CRUCEA DE OM – PODOABA DOMNIEI

EDIŢIE SPECIALĂ

FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

1 - CARTEA 1 - COPERTĂ - FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

SECŢIUNEA

CRUCEA DE OM

PODOABA DOMNIEI/PUTERII

šDintre particularităţile aurice care se acordă persoanelor cu funcţii publice importante, pot fi enumerate podoaba domniei, podoaba stăpânirii, podoaba puterii, podoaba cârmuirii.

Podoaba domniei se acordă conducătorilor de stat, regilor sau preşedinţilor numai pe durata domniei sau a mandatului. Podoaba domniei constă într-un cerc energetic luminos ce pare din foc, strălucitor, care este pus deasupra capului persoanei care îndeplineşte funcţia de conducător al unui stat. Acordarea podoabei domniei se produce în momentul în care conducătorul de stat depune jurământul în cadrul ceremonialului din lumea materială. Paralel cu ceremonialul din lumea materială, fiinţele îngereşti cu atribuţiuni în domeniu desfăşoară un ceremonial în lumea eterică. Ceremonia propriu-zisă din lumea eterică este condusă de Îngerul Gabriel. De asemenea, la ceremonia eterică participă mai multe fiinţe omeneşti decorporate, cu funcţii importante, aflate în subordinea Prinţului poporului. La sfârşitul ceremoniei de investire, în prezenţa tuturor fiinţelor prezente, Îngerul Gabriel pune podoaba domniei deasupra capului noului conducător sau şef al statului.

Începând din momentul investirii, podoaba domniei rămâne deasupra capului persoanei respective, undeva la nivelul cuantic al corpului mental. De la depărtare, podoaba domniei se vede ca un cerc de foc situat deasupra capului conducătorului. În cazul în care conducătorul statului greşeşte grav, i se retrage podoaba domniei.

Altă particularitate aurică, podoaba stăpânirii, se acordă unor preoţi de rang înalt. Podoaba stăpânirii este acordată, în urma unei ceremonii eterice, preoţilor care au în păstorire un lăcaş de cult. Podoaba stăpânirii are forma unui cerc luminos, ca de foc lichid, ce este pus deasupra capului preoţilor. Podoaba stăpânirii este acordată în momentul ceremoniei religioase a investirii în funcţie. Preotul păstrează această podoabă doar pe durata îndeplinirii mandatului. În cazul în care greşeşte grav, preotului i se ia podoaba şi se acordă altei persoane, în termen de trei zile.

Altă particularitate aurică, podoaba puterii, care se acordă foarte rar, reflectă Voia lui Iisus Hristos în lumea oamenilor. Ea este acordată doar Întâilor-stătători ai Bisericilor Ortodoxe Naţionale, adică Patriarhilor; foarte probabil, această podoabă se acordă şi Episcopilor sau altor conducători din sânul Bisericii catolice. Podoaba puterii se pune deasupra capului preotului în cauză, în cadrul unei ceremonii speciale ce se desfăşoară în lumea eterică. În cadrul ceremoniei, Podoaba puterii este acordată, personal, de către Iisus Hristos.

Podoaba puterii, acordată înaltelor personaje care, în lumea oamenilor, au şansa de a conduce Biserici statale sau suprastatale nu este circulară precum în cazul şefilor de state, ci triunghiulară. Podoaba puterii are forma unui triunghi, care emite o luminozitate intensă. Podoaba puterii emite două culori, care pot fi regăsite în Trupul de lumină al lui Iisus Hristos în lumea eterică: culoarea metalului topit şi culoarea argintie (culori asemănătoare razelor Soarelui la răsărit şi la asfinţit: Alfa şi Omega). Între cele două culori apar neîncetat fulgere strălucitoare. Uneori, interiorul triunghiului se colorează în auriu, iar alteori se decolorează, în funcţie de râvna fiecăruia dintre Înainte-stătătorii Bisericilor de a împlini Voia lui Iisus Hristos şi de a pune în aplicare iubirea universală, principiul etern pe care este întemeiat creştinismul.

Podoaba cârmuirii este un însemn auric unic. Această podoabă, se spune în lumea eterică, este rânduită chiar de către Dumnezeu-Tatăl. Ea este acordată unei singure fiinţe omeneşti: Suveranului Pontif – Papa.

