CRUCEA DE OM – INFLUENŢA MEDIULUI NATURAL

EDIŢIE SPECIALĂ

FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

1 - CARTEA 1 - COPERTĂ - FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

šSECŢIUNEA

CRUCEA DE OM

INFLUENŢA MEDIULUI NATURAL

Fără nici o îndoială, nu numai fiinţele îngereşti sau omeneşti decorporate influenţează auric omul întrupat în lumea materială, ci şi mediul terestru – natural sau artificial. De la naştere până la moarte, oamenii suferă influenţele mediului.

De asemenea, între oameni, în cadrul relaţiilor interumane, se stabilesc conexiuni aurice profunde. Din punct de vedere auric, oamenii se influenţează permanent unii pe alţii.

Ca fiinţe integrate mediului natural, oamenii fac parte din grandiosul biosistem terestru. Din nefericire, în ultima perioadă de timp, prin activităţile lor, oamenii s-au îndepărtat de natură, iar rezultatul acestei îndepărtări se poate constata la tot pasul. Acţiunile neinspirate asupra ecosistemului terestru au creat o prăpastie între structura aurică umană şi structura energetico-informaţională a naturii.

Treptat, s-a ajuns ca, în ziua de astăzi, omul, ca structură aurică, să nu mai fie în acord energetic cu planeta pe care locuieşte – şi cu Spiritul Pământului. Între oameni şi mediul natural s-a format, mai ales în ultimile sute de ani, o diferenţă de potenţial, ce se adânceşte pe zi ce trece. Diferenţa de potenţial dintre oameni şi mediu a creat probleme noi în cosmosul spiritual. Această diferenţă de potenţial s-a format în urma unui proces îndelungat, propagat de-a lungul mileniilor, în care oamenii nu au respectat Legile divine – Firea Lucrurilor.

Prin activitatea haotică, cel mai adesea distructivă, a oamenilor, aura planetară – corpul eteric al Spiritului Pământului – s-a încărcat cu noxe energetice. Pe cuprinsul Terrei au apărut multe zone otrăvite, iar oamenii nu vibrează în consonanţă cu aceste zone. Chiar şi în limbajul curent se vorbeşte despre zone, regiuni, locuri, păduri sau chiar despre şosele „blestemate”, în care se produc adesea accidente, crime, violuri sau acte brutale. Aceste zone, ce par a chema nefericirea umană, sunt, de fapt, zone încărcate cu toxine aurice.

Ceea ce noi numim natură este de fapt un efect şi nu o cauză. Cauza existenţei lumii materiale trebuie căutată pe un alt palier cosmic: în lumea eterică. Nimic nu poate exista în lumea materială fără a avea o cauză în lumea eterică. Ceea ce noi numim natură, de la formele de relief la vegetaţie, ţine de activitatea Spiritului Pământului şi a fiinţelor denumite spirite ale naturii.

 Spiritele naturii sunt fiinţe care au drept domeniu de manifestare tot ce ţine de natură. Existenţa spiritelor naturii a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri. Vechile cărţi au amintit, într-un fel sau în altul, despre activitatea lor. În epoca modernă, datorită aplecării către aspectele materiale ale existenţei, nu se mai ştie aproape nimic despre spiritele naturii, iar existenţa lor este ignorată total. Spiritele naturii au diferite forme şi înfăţişări, fiind organizate într-o ierarhie foarte strictă. În funcţie de elementul în care se manifestă, spiritele naturii se împart în mai multe categorii: spirite ale naturii ce ţin de elementul pământ, spirite ale naturii ce ţin de elementul apă, spirite ale naturii ce ţin de elementul foc, spirite ale naturii ce ţin de elementul aer. Există, de asemenea, spirite ale naturii care se ocupă de anumite forme de relief, de vegetaţie sau de anumite locuri.

