IN MEMORIAM: GEORGE GĂNESCU: ARANJAMENTUL

 În memoria tatălui meu,

scriitorul

George Gănescu

(16.05. 1936-18.11. 2015)

IMG_20160321_0016

ARANJAMENTUL

IMG_20160321_0015

În primele secunde ale rundului al zecelea, Robert Roy se lăsă descoperit şi recepţiona în bărbie un uper­cut năprasnic. Simţi că zboară cu totul dincolo de plafonul iluminat al sălii şi se prăbuşi, cu senzaţia că trage după el tone de greutate: ringul, cu adver­sar şi arbitru. Îşi reveni în colţul său şi prima figură, acea a managerului său, Fred Rowell, îşi rânji mul­ţumirea cu toată faţa lui de broască degenerată.

— O.K., băiete, ai fost la înălţime! îi şopti Rowell. Ţi-ai jucat de minune rolul. Nimeni nu bănuieşte aranjamentul…

Roy clătină din cap şi-şi pipăi falca. Antrenorul, David Hayn, îi desfăşura de pe mâna stingă bandajul şi mormăia înjurături murdare. Roy nu-l luă în seamă, în ultimul timp Hayn nu ştia decât să înjure.

— Puteai să-l faci praf încă din repriza a cincea! rosti Hayn în timp ce-i ştergea faţa cu prosopul. Rowell se depărtase şi Roy îl văzu discutând cu ma­nagerul adversarului, William Hanley, şi boxerul se întreba care e tipul cel mai scârbos din lume: acest Hanley, rotofei şi viclean sau parşivul Rowell cu zâmbetul său de canalie îndestulată.

— Termină, David! îi spuse el antrenorului. Ştiai de aranjament la fel de bine ca şi mine sau ceilalţi. Ai partea ta la afacerea asta murdară, nu mai face pe indignatul.

David Hayn mai trase o înjurătură în chip de sin­teză a celorlalte şi aruncă prosopul.

Ceva mai târziu, după ce scăpase şi de ziarişti, Roy se îmbrăcă şi ieşi pe scara de incendiu. Nu-i făcea plăcere să dea ochii cu fratele său Clarence, pe care reuşise să-l trimită la plimbare, promiţându-i că-l va întîlni la Archie-Bar, după meci. Clarence nu ştia nimic de aranjarea meciului cu James Patten. adversarul din seara aceasta. Dar, dacă se vor întîlni chiar acum, imediat după înfrângere, Clarence îşi va da seama că ceva nu-i în regulă. Era mai bine să-l evite. Îi va spune a doua zi o poveste oarecare drept explicaţie şi va ameţi acolo o justificare a knock-out-ului pe care-l încasase.

În stradă, se opri puţin şi se propti de zid. Ame­ţeala aceea nelămurită, pe care-o avusese şi prin repriza opta, îl cuprinse din nou. Simţi un gol în stomac, un gol care urcă spre inimă şi apoi se extinse, cuprinse întregul corp. îşi duse mâna la frunte. ,,0 indispoziţie trecătoare”, gândi el, furios pe această slăbiciune. îşi mobiliza ultimele resurse şi păşi pe locul unde-şi parcase maşina. Pe drum îşi reveni. Demară şi limuzina roşie alunecă ca o nălucă pe as­faltul lucios. După câteva mile, ameţeala puse din nou stăpânire pe el. În faţa ochilor săi, totul se dilată, căpătă proporţii groteşti, înspăimântătoare. Acţiona în neştire volanul, care în mâiniile crispate devenise un obiect lipsit de semnificaţie, un fel de reptilă in­consistentă, lipicioasă. Cu un efort suprem reuşi să oprească. Deschise portiera şi începu să fugă pe tro­tuarul supraaglomerat. Reclamele luminoase, zgomo­tul specific marilor bulevarde îl zăpăciră.

— Robert, ce-i cu tine?

Se opri brusc. Ca trezit dintr-un coşmar. În faţa sa, ţinîndu-l de braţ, se afla Maurine Hilbish, o fostă prietenă pe care în ultimul timp o văzuse destul de rar.

— Ce-ai păţit, Robert?

Roy îşi drese glasul şi-i vorbi aşa cum vorbesc de obicei beţivii când vor să pară treji.

Hello, Maurine! Ce mai faci?

Arăţi… arăţi groaznic. Eşti desfigurat.

— Am boxat, astă-seară. Am fost făcut K.O. şi… asta-i tot! Vorbea repede, ca şi cum din spate îl ur­măreau zeci de adversari şi n-avea timp de pierdut. Căută să se smulgă din mâna femeii, însă aceasta crescu deodată, ajungând până la reclamele orbitoare, îşi duse din nou mâinile la frunte. Aceleaşi săgeţi fierbinţi îi traversau capul şi inima părea strivită de-o greutate invizibilă şi informă.

— Apă! şuieră Roy, cu ochii ieşiţi din orbite.

— Robert! Maurine aproape că ţipase şi câţiva trecători întoarseră capul. îl cuprinse pe după umeri şi-l ajută să meargă. Se opriră într-un gang. Roy răsufla din greu, căuta aerul cu gura larg deschisă. Avea faţa decolorată şi buzele vinete, strìnse într-un continuu efort.

— Cred c-am fost drogat, şopti el, pierdut. Îşi re­capătă respiraţia şi îşi pipăi din nou fruntea. Am fost drogat, asta-i!

— Dacă te simţi în stare să mai faci câţiva paşi, hai să intrăm într-o cofetărie. Roy încuviinţă, tăcut.

Ajunseră cu bine într-o cofetărie şi boxerul se prăbuşi pe-un scaun. Maurine ceru suc şi cafea. Roy părea beat, dar după ce bău două pahare îsi reveni puţin.

— Cred că mi-am lăsat maşina în drum…

— Unde?

— Aproape de hotelul „For everybody”, lângă bordura trotuarului.

— Cea roşie?

Da. Ii înmână cheile şi Maurine dispăru, lăsându-l singur în faţa ceştii cu cafea. Roy vru să ducă ceaşca la gură. Mâna refuză însă să facă acest gest simplu. Când femeia se reîntoarse, fu surprinsă găsindu-l rezemat cu capul de speteaza scaunului.

— Este în ordine, Robert, am parcat-o alături… Se opri. Robert Roy privea fix, în spatele ei. Maurine se cutremură. Il atinse cu palma. Trupul vânjos al boxerului îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi.

Murise.