Spre deosebire de celelalte podoabe, care au forma unui cerc sau a unui triunghi, podoaba nevăzută acordată Suveranilor Pontifi are forma unui poligon, fiecare colţ al poligonului reprezentând câte o facţiune din sânul Bisericii catolice. De la depărtare, această podoabă arată ca o cunună de spini. La fel ca şi celealte podoabe nevăzute, podoaba nevăzută acordată Suveranilor Pontifi stă deasupra capului, la nivelul corpului eteric. Când Suveranul Pontif se roagă sau oficiază personal slujba, din fiecare colţ al poligonului neregulat se formează mii de fulgere luminoase. Simultan se aud mii şi mii de voci, care vorbesc neinteligibil precum marea înfuriată, iar mai presus de toate, o Voce foarte puternică şi gravă se aude ca bubuitul unui tunet. Aurele oamenilor din jur încep să emită mirosuri de tămâie şi de cărbuni încinşi.

La începutul unei slujbe realizată personal de către Suveranul Pontif, podoaba cârmuirii pare alcătuită numai din energii ce emit culori în care predomină cenuşiul şi griul. Din ea ies jerbe întunecate, urât mirositoare şi sunete lipsite de armonie. Pe parcursul slujbei, energiile întunecate se transformă rapid într-o energie de culoare argintie, extrem de clară, ce se propagă, începând de la podoaba nevăzută, pe o rază de zeci de metri în jur. Această energie argintie luminează ochii şi feţele oamenilor doar la nivelul corpului sufletului, fără a atinge celelalte corpuri aurice. Vocea, care se auzea ca un bubuit de tunet, se transformă într-o şoaptă dulce, ca şoapta lină a mamei care leagănă copilul. Venit parcă de departe, de foarte departe, se aude un susur suav de izvor. Simultan, se simte un miros plăcut de trandafiri, urmat de mirosul de pâine caldă abia scoasă din cuptor şi de mirosul de vin curat din struguri.

În timpul slujbei săvârşite de către Suveranul Pontif, cei care stau în preajmă nu simt setea sau foamea, iar o pace adâncă pune stăpânire pe sufletul lor. Acesta este singurul mod în care sufletul omului se poate odihni. Această odihnă temporară nu trebuie însă confundată cu odihna sufletească stabilă, care se manifestă doar la persoanele care fac parte din Oastea lui Iisus Hristos – acei oameni care lucrează conştient alături de Cercurile nevăzute ale Puterii şi de Iisus Hristos. Aceştia sunt, deocamdată, destul de puţini. Acest fenomen de pace este ceea ce unii mistici numesc „odihna întru Iisus Hristos”. Deocamdată, oamenii obişnuiţi nu reuşesc nici măcar să-şi relaxeze trupul – cu atât mai puţin, sufletul.

Podoabele aurice nu sunt acordate pentru totdeauna de fiinţele spirituale menţionate. În cazul în care cel căruia îi este acordată nu este demn de ea şi greşeşte repetat, i se ia podoaba. În locul ei apare o culoare întunecată: gri, negru, maron sau cenuşiu, în funcţie de fiinţa întunecată cu care acesta a intrat în conexiune aurică. Cu toate că îşi pierde podoaba, cel ce practica meseria de preot sau îndeplinea funcţia de şef de stat îşi continuă nestingherit atribuţiile, dar are senzaţia că a pierdut ceva esenţial.

Dincolo de importanţa unei funcţii care presupune onoarea primirii unei podoabe nevăzute, rămâne responsabilitatea imensă pentru cel ce o poartă. Un eveniment petrecut cu două zile înainte de Revelionul anului 1995, povestit de către Eugen special pentru această carte, este mai mult decât ilustrativ. La un moment dat al turului de informare prin Terra aurica, Eugen a fost dus undeva, în lumea eterică, într-un loc foarte umed şi rece, dar extrem de parfumat. În acel loc, unde nu era cer sau pământ, nu era spaţiu sau timp, deasupra unui hău, părea că este suspendată o stâncă roşie de culoarea sângelui, pe care creşteau tot felul de flori şi fructe. De pe fructele minunate picurau stropi de apă parfumată; picurând din petală în petală, stropii emiteau o muzică ce se auzea până departe, ca un ecou prelungit. În mijlocul acestui peisaj feeric, care avea cam 200 de metri în diametru, era aşezată o masă aşternută parcă pentru un banchet.

