nostru – nu au o structură globulară de felul Pământului, deşi spre deosebire de planete, sorii au contrapartea energetică luminoasă. Sorii nu au un sistem de formă globulară, format din linii de lumină, chiar dacă sunt luminoşi. În consecinţă, din punct de vedere auric, există o singură planetă în cosmos, care are un sistem de formă globulară: acesta este Terra.

Sistemul de linii globulare al Terrei, situat la nivelul eteric, este manifestarea directă a lui Dumnezeu, prin intermediul Îngerilor Puri ai Temeliei. Prin intermediul structurii globulare de lumină, Îngerii Puri furnizează lumii materiale Viaţa ce provine de la Dumnezeu. Efectul manifestării Îngerilor Puri ai Temeliei este reflectat în Spiritul Pământului, care este o fiinţă îngerească impunătoare, cu aspect feminin. Aportul energetic al Spiritului Pământului poate fi regăsit la nivelul material în ceea ce priveşte natura: formele de relief, vegetaţia şi viaţa animalelor. Fără acest aport energetic, viaţa n-ar putea fi posibilă la nivelul lumii materiale, iar pământul ar semăna cu celelalte planete din sistemul solar ori din cosmos.

Marte, Venus şi celelalte planete din sistemul nostru solar sunt moarte din punctul de vedere al structurii aurice, datorită faptului că nu au o structură globulară formată din energii divine.

*

šSavanţii moderni sunt de părere că la originea cosmosului s-a aflat o explozie iniţială, denumită Big Bang. Totuşi, dacă a existat, Big Bang-ul nu s-a produs la începutul absolut al existenţei cosmosului spiritual, ci doar la naşterea planului cuantic material. Cosmosul spiritual a apărut cu mult timp înaintea apariţiei planului material şi a Big Bang-ului. Locul în care a avut loc Bing Bang-ul – marea explozie iniţială -, este căutată degeaba în imensitatea spaţiului sideral. Big Bang-ul a avut loc exact în locul în care, actualmente, se află nucleul întunecat al Pământului fizic – mama tuturor întunecimilor. Nucleul întunecat al pământului fizic – denumit mama tuturor întunecimilor – este interfaţa unui tor întunecat (un cilindru spaţio-temporal), care face legătura cu alte dimensiuni şi planuri cuantice ale cosmosului, inclusiv cu haosul.

Nucleul întunecat al pământului este chiar locul în care a avut loc Big Bang-ul, explozia iniţială, care a fost, mai degrabă, o implozie. În momentul în care s-a produs implozia iniţială, în interiorul nucleului au avut loc reacţii energetice ce s-au propagat în profunzime – în profunzimea torului întunecat.

Chiar în momentul Big Bang-ului, din nucleul pământului fizic au început să fie emise razele de creaţie întunecate. Aceste raze de creaţie nu s-au propagat în mod direct prin spaţiul sideral, care pe atunci nici nu exista, ci în profunzimile torului întunecat. De acolo, razele de creaţie au revenit în cosmosul material, dar nu direct în nucleul pământului, ci la periferia – de atunci – a cosmosului. Acolo unde razele de creaţie au penetrat iarăşi planul cuantic material s-au format porţi de intrare, în jurul cărora s-au format vârtejuri întunecate. Vârtejurile întunecate au devenit rapid găuri negre. Ulterior, din nucleele întunecate ale găurilor negre s-au format contrapărţile energetice ale nebuloaselor, stelelor şi sistemelor planetare. Treptat, toate corpurile cereşti s-au densificat, astfel că au devenit vizibile în planul material.

Prin legea atracţei universale, nucleele tuturor corpurilor cereşti au intrat în rezonanţă cu nucleul pământului fizic, astfel că razele de creaţie s-au reîntors de unde au plecat. Totuşi, de această dată, razele de creaţie s-au reîntors în nucleul pământului, la suprafaţa cosmosului material. Între nuclelele întunecate ale corpurilor cosmice şi contrapartea întunecată a pământului fizic s-au stabilit astfel legături energetice de suprafaţă, care sunt contrapărţile celor de profunzime cuantică, realizându-se un circuit închis.