*

„Congestie cerebrală”, spuse medicul, şi Clarence Roy n-avea nici un motiv să nu-l creadă mai ales că la autopsie se stabilise şi prezenţa unui drog slab, pe care Robert îl luase, probabil, în timpul meciului. Moartea nu fusese însă provocată de drog, acesta doar netezise calea iar pumnul adversarului produ­sese şocul decisiv. Mărturia Maurinei îl edifică pe Clarence. Dealtfel, comportarea din ultima vreme a fratelui său făcea ca totul să apară acum într-o lu­mină clară.

Probabil că Robert convenise să cadă în repriza a zecea, totuşi, pentru că nu avuseseră încredere în el, îl drogaseră. Atunci când primise lovitura, Robert Roy nu mai era el însuşi. Căzuse ca un sac de nisip. Se lovise la cap, dar consecinţele nu urmaseră ime-dit. Clarence, care făcuse şi el box profesionist, ştia ce înseamnă asemenea lovituri. Unele te ameţesc pentru câteva minute chiar, dar nu au repercusiuni. În schimb, e suficient să fie lovite anumite zone ale capului, că mai târziu, aparent fără motiv, se declan­şează criza.

Cu multe precauţiuni, Clarence Roy făcu cerce­tări şi reuşi să afle câte ceva de la David Hayn, care, fără să divulge totul, îl lăsă să înţeleagă cine era vinovat de moartea fratelui său.

A lăsa pe seama autorităţilor să desfacă toate iţele aranjamentului, era, după părerea lui Clarence, o pierdere de timp. Astfel că, aşa cum se întâmplă deseori cu oamenii obişnuiţi să-şi folosească mai cu-rând forţa fizică decât forţa minţii, încercă să-şi răz­bune fratele punîndu-şi în funcţiune pumnii. Fostul boxer de categorie semigrea nu avu nevoie decât de puţine minute pentru a-l lăsa lat pe managerul Fred Rowell. Acesta fu internat la spital în stare gravă dar, curios, atunci când putu să vorbească, nu aminti deloc numele lui Clarence Roy.

In schimb, îi şopti ceva altui manager, unui tip rotofei cu o expresie vicleană, William Hanley adică…

Ii şopti doar un nume şi-o recomandare, Clarence Roy trebuie repede suprimat, ancheta care se profila în jurul pugilistului decedat în împrejurări atât de suspecte ar fi putut lua în considerare plîngerea fra­telui. Complicaţiile suplimentare trebuiau excluse.

Două zile mai târziu, Clarence Roy era găsit, în apartamentul său de pe strada 39, ciuruit de gloanţe.

*

James Patten era englez. Cu câţiva ani în urmă, James mai era încă un autentic cockney şi locuia în East-End, cartierul proletar al Londrei. Acolo, printre muncitori şi docheri, James luase primele lecţii de box, după ce mai înainte participase la multe încăie­rări cu pumnii goi.

Acolo, printre casele vechi şi gangurile umede, în mijlocul oamenilor aspri şi mândri de originea lor cockney, James crescuse şi deseori luptase pentru a-şi menţine locul ce i se cuvenea. În zilele de lucru, mergea la fabrică şi-şi umplea plămânii cu ceaţa şi fumul furnalelor, cu smog-ul specific londonez, aş-teptând Bank holiday, sărbătoarea băncilor, pentru a merge cu alţi colegi de muncă la Hamstead-hill, la tradiţionalul târg sărbătoresc. Fireşte, mai existau şi duminicile, week-end-urile, însă nicăieri nu se simţea James mai bine decât la târgurile acelea unde putea să tragă la ţintă în nucile de cocos, cocoţate în vârfu-rile stîlpilor; nicăieri nu era atmosfera de carnaval, de sărbătoare, ca la Hampstead-hill. Doar de patru ori pe an, e drept, dar ştia că se distrează, că uită de celelalte neajunsuri.

După moartea mamei sale, rămas doar cu o mă­tuşă cicălitoare, James îşi luă Avânt şi pătrunse în splendoarea celeilalte părţi a Londrei, în West-End, în cartierul comercial, centrul propriu-zis al mare­lui oraş, acolo unde numărul mare de cinematografe, teatre, music-hall-uri, restaurante, magazine, poate lua ochii şi minţile unuia obişnuit doar cu magher­niţele şi micile berării unde îşi lua cotidianul lunch. Pe lângă aerul mizer, mohorît, al cartierului munci­toresc în care se născuse şi trăise, strălucirea neo­nului care scălda Picadilly-Circus, de pildă, îi dădea tânărului o senzaţie complexă, de fericire şi durere, se simţea ca un suflet venit din purgatoriu, în rai, numai pentru a încerca un nou gen de supliciu; comparând viaţa care clocotea pe Bond-Street, Regent-Street sau altele, la fel de tumultoase, cu viaţa sear­bădă şi plăcerile ieftine din cartierul său, James strângea pumnii şi mintea-i scormonea febrilă, în căutarea unei soluţii care să-l propulseze dincolo de imensele vitrine, lângă automobilele luxoase sau femeile frumoase care-şi plimbau toaletele de-o seară.

Când începuse să frecventeze sala de box a lui Hedge, avea şaisprezece ani, un fizic de halterofil, cu muşchi crispaţi, şi o poftă nebună să devină campion. După primele antrenamente, îşi exprimase dorinţa să pună mănuşile în mâini. Mather, antrenorul, îl sfătuise să aibă răbdare.

— S-ar putea ca moliciunea mănuşilor să-ţi placă mai puţin decât crezi. Mulţi au această impresie, că pumnul înmănuşat te face, cel mult, să visezi fru­mos; uită că mulţi nu s-au mai sculat niciodată din acest fel de vise…

James avea să-şi amintească mai târziu, după me­ciul cu Robert Roy, de adevărul conţinut de cuvin­tele lui Mather. De fapt, acesta nu făcuse propriu-zis o previziune, căutase doar să-l obişnuiască pe noul său elev cu asprimea sportului cu mănuşi, să-i insufle ideea după care boxul nu-i o simplă bătaie, ca pe maidan, ci un complex de exerciţii, executate metodic şi gradat.

James nu insistase, şi la prima sa ciocnire cu un adversar, pe parcursul a câteva minute, înclinase să-i dea dreptate antrenorului. Adversarul din faţa sa îl făcuse să simtă moliciunea mănuşii, a pistonului de stânga care, fără să-l pună în dificultate, îl ameţea treptat-treptat, absorbindu-i din rezistenţă, determinîndu-l să se mişte aiurit, nemaiştiind ce să facă cu proprii săi pumni. Fusese o senzaţie nouă pentru el şi poate de aceea se hotărâse să-l asculte pe Mather, să nu iese cu o iotă din sfaturile acestuia.