În dreptul fiecărui scaun erau aşezate tacâmuri cu bucate şi câte un sfeşnic cu lumânări aprinse. Erau, în total, cinci sfeşnice. Fiecare sfeşnic avea şapte braţe. Scaunele, ce păreau construite dintr-un abur auriu, erau ocupate de oameni – de fapt, de suflete de oameni (oameni care se manifestă în corp sufletesc). Este demn de remarcat faptul că oameni ce se manifestă doar în corp sufletesc nu se întâlnesc prea des în Terra aurica. Singura ocazie în care poate fi observat un înveliş sufletesc autonom are loc în procesul morţii, când, pe parcursul câtorva secunde, sufletul se separă de corpul eteric şi de trup. Faptul că la acea masă puteau fi observaţi, prin clarvedere de către Eugen, oameni ce se manifestă doar în corp sufletesc, indică faptul că este vorba despre o alchimie tainică, în care sufletele sunt desprinse de corpurile eterice şi de trupurile oamenilor respectivi – care, în acele momente, dorm în paturile lor.

Explicaţia acestei stări de fapt a fost dată de către atotprezentul Înger Gabriel, care a ţinut să precizeze faptul că trupurile acestor oameni nu au murit, ci dorm. Eugen, împreună cu Călăuza sa, Îngerul Gabriel, erau aşezaţi în penumbră, cam la zece metri distanţă de locul unde se petreceau evenimentele. Unii dintre cei prezenţi la masă tremurau destul de tare (păreau că dârdâie de frig, dar frigul era interior, moral sau psihic, nu fizic), iar lumina emisă de sfeşnicul aşezat în faţa lor, pe masă, abia mai pâlpâia. În schimb, la alţii, sfeşnicul pâlpâia mai puternic. Lumina din sfeşnice indică, după câte se pare, lumina sufletului; cele şapte braţe ale sfeşnicului erau reflectările chakrelor.

La un moment dat, parcă de nicăieri, instantaneu, a apărut Iisus Hristos Cel Viu în Trupul de Slavă. Din pieptul lui Iisus Hristos emana o lumină extrem de intensă, iar aura sa era mirifică. Apropiindu-se de cei aflaţi la masă, Iisus Hristos a mustrat cu vocea lui blândă, dar fermă, sufletele închinate Lui, care primiseră podoaba domniei, căci acei oameni erau înalţi prelaţi.

Arătându-l pe Iisus Hristos, Îngerul Gabriel a rostit următoarele cuvinte: „Iată-L pe Cel care ascultă şi vede toate şi nu judecă decât după inima fiului femeii”.

Printre altele, Iisus Hristos a rostit celor prezenţi la masă următoarele cuvinte: „Cu toţii sunteţi fiii lui HAUTI (Dumnezeu); încetaţi să mai judecaţi după faţa semenilor voştri. Faceţi ce V-am poruncit şi, iată, cele două porunci: mângâiaţi-i pe săracii Mei şi strigaţi să li se facă dreptate !”

Mustrarea Sa a avut un efect teribil asupra tuturor, căci o mare ruşine a acoperit sufletele celor prezenţi. Un amestec de culori întunecate părea că emană din corpurile sufleteşti ale celor aşezaţi la masă. Toţi cei prezenţi au început să plângă, căci nici unul nu respectase cele două porunci sacre.

Luat de acolo de către Îngerul Gabriel, Eugen s-a văzut alături de patul unui bătrân care dormea şi care se zvârcolea în somn, plângând. Alături de el, pe un scaun, se afla o sutană de preot. Era unul dintre sufletele prelaţilor prezenţi la masă. Abia după două zile, când Eugen a încetat să mai tremure de emoţia vie produsă de impactul cu un asemenea eveniment, şi-a spus – şi aici folosesc cuvintele sale – că trebuie să fii un tip cu adevărat puternic dacă vrei să te faci preot.

Într-adevăr, noi, oamenii „normali” mai greşim şi mai păcătuim în exerciţiul funcţiunii noastre de oameni prinşi în cele lumeşti, şi poate, de multe ori, suntem iertaţi, poate ni se trec cu vederea erorile de comportament sau suntem mustraţi părinteşte; pentru prelaţi, mai ales pentru înalţii prelaţi, lucrurile par să stea într-un mod diferit. Diferit şi, mai ales, dramatic în cazul în care, urcând pe scara ierarhică, aceştia uită normele de bază ale vocaţiei pe care au ales-o prin liberul arbitru şi prin asumarea liberă a unei responsabilităţi.

8

FRAGMENTE DIN CICLUL DE CĂRŢI „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” REALIZAT PE BAZA DEZVĂLUIRILOR

CLARVĂZĂTORULUI EUGEN NICOLAE GÎSCĂ