Prin razele de creaţie s-a stabilit, de-a lungul timpului, o conexiune cu dublu sens: dinspre corpurile cereşti spre pământ şi dinspre pământ spre corpurile cereşti. Ceea ce este absorbit în nucleul pământului reapare la periferia cosmosului, ca într-o oglindă. Cosmosul este actualmente în stare de expansiune, datorită faptului că se depărtează de un punct fix – ceea ce generează aşa numita deplasare spre roşu. În urma acestei expansiuni, corpurile cereşti aflate la periferia cosmosului se depărtează de punctul fix, care este Terra. Acest fapt a fost intuit de toţi vechii înţelepţi – inclusiv de vestitul astronom al antichităţii, Ptolemeu – care afirmau că pământul se află în centrul universului, şi că universul este „o imensă sferă cu circumferinţa pretutindeni şi centrul nicăieri” (din punctul lor de vedere, termenul nicăieri avea o altă accepţiune decât o are astăzi; nicăieri este o realitate ortoexistenţială complexă, situată dincolo de graniţele lumii materiale, pe un alt nivel cuantic; tot astfel nimicul este o realitate ortoexistenţială complexă, situată dincolo de înţelegerea omenească). Acest fapt surprinzător pare a fi intuit astăzi şi de mulţi savanţi modeni, pentru care deplasarea spre roşu şi expansiunea universului pornind de la un punct fix, reprezintă o teorie viabilă. Problema cea mai spinoasă pentru savanţi o reprezintă faptul, inacceptabil deocamdată din punct de vedere ştiinţific, că punctul de origine al expansiunii pare să fie chiar Pământul fizic, locul în care se află observatorul. Toate galaxiile din univers par a se îndepărta de punctul fix care este Pământul şi, implicit, de locul în care se află observatorul, cu o viteză direct proporţională cu distanţa până la ele.

La baza explicării acestei concepţii se află cunoscutul efect Dopller-Fizzeau, care porneşte de la premisa că obiectele cereşti aflate la mare depărtare se comportă la fel ca şi cele de pe pământ. O analiză spectrală a unei substanţe terestre constă în încălzirea ei la incandescenţă, captarea luminii emise şi analizarea ei cu ajutorul unui spectrometru, care are capacitatea de a descompune lumina în spectre de frecvenţă, într-un mod similar descompunerii luminii solare printr-o prismă, în cele şapte culori de bază: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Din analiza spectrală a surselor incandescente terestre aflate în mişcare, savanţii au constatat că liniile spectrale ale surselor care se apropie de observator au tendinţa de a se colora în violet, în timp ce sursele care se depărtează de observator au tendinţa de a se colora spre roşu.

De altfel, în ultima perioadă de timp, au apărut o serie de concepţii cosmologice, care s-au rupt de „scenariul” deja considerat perimat al Big Bang-ului (marea explozie iniţială), între care, la loc de frunte, se află modelul cosmologic al superstringurilor. Teoria superstringurilor a fost propusă de doi fizicieni americani, Grean şi Schwartz, care au plecat în demersul lor de la premisa existenţei, în spaţiul cosmic, a unor stringuri – în limba engleză string înseamnă coardă, fir, strună – unidimensionale, care străbat cosmosul de la un capăt la altul.

Fizicienii amintiţi sunt de părere că, în momentul iniţial al apariţiei cosmosului material, s-a format un singur string principal. Ulterior, din stringul principal s-a format o gigantică reţea de stringuri ce străbat universul. Intersectându-se pe tot cuprinsul cosmosului, stringurile au format nenumărate configuraţii. Punctele de inserţie ale stringurilor au format noduri în jurul cărora, în etapa de început a manifestării, s-a aglomerat substanţa cosmică, formând roiuri de galaxii, megagalaxii, galaxii, sisteme solare etc.

Fireşte, savanţii menţionaţi nu au specificat care este locul de origine al stringurilor, dar poate că, într-o zi, urmaşii lor vor avea posibilitatea să facă acest lucru.

15

FRAGMENTE DIN CICLUL DE CĂRŢI „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” REALIZAT PE BAZA DEZVĂLUIRILOR

CLARVĂZĂTORULUI EUGEN NICOLAE GÎSCĂ