Avea pe atunci şaptezeci şi cinci de kilograme şi primul său meci ca amator îl susţinuse în limitele ca­tegoriei mijlocii. Fiind stângaci, având deci garda pe dreapta, era un boxer incomod şi aducea pe ring şi un surplus de inteligenţă faţă de adversarul său.

În repriza primă, îşi trimisese adversarul la po­dea şi se mirase sincer când acesta refuzase să se ri­dice; acasă, în noaptea aceea, îşi mângîiase pumnul stâng, minunîndu-se de forţa ce părea ascunsă acolo, în oasele zdravene protejate de-o piele pistruiată.

O asemenea lovitură expediase în rundul al zece­lea, în bărbia lui Robert Roy, şi acesta era motivul pentru care nu fusese surprins de victoria sa cate­gorică asupra americanului de culoare.

Deşi n-o mai făcea de mult, James Patten încercă să-şi reamintească cât mai exact posibil fazele pre­mergătoare knock-out-ului.

*

Ancheta Comisiei sportive nu putuse merge prea departe; din lipsă de probe clare. Analizele chimice dovediseră, e drept, urme de drog, numai că acestea fuseseră foarte slabe, ar fi putut proveni dintr-a obişnuinţă proastă de-a lui Robert Roy, de-a consuma calmante puternice în nopţile premergătoare meciu­rilor… N-ar fi fost singurul, deşi se cunoşteau perfect efectele narcotice şi cei mai mulţi evitau, chiar şi-n forma cea mai uşoară, acest mod de calmare artifi­cială a sistemului nervos.

Poliţia investigase la rândul ei şi, bineînţeles, nu găsise nimic. Totuşi, organizatorul întîlnirii, Hugh Colman, managerii, secunzii, un medic fuseseră inte­rogaţi de mai multe ori, după asasinarea lui Clarence Roy, fratele boxerului. Nici James nu fusese scutit de neplăcerile anchetei, i se puseseră nenumărate în­trebări, unele aparent fără nici o legătură cu meciul – ba chiar absurde, după părerea englezului:

„De ce aţi venit în America să boxaţi?”.

„Care-i cea mai mare bursă pe care aţi înca­sat-o?”.

„Ce book-makeri cunoaşteţi?”.

„Aţi mai omorît vreun om cu o lovitură de pumn?”.

„Cum vi s-a părut Robert Roy în repriza opta T Dar într-a noua?”.

„Ce contracte mai aveţi în vedere?”.

„Când vă întoarceţi în Anglia?”.

„De ce aţi trecut la profesionism? De când?”.

„Îl cunoaşteţi bine pe organizatorul întîlnirii?”

„Când are loc viitoarea întâlnire? Cu cine?”

James Patten se descurcase totuşi bine, dăduse răspunsuri clare şi fusese lăsat în pace. Dealtfel, cazul avea să fie clasat şi treburile urmau să reintre în normal, explicaţia „accidentului” putea fi, în definitiv, acceptată. Oare nu se produceau accidente peste tot? Boxul, ca sport dur, nu putea, mai ales el, să facă excepţie.

Numai că, într-o seară, o tânără mulatră, cu ochi cafenii, pe nume Maurine Hilbish, ţinu să-l cunoască, şi James o invită la un mic restaurant, pe al cărui patron, un irlandez ahtiat după box, îl cunoştea.

Ocupară o masă de două persoane şi după rezerva primelor momente, Maurine îi puse boxerului englez o întrebare surprinzătoare:

— De ce crezi că am ţinut să te cunosc? James, reţinut ca mai orice englez, nu se grăbi să-i dea un răspuns. Cântări în sine ciudăţenia între­bării – devenise evident că nu persoana sa o adu­sese pe fată în restaurantul irlandezului – şi, după ce sorbi dintr-un pahar cu apă minerală, ridică din umeri.

— Credeam că ştiu. Dacă m-am înşelat, n-ai decât să-mi spui, nu sunt ghicitor.

Ochii cafenii ai fetei clipiră nervos, apoi izbucni în plîns. Înşfacă repede geanta, scoase un tub lung, îl desfăcu şi cu degete nervoase scoase un compri­mat mic, galben, pe care îl introduse în gură. Goli paharul cu vin roşu.

James aşteptă să se liniştească. Din scurta sa ex­perienţă sau poate din instinct, ştia că asemenea crize trec de la sine.

Maurine mai suspină de câteva ori şi, mai curând sugestionată de impasibilitatea boxerului, decât de efectul calmantului, îşi reveni. Aruncă priviri jenate în jur, ca pentru a se convinge că nimeni nu-i obser­vase slăbiciunea şi îşi aprinse o ţigară.

— Am nervii slăbiţi, se scuză ea. Mai ales din seara aceea…

Chiar fără ca Maurine să precizeze despre care seară este vorba, James intui că se referea la seara în care Robert Roy îşi pierduse viaţa. Se întrebă ce legături existaseră între boxerul de culoare şi fata din faţa sa.

Parcă ghicindu-i gândurile, Maurine şopti:

— Am fost iubita lui.

Câteva clipe nu-şi mai vorbiră şi evitară să se privească. James se blestemă în gând că nu evitase această aventură – care nici măcar nu era aven­tură! – şi se încăpăţână să tacă, convins că numai aşa va reuşi să scurteze momentele neplăcute.

Totuşi, fără voia lui, simţi nevoia să se apere.

— N-am nici o vină! În box, şi nu numai în box, asemenea accidente se întâmplă. La fel de bine pu­team să primesc eu lovitura fatală.

— Nu, nu-ţi fac vreo vină, se grăbi să răspundă Maurine. Nu numai din cauza loviturii a murit Robert,

James zâmbi, compătimitor.

— Ştiu ce vrei să spui. Comisia de anchetă a in­vestigat şi n-a găsit pe nimeni vinovat; dacă există vreunul, acela nu poate fi decât Roy însuşi care, poate, se droga…

— Nu-i adevărat! izbucni Maurine, şi James se temu de o nouă criză.

— Nu zic că folosea stimulente, poate m-am ex­primat greşit. Zic doar că uneori, în preajma meciu­rilor, obişnuia să înghită, câteva pastile de felul celor care se află în poşetă…

— Asta-i versiunea oficială! ripostă Maurine, eu am vorbit cu el înainte de-a muri, ştiu că a fost dro­gat, mai ştiu şi de ce a murit fratele lui Robert….

James îşi aminti că la anchetă se pomenise de o fată care anunţase poliţia, totuşi declaraţia acesteia, după cum îi spusese Hanley, managerul său, se rezumase doar la constatarea morţii lui Roy James aproape că uitase acest amănunt – îl considerase încă de pe atunci un simplu amănunt – şi dealtfel nu era treaba lui să intervină în mersul anchetei.

— Ai declarat toate astea în faţa Comisiei de anchetă?

Maurine îşi clătină capul.

— Nu, n-am fost atât de imprudentă, ştiam la ce mă puteam aştepta…

— Din partea cui?

— Nu ştiu, nu vreau să ştiu!… Şovăi şi retracta: Adică ştiu şi am să-ţi spun.

James îşi pocni degetele, perplex.

— Nu pricep ce urmăreşti! Maurine îl privi fix.

— Dacă aş fi declarat ce ştiu, Robert Roy n-ar fi înviat, iar eu, în mod sigur, aş fi fost trimisă să-i ţin de urît. Am vrut să te fac atent. Doar atât! Să ştii cine se serveşte de pumnii tăi şi la ce te poţi aştepta din partea lui Hugh Colman, sau a altora ca el. Mâinie-poimâinie îţi vine rândul, eşti păstrat doar atâta timp cât merg pariurile, cât atragi spectatori şi sus­ciţi interes.

James se posomorî.

— Şi dacă fac şi eu parte din categoria unui Hugh Colman? Nu te-ai gândit la asta?

Maurine oftă şi se ridică.

— Asta-i riscul meu, întotdeauna am riscat şi… dar asta-i altă poveste. Am vrut doar să-ţi deschid ochii, sper că nu eşti atât de prost încât să-i ceri socoteală lui Colman sau altora de ce s-a întâmplat.

Îşi luă geanta şi se pregăti de plecare.

— Cred că-i mai bine să nu mă conduci! rosti grăbită când James se ridică de pe scaun.

— Nu mi-ai răspuns încă la întrebare: De ce ai încredere în mine?

Maurine zâmbi forţat.

— Ţi-am spus, asta-i altă poveste, apoi femeile simt dacă trebuie să aibă încredere sau nu în cineva. În plus, chiar dacă ai fi fost părtaş la aranjament, moartea lui Robert nu te-ar fi lăsat indiferent, ţi-ai fi dezlegat gura şi Comisia de anchetă ar fi aflat adevărul…

Plecă, şi James se lăsă greoi pe scaun, o senza­ţie care-i aminti de oboseala pe care o resimţea după fiecare repriză epuizantă, atunci când se prăbuşea pe scăunelul din colţul său. Deşi evita să bea orice fel de alcool, îşi umplu un pahar cu vin roşu şi-l dădu pe gît. Căldura din capul pieptului urcă repede la cap şi Jaines închise ochii. Părea într-adevăr obosit.

*

Primul său meci mai important, ca amator, James Patten îl susţinuse la Bristol, la o distanţă de peste o sută de mile de Londra. Călătoria o făcuse cu tre­nul şi cele două ore le petrecuse privind pe geam, insensibil la flecăreala celorlalţi colegi de club care ocupau vagonul. Avea momente când îl enerva vorbăria, simţea nevoia izolării, a adîncirii în el însuşi, pentru a-şi descifra slăbiciunile şi tăriile. Urma să întâlnească un adversar rutinat, foarte bun în lupta de la distanţă, cu garda pe dreapta, ca el; îi opunea deci atuurile pe care se bazase până atunci în dis­putele cu alţi boxeri. În afară de aceasta, trecuse de curând la o categorie superioară, la semigrea, şi cele optzeci şi unu de kilograme îi diminuau capacitatea de deplasare, jocul de picioare nu mai avea iuţeala de la început.

Cele două meciuri susţinute la semigrea nu fuse­seră concludente nici pentru antrenorul Mather, nici pentru el. Avusese adversari şterşi pe care-i termi­nase repede, dar pe care şi alţi boxeri îi învinseseră la fel de uşor. Dacă Lion, adversarul de la Bristol, avea să fie depăşit, Patten avea şansa să treacă la profesionism. Era, dealtfel, ceea ce urmărea de la început, din momentul în care pusese piciorul în sala de box a lui Hedge.

Se urcase pe ring fără nici o emoţie, deşi Lion avea cea mai impresionantă carură din câte văzuse la ca­tegoria sa: umeri largi, cu muşchi jucăuşi, rotunzi, şi spate uşor convex, vânjos. Ştia acum ce-l despărţea de profesionism. Când arbitrul îi chemă la mijlocul ringului, îl privi îndeaproape şi atunci avu primul şoc: doi ochi ca doi nasturi reci şi verzi îl fixau cu duşmănie. Lion nu zâmbi nici un moment şi James înţelese că poza aceasta, a chipului împietrit, făcea pante din arsenalul de influenţă personal al boxe­rului din faţa sa, vestit pentru victoriile fulgerătoare în faţa unor pugilişti superiori din punct de vedere tehnic şi chiar fizic.

Mather îl avertizase: „Nu-l privi în ochi! Are ochi de şarpe! Priveşte-i numai pieptul, am auzit că-i vulnerabil la inimă, loveşte-l acolo cât poţi tu de tare, încă de la început, să-ţi ia frica”.

James îl privise totuşi. Era curios să-l vadă pe acest favorit al spectatorilor, pe faimosul semigreu Lion care-şi încheia cariera de amator cu acest meci. „Aşadar, reflectă James, în timp ce se îndrepta către colţul său, înainte de lovitura de gong, ăsta-i Lion!”.

Încă din primele secunde, James crezu că între­vede intenţiile lui Lion. Eschivă cu uşurinţă stânga celuilalt şi îl făcu să creadă că îi este teamă. Lion se repezi, hotărât să termine repede întâlnirea. James primi o lovitură care-l dezechilibra şi continuă să se apere, aşteptând momentul când pieptul bombat va fi descoperit. Sesiză că Lion nu-şi apără aproape deloc bărbia, în schimb îşi mişca mâinile derutant, o gardă mobilă în faţa pieptului. O gardă joasă care urmărea, desigur, să apere un punct nevralgic. Asta însemna că nu trebuie să rişte, să se demaşte că ar ţinti numai inima, iar atunci când avea s-o facă, să insiste până la completa epuizare a posibilităţilor de atac. Era singura sa şansă, atacurile la faţă, la bărbie în special, n-ar fi fost recomandabile în cazul aces­tui puncher experimentat şi rezistent.

Primele două reprize aparţinură pugilistului cu expresia pietrificată, James nu făcu altceva decât să contreze pe atacurile celuilalt şi să-l amăgească, fă-cându-l să creadă că nu-l interesează decât bărbia.

La începutul celei de a treia reprize, Lion păru să zâmbească şi James ştiu că sosise momentul; dacă adversarul său se va dezlănţui, dacă va încerca să-l scoată din luptă înainte de scurgerea timpului regulamentar, va fi, inevitabil, mai puţin atent la gardă, iar el va prinde ocazia şi-l va lovi sub inimă.

Lion îşi păstră urma de zâmbet până în apropie­rea lui, apoi se încruntă şi-şi aruncă pistonul de dreapta după care lovi scurt cu stìnga. Erau lovitu­rile lui preferate când se arunca spre adversar şi James reuşi să le pareze şi să expedieze, cu toată forţa, un pumn bine încleştat în dreptul inimii lui Lion. Fără să mai vadă efectul acestui atac-surpriză, se aruncă în luptă şi… se pomeni la podea.

James nu-şi amintea prea bine, după aceea, cum reuşise totuşi să scape numai cu un K.D. După ce fusese numărat până la opt, se repezise din nou spre Lion, convins că propria sa cădere se datora unui ac­cident, unei riposte disperate a adversarului său. Mai târziu, după meci, în trenul spre Londra, ajun­sese la concluzia că asta-l salvase de knock-out. în­crederea în urmările atacului său, vizând punctul sensibil a lui Lion, îi dăduse forţa necesară să se bată cu ardoare, aşa cum nu se mai bătuse până atunci. Bineînţeles că Lion n-avea nimic cu inima, era doar un truc în care căzuse nu numai Mather, antrenorul său, ci şi alţi boxeri şi antrenori. Îl folo­sea însă rareori, în meciuri cu miză. şi-şi juca rolul perfect.

James pierduse. Numai la puncte, este drept, to­tuşi Lion fusese declarat învingător şi tot el urma, probabil, să fie ademenit pe calea profesionismului. Fusese un meci spectaculos, de mare luptă, în care necunoscutul James Patten dăduse o ripostă demnă aprigului Lion. Şi acest lucru, precum şi încurajările lui Mather, îl determinaseră pe James să persevereze, să nu abandoneze boxul.

James Patten nu era într-atât de naiv încât să nu fi aflat despre afacerile care se făceau pe seama boxului sau a altor sporturi. De fapt, nu era deloc naiv, era un foarte descurcăreţ cockney şi cele mai multe succese în box le datora nu forţei, ci capaci­tăţii sale de a gândi rapid şi realist în situaţiile difi­cile.

În meciul cu Robert Roy, judecata sa se con­centrase însă aproape exclusiv numai asupra şan­selor pe care le avea. Era al doilea boxer de culoare pe care-l întîlnea, ca profesionist, şi începuse deja să se teamă de forţa şi mobilitatea acestor pugilişti. Nu observase nimic ciudat în comportarea lui Roy, pe ring, poate şi din cauza lui Hanley, managerul său, care îl asigurase că boxerul american fusese într-adevăr un nume, dar acum decăzuse şi se afla la sfârşitul carierei sale. Este drept, recepţionase de câteva ori lovituri puternice în blocaj şi în fracţiunile acelea de secunde fusese surprins. Roy, deşi făcuse o adevărată risipă de energie în jurul său, lovise în general slab, fără convingere. La prima vedere pă­rea, aşa cum afirmase Hanley, un boxer sfârşit că­ruia numai experienţa sa îndelungată îi mai permi­tea să urce pe ring.

După discuţia cu Maurine Hilbish, James începuse să-şi pună întrebări. Şi le mai pusese în timpul anchetei şi mai ales după moartea violentă a lui Clarence Roy. Atunci însă lucrurile păruseră fără importanţă pentru el. Dacă Robert Roy obişnuia să facă imprudenţe pe pielea lui, dacă fratele acestuia fusese victima unei răzbunări sau intrase în cine ştie ce combinaţie ce se dovedise a-i fi fatală, erau treburi care pe el, James Patten, nu-l interesau, nu intrau în calculele sale. Nu se gândise la un aranjament, pur şi simplu pentru că îşi formase o părere preconcepută asupra adversarului său, părere care excludea necesitatea unei înţelegeri între cei doi ma­nageri, Rowell şi Hanley, pentru a-l scoate pe el învingător. Cazurile prea numeroase din ultimii ani, de aranjamente, pariuri, accidente tragice, determi­naseră măsuri extreme de precauţie din partea or­ganizatorilor necinstiţi, astfel că cei răspunzători de cazul Roy se străduiseră să-l înşele bine pe Patten, după cum reuşiseră s-o facă şi’cu Comisia de an­chetă.

James iubea boxul nu numai pentru avantajele materiale pe care i le aducea; pentru el sportul cu mănuşi reprezenta şi modalitatea de afirmare a per­sonalităţii sale, chiar dacă nu-şi dădea seama de aceasta. Ca orice om, dorise să se realizeze şi nu o putuse face decât folosindu-şi calităţile fizice deosebite, întâmplător dublate şi de-o minte ageră. Acum însă, James începu să întoarcă problema pe toate părţile, reconsiderând victoriile sale de până atunci şi întrebîndu-se câte meciuri câştigase pe drept, de când îl avea ca manager pe Hanley. Nu-şi putu da şi-un răspuns precis, în schimb îşi aminti că Hanley ţinea să-l fotografieze mereu, că privirea sa expre­sivă apăruse în câteva reviste, iar o emisiune locală T.V. îl avusese ca invitat.

Totuşi acestea nu erau indicii certe că se puneau la cale treburi necinstite, în care el ar juca un rol principal. Atâta timp cât nu susţinuse un meci cu un boxer foarte puternic şi foarte cunoscut, pe care să-l învingă în mod „surprinzător”, nu se putea opune reclamei pe care i-o făcea managerul său; dealtfel, pentru cel mai neînsemnat produs, alifie sau şurub, ziarele se zbăteau de parcă soarta pământului ar fi fost în joc, iar filmele de groază de pe micile ecrane se întrerupeau pentru a permite prezentarea unui ghiveci care, nici mai mult, nici mai puţin, este… hrănitor.

Se hotărî dar să aştepte şi să observe cu atenţie pregătirea următorului meci. Începuse deja să se vânture ideea englezului „invincibil”.

James se întreabă dacă nu cumva ideea asta fusese pregătită cu grijă dinainte, încă de la întâlnirea sa cu Hanley, atunci când acesta îi propusese să-l accepte ca manager. Era o perioadă de timp destul de apropiată pentru ca James să nu şi-o reamintească.

*

Aşa cum era de aşteptat, după meciul cu James Patten, Lion trecuse la profesionism. După câteva luni, James avea să încerce şi el să obţină licenţa de boxer, într-un meci decisiv cu Williams, un boxer foarte tehnic şi agil. James era aproape sigur de victorie, stânga sa începuse să devină cunoscută şi te­mută. Dar, aşa cum se întâmplă cu boxerii tineri, câteva succese facile l-au orbit şi James a început să-l privească cam de sus pe Mather. Conflictul care s-a declanşat apoi între elev şi antrenor a dus la o ruptură definitivă şi James şi-a ales alt antrenor, în persoana lui O’Brien, un irlandez coleric şi beţiv, bun de gură însă nu şi prea exigent cu viaţa particulară a elevilor săi. James aflase ce fel de om este O’Brien, dar gândea că, oricum, învăţase ce era de învăţat de la

Mather şi nu strică să-şi schimbe antrenorul. Nu ale­sese prea mult şi nici nu avea de gând s-o facă, con­vins că de la un anumit nivel, antrenorul trece pe planul al doilea. În plus, nu putea uita înfrângerea suferită în faţa lui Lion, după părerea lui datorată sfa­tului greşit pe care i-l dăduse Mather, indiferent dacă fusese sau nu de bună-credinţă.

Un meci de verificare, sub conducerea lui O’Brien, şi James a crezut că, în sfârşit, putea să se întîlnească fără teamă cu Williams. Il urmărise în câteva meciuri şi se convinsese că loveşte slab, deşi recunoaştea că punctează mult.

— Da, este foarte tehnic, ii mărturisise lui O’Brien, într-o seară, numai că dacă în primele re­prize nu-l pun la podea, mă las de box şi mă apuc de şah. Este imposibil să nu-l prind măcar o dată descoperit…

O’Brien îl asigurase că aşa se va întâmpla şi James dormise fericit în noaptea aceea. În ultima vreme avea destul de multe satisfacţii. Devenise cunoscut în East-End şi în jurul său roiau tot soiul de admiratori şi mai ales de admiratoare. Asta îi dădea încredere, îl făcea să se simtă cineva.

In zilele care se scurseră, continuă să-şi facă an­trenamentele cu conştiinciozitate, fără să insiste însă. In ziua meciului, se simţi cam greoi şi ascultă distrat sfaturile lui O’Brien. Irlandezul, în ciuda defectelor sale, era un bun conducător în timpul luptei şi dădea sfaturi eficiente, sesiza imediat slăbiciunea adversa­rului. După prima repriză, avantajul era net de par­tea lui Williams, iar James părea plictisit, prea încet şi neinspirat. La mijlocul reprizei a doua, James blo­chează, eschivează şi aruncă o stìnga de plumb în plexul lui Williams, care cade şi nu se mai scoală nici după ce arbitrul întîlnirii sfîrşeşte numărătoarea.

La fel de greoi şi plictisit, James Patten se îndreaptă spre colţul său, fără să ştie că printre spectatori se află şi unul din oamenii managerului neo­ficial Hugh Colman, şi anume managerul oficial W. Hanley, venit în Europa pentru a asista la o serie de meciuri profesioniste şi de amatori.

Hugh Colman îşi trimitea anual emisarii prin Europa sau Canada pentru a depista boxerii valoroşi, pe care i-ar fi putut prezenta ca „excepţionali” în meciurile pe care le tutela din umbră. Cum spectatorii se îmbulzeau când era vorba de un nume nou, Colman importa frecvent boxeri din alte ţări, oferin-du-le burse tentante.

Hanley îşi notase numele boxerului englez şi avea să-l ispitească, câteva luni mai târziu, după ce Patten urma să aibă în palmaresul său două victorii ca pro­fesionist.

James, care spera să se afirme printr-un turneu de felul celui propus de Hanley, nu putea decât să accepte. Meciul cu Robert Roy fusese al patrulea, în decurs de două luni. Celelalte trei întîlniri le cîşti-gase, unul la puncte în faţa lui Sam Yellow, şi două prin K.O în faţa lui George Wiley şi Cleo Power. Ultimul era bine cotat şi James se mirase oarecum de victoria sa. Era prin rundul şase şi se găsea în dificultate, dar Power nu speculase avantajul pe care şi-l crease. Pentru a scăpa de lupta corp la corp la care-l obliga Power, James lucra mereu cu dreapta şi făcea paşi laterali, ori de câte ori americanul intra în el. La una dintre aceste intrări, Power coborâse garda şi James îl primise cu un croşet la falcă, o lovitură frumoasă care pusese capăt disputei.

Făcând bilanţul acelor meciuri, James Patten nu reuşea să tragă o concluzie clară: Fuseseră sau nu meciuri aranjate? După părerea lui câştigase pe merit, poate ajutat puţin şi de noroc. Nu-şi dăduse seama nici un moment că adversarii săi fuseseră cumpăraţi şi cad din picioare numai pentru a încasa dolari. Cu excepţia lui Power care îl pusese puţin în dificultate, ceilalţi i se păruseră inferiori lui. Chiar şi Roberţ Roy.

*

Ultimul meci pe care trebuia să-l susţină era cel în compania unui boxer alb, pe care nimeni sau aproape nimeni nu-l cunoştea. Se numea Leslie Corrizo şi avea licenţă de boxer american. Se mai ştia că fusese câţiva ani sparring-partener-ul unor semigrei care visau să devină campioni mondiali şi că avea o rezistenţă cu totul neobişnuită, dublată de-o ambiţie asemănătoare.

James nu-l văzuse niciodată boxînd şi, când îi ceru amănunte lui Hanley, acesta începu să râdă.

— Doar nu ţi-o fi teamă de Corrizo! E un boxer mediocru…

— Dacă este un oarecare, de ce nu aranjezi să mă întîlnesc cu unul de talia mea?! ripostă James, ho-tărît să-l provoace.

Hanley zâmbi uşor..

— Nici o grijă, am în vedere şi asta.

— Când?

Hanley ezită să-i dea un răspuns exact şi-i pro­mise că după întîlnirea cu Corrizo va organiza ceva „mare”.

— Să nu uit, am declarat ziariştilor, în numele tău, că aspiri la titlul mondial. Vezi să nu mă dezici…

— Ce-ai spus? bolborosi James, stupefiat.

— Exact ce-ai auzit! Avem nevoie de încasări mari, sper că nu mi-o iei în nume de rău.

— Eşti nebun! urlă englezul, aspir la titlul mon­dial şi mă bat cu un necunoscut? Cum vine asta?!

— Uşurel, Patten, nu striga aşa, ştiu eu ce fac, asta mi-e meseria, să şochez atenţia oamenilor, ce dracu!

— Eşti nebun, eşti nebun de-a binelea, repetă James, enervat. Trebui să facă un efort considerabil pentru a se stăpâni.

Hanley îşi alese de pe birou o ţigară de foi, o aprinse şi suflă tacticos fumul în sus, urmărindu-l pe englez cu coada ochiului.

— Nu fi prost, Patten, asta îţi va face cunoscut numele în toată America. Vom spune că ăsta-i un meci de verificare înainte de a porni la ofensivă împotriva eventualilor candidaţi care aspiră şi ei la centura de campion…

— Şi dacă pierd? Nu voi mai obţine niciodată un contract, aşa-i?! Voi fi discreditat şi va trebui s-o iau de la capăt.

— Nici o teamă, n-are să se întâmple aşa. James avu gata pregătită o nouă întrebare, dar se stăpâni la vreme, convins că nu mai avea nici o şansă dacă dădea glas bănuielilor. Se prefăcu a medita câteva minute, plimbându-se încoace şi încolo cu mâinile la spate, apoi căzu de acord, da, poate are să-i folosească asemenea publicitate.

— Vom câştiga bani frumoşi, încheie Hanley, şi-i întinse mâna.

În săptămâna care veni, bănuielile sale obţinură un plus de consistenţă, începură să se adeverească. Mai întâi, antrenamentele. Erau superficiale, antre­norul încerca să-l convingă că nu trebuia să se obo­sească inutil, ba mai mult, într-o seară i se făcu cu­noştinţă cu o fată fermecătoare, Ellison, care-l aca­para cu totul şi de care nu scăpă decât a doua zi.

O sumedenie de cunoştinţe întâmplătoare, unele de care mnşi amintea să le fi văzut măcar o singură dată, îl copleşeau cu atenţiile lor periculoase, încer­cau să-l târască prin baruri, să-l îndoape cu mâncă-ruri indigeste, să-l scoată din forma fizică prin fel şi fel de şiretlicuri. Pentru James deveni limpede că turneul său era o farsă. Englezul cu stânga de plumb, „invincibil”, candidat la titlul suprem, avea să piardă în meciul cu Leslie Corrizo, pentru ca procente de sute de mii de dolari să intre în anumite buzunare, şi pentru ca noua vedetă, Corrizo, să intre, conştient sau nu, într-o combinaţie care-l va propulsa pe traiec­toria cunoscută: Robert Roy, James Patten…

Pentru a scăpa de sub supraveghere, James se prefăcu a fi bolnav şi declară că renunţă pentru o săptămâna la antrenamente, urmând ca în cealaltă săptămâna, cea dinaintea meciului, să se antreneze mai intens, să recupereze.

Hanley îl bătu pe spate şi-l linişti.

— Oricum, tot vei câştiga, chiar cu indispoziţia de acum. Sper că nu eşti cu adevărat bolnav! se alarmă managerul, cu o îngrijorare prefăcută.

— Nu, nu, nimic grav! adoptă acelaşi ton, James. Am să-mi revin, mai ales dacă am să mă odihnesc câteva zile, o săptămâna chiar. Am făcut câteva ex­cese în ultima vreme şi nu-s obişnuit, zâmbi el.

— De, obligaţii, recunoscu managerul, poate că eşti cu adevărat obosit. Am putea – făcu o pauză – am putea aranja cu Corrizo, îl cunosc pe Dirk, managerul lui…

James începu să mestece gumă şi-l fixă cu o expresie de mare inocenţă.

— Adică?

Hanley îşi drese glasul.

— Păi, să ne înţelegem cu ei, să nu vă bateţi ca proştii, mai curând să daţi impresia asta…

— Că ne batem ca proştii?

Hanley îl privi cu atenţie.

— Vrei să spui că eşti chiar atât de naiv?

Englezul ridică braţele în sus.

— Doamne fereşte! Insă eu nu ştiu dacă pricep mai mult sau mai puţin decât e nevoie.

Managerul păru că se hotărăşte brusc.

— Ce-ar fi dacă i-ai „ceda” meciul ăsta lui Corizzo?

James se uită alături. Răspunse după ce-şi plimbă privirea pe făptura rotofeie a managerului.

— De ce-aş face-o? La ce-ar mai servi reclama pe care mi-ai făcut-o?

— Vom organiza un meci revanşă, nu vei avea decât de câştigat.

— Cei care vor paria pe mine mă vor linşa daca nu lupt cum trebuie – şi-mi închipui că cei mai mulţi pe mine vor paria, nu?

Hanley îşi strânse buzele. Apoi râse, ca şi cum ar fi auzit o glumă bună.

— Ai dreptate, la asta nu m-am gândit. Ce te faci însă în cazul în care Corizzo câştigă pe drept?! Oamenii, oricum, vor pierde, este? Sau crezi că vor fi mai puţin furioşi?

— Spuneai că Leslie Corizzo este slab. Cum m-ar putea învinge?

Managerul ridică umerii şi zâmbi cu subînţeles.

— Ştii cum e în box: prinde unul o zi bună şi-ţi face surpriza.

— Şi ca să nu mi-o facă ar trebui să cad la o în­ţelegere, nu?

— Cam aşa ceva, rosti Hanley, moale.

James trase aer în piept.

— Spune-mi, Hanley, cine este acest Corizzo? Unde a mai boxat? Ce fel de boxer este?

Managerul se ridică.

— Eşti mai puţin prost decât credeam, vrei să mă tragi de limbă. Nu, nu-ţi voi spune mai mult decât ţi-am spus, în privinţa lui Corizzo. Îţi propun, în schimb, să meditezi asupra celor discutate. Se pregăti să plece.

— Stai puţin, Hanley, rosti Patten, şuierat. Se apropie de el – era cu un cap mai înalt. Hanley se încruntă şi-l privi neliniştit.

— Ce vrei?

— Vreau să-ţi intre bine în cap că voi lupta cinstit cu Corizzo, chiar dacă nu voi avea nimic de câştigat şi chiar dacă voi ajunge în Anglia doar cu biletul de avion.

— Dacă vei ajunge, repetă managerul, strâm-bîndu-se dispreţuitor.

— Voi lua toate măsurile ca să ajung!

*

Publicitatea adusese un mare număr de specta­tori, la meciul Patten-Corizzo, primul fiind dat câştigător cu trei la unu. Din colţul său, englezul îl studia pe italo-americanul cu care urma să-şi încru­cişeze mănuşile. Era tânăr, la fel de tânăr ca el, şi părea un actor de cinema pe platoul de filmare. Brun, frumuseţe latină cu ochi catifelaţi şi păr negru ondulat, lucios. Doar nasul turtit şi maxilarele pu­ternice trădau profesiunea lui Corizzo. James căuta cu privirea silueta Maurinei, dar n-o găsi. încercase în zadar să-i dea de urmă înainte de plecarea sa din New York. Era singura sa speranţă, deşi, la drept vorbind, n-ar fi putut spune exact în ce fel l-ar fi putut ajuta. Hanley, în baza drepturilor sale, îl for­ţase pe Patten să plece din New York mai înainte decât se aşteptase acesta. Englezul reuşise doar să-i lase o scrisoare mulatrei, rugând-o să vina la Chicago şi explicându-i primejdia în care se afla.

Sala începu să freamăte şi urale tumultoase anun­ţară începutul partidei. Un Corizzo dezlănţuit, aşa cum se dovedi a fi italo-americanul, nu putea să nu le fie pe plac. Patten bloca destul de uşor în primul minut, convins că atacul celuilalt va fi un foc de paie menit să-l intimideze. Avea încă în urechi ultimele cuvinte ale managerului său, Hanley: „Nu uita că Leslie Corizzo are susţinători fanatici în Chicago şi, de, nu ştii la ce te poţi aştepta dacă te încăpăţânezi să câştigi”.

Gong! Repriza a doua, Corizzo se repede din nou la Patten a cărui capacitate de reacţie pare mult di­minuată, deşi în repriza întâia nu avusese probleme cu pumnii lui Corizzo. încercă să-l ţină mereu la dis­tanţă cu dreapta şi reuşi să-i plaseze un croşeu scurt care însă nu4 pme în dificultate pe Corizze. O nouă lovitură de stìnga a lui Patten pe care Corizze o pri­meşte fără să clipească. Patten devine neliniştit, îşi dă seama că loviturile saie sunt flasce, nu ştie ce să creadă, aricit de rezistent ar fi celălalt nu-şi poate închipui că pumnul său a devenit o perniţă oarecare.

Corizzo ripostează şi Patten îşi simte nasul în-căteit; apoi o serie de lovituri care-l clatină, îl ame­ţesc, începe să numai ştie ee-i cu el, picioarele re­fuză să se deplaseze şi… gong!

Se duce ameţit în colţul său şi refuză prosopul antrenorului, refuză chiar să stea jos, crede că nu-i lucru curat cu zăpăceala sa, aşa, din câţiva pumni, încasase el alţii mai tari, nu era drept să cadă în faţa unui oarecare Corizzo.

Se sprijină de corzi şi ignoră glasul mieros al an­trenorului. Când începe repriza a treia, Corizzo îi apare învăluit ca într-o ceaţă uşoară, primeşte cu uşurinţă o stânga în frunte şi o alta la nas care începe să-i sângereze. Blochează, îl ia în braţe, arbitrul ii desparte cu greu, James ar vrea să-şi ţină adver­sarul în braţe, să cadă cu el la podea, indiferent ce-o urma după aceea.

Corizzo dansează pe lângă el, îşi plasează stìnga cu regularitate în nasul lui Patten care aude vag strigătele mulţimii, braţele îi sunt acum paralizate, îi este teamă să se servească de ele şi le ţine în drep­tul bărbiei, mai sus nu vor să se ridice. Reuşeşte totuşi să pareze un jab şi-şi trimise dreapta la în­tâlnire cu faţa lui Corizzo care se dă puţin înapoi. Patten este dezorientat, nu-l urmăreşte, cu toate că este singura lovitură mai reuşită la faţa adversa­rului. O nouă ofensivă a italo-amerieanului şi engle­zul se agaţă de el, arbitrul intervine din nou; Co­rizzo şi-a revenit şi atacă cu înverşunare, Patten e salvat de gong. Se îndreaptă spre colţul său şi continuă să-l ignore pe antrenor, secunzii se foiesc fără rost, i se pare că-l vede şi pe Hanley, îi uită însă repede şi se concentrează asupra propriului său corp care nu-l mai ascultă.

Gong! Picioarele îi tremură în timp ce se depla­sează către mijlocul ringului, acolo unde Corizzo îl aşteptă, sigur pe el, cu garda mobilă, dornic să reînceapă.

Un upercut fulgerător şi James este la podea, primul knock-down, îl aude ca prin vis pe arbitru… 4..5..6..7… Se ridică şi carnea începe să ţipe de durere, este acum la discreţia lui Corizzo care-l loveşte din toate direcţiile ca pe-un sac cu nisip. Arbitrul dă cu piciorul apărătoarea de gumă şi, curios, James observă gestul, este pentru a doua oară knock-down şi pare că vrea să se târască în genunchi şi mâinii spre colţul său.

Se ridică la opt şi-l întâmpină pe Corizzo cu dreapta şi stìnga, un un-doi clasic care-l surprinde pe celălalt descoperit. Se pare că ultimul knock-down l-a dezmeticit puţin, se aruncă asupra lui Corizzo, acesta se împiedică şi cade. Arbitrul îi dă un avertisment lui Patten pentru intrare pericu­loasă cu capul.

Al doilea avertisment şi, după numai câteva se­cunde, la un nou atac al englezului, Corizzo se pră­buşeşte iar… James Patten este descalificat pentru lovire sub centură. James îl priveşte năucit, lovise clar la ficat după ce-l determinase pe Corizzo să-şi ridice garda sus pentru a-şi apăra arcada care-i începuse să-i sângereze.

Se îndreptă zdrobit spre colţul lui şi remarcă fi­gura surîzătoare a managerului Hanley. Când coboară de pe ring simte că i se face rău şi fu nevoit să se sprijine de secunzi. Apoi nu mai simţi nimic.