La fel ca şi îngerii, spiritele naturii pot fi clasificate în funcţie de mai multe sisteme de referinţă. Cea mai importantă clasificare este cea care ţine cont de respectarea Planului lui Dumnezeu. În funcţie de poziţia faţă de Planul lui Dumnezeu, la fel ca şi îngerii, spiritele naturii pot fi împărţite în mai multe categorii. Prima mare categorie respectă Planul lui Dumnezeu, la fel ca Fiii Luminii; de fapt, spiritele naturii din această categorie fac parte din categoria Fiilor Luminii. A doua mare categorie se opune Planului lui Dumnezeu. Spiritele naturii din a doua categorie s-au aliat cu Fiii întunericului; ele sunt spirite răzvrătite ale naturii. În lumea eterică sunt numite Lorehh. În fine, a treia mare categorie este formată din Lorehh-Ashpan, spiritele naturii reîntoarse. La fel ca Dree-Ashpan, aceste din urmă spirite ale naturii sunt lipsite de trup de formă umanoidă. Dintre cele trei categorii de spirite ale naturii, doar prima categorie, care respectă Planul lui Dumnezeu are atribuţii în ceea ce priveşte natura. Celelalte două categorii au fost „concediate” chiar în momentul răzvrătirii; ele nu mai au nici un fel de atribuţii în ceea ce priveşte cosmosul.

Nimic din ceea ce se petrece în vastul domeniu al naturii, nu ar putea exista fără activitatea, invizibilă pentru oameni, a spiritelor naturii care respectă Planul lui Dumnezeu. Numai datorită acţiunii specifice a spiritelor naturii, globul terestru este o planetă locuibilă şi locuită. Dacă am spune că plantele cresc şi se dezvoltă în lumea materială numai datorită acţiunii spiritelor naturii, care mai întâi le elaborează energetic în lumea eterică, iar apoi le manifestă în lumea materială, probabil că ar fi prea mult pentru concepţia naturaliştilor şi agronomilor moderni. Ne mulţumim doar să spunem că procesul apariţiei vegetaţiei în lumea materială implică multe forţe cosmice şi, mai ales, implică o amplă activitate a spiritelor naturii, care respectă Planul lui Dumnezeu – singurele active în ceea ce priveşte natura. Pentru a răsări un simplu fir de iarbă, fir care dispare în momentul în care este călcat de o fiinţă, în lumea eterică se desfăşoară o activitate mai intensă decât în orice uzină din lumea materială. Natura, cu tot ce cuprinde ea, este o imensă uzină vie, în care lucrează miliarde de lucrători neştiuţi.

Ştiinţa actuală îşi face iluzii atunci când consideră că munţii sunt simple îngrămădiri de bolovani, că apa curgătoare este doar o stare a materiei sau că şesurile şi câmpiile sunt funduri ale mărilor de odinioară. Toate elementele ce formează natura au în spate milioane şi milioane de spirite ale naturii, care le formează, le menţin, le ocrotesc şi, mai ales, se exprimă prin şi în ele. Dacă nu ar exista spiritele naturii, nu ar exista viaţa minerală sau vegetală, iar pământul ar fi sterp şi gol. Totul ar rămâne la nivelul infraeteric, iar pământul ar semăna cu planeta Marte sau cu oricare altă planetă a sistemului solar.

Pământul, ca purtător al vieţii, este un ecosistem complex, care necesită activitatea a miliarde de fiinţe specializate, iar în acest context, ideea promovată adesea în ziua de astăzi, după care viaţa pe planeta albastră ar fi rezultatul fructificării unei şanse dintr-un miliard, este nu numai ilogică, ci şi imposibilă.

Cândva, oamenii erau în relaţii foarte apropiate cu ierarhia Fiilor Luminii, după cum erau în relaţii foarte apropiate cu spiritele naturii. În timpurile străvechi, cele trei mari categorii de cetăţeni ai cosmosului – fiinţele îngereşti, oamenii şi spiritele naturii – convieţuiau în cosmosul spiritual, creaţie a lui Dumnezeu, şi participau, fiecare în măsura posibilităţilor şi a menirii lor, la buna desfăşurare a existenţei. A venit însă momentul în care oamenii s-au afundat în lumea materială, uitând de originea lor spirituală. În măsura în care au uitat de ei înşişi, oamenii au uitat de Dumnezeu, de lumea spirituală care este patria lor, de fiinţele îngereşti şi de bunii lor prieteni, spiritele naturii. Totuşi, Dumnezeu, lumea spirituală, fiinţele îngereşti şi spiritele naturii n-au uitat de oameni şi încearcă să-i ajute în toate momentele existenţei lor în lumea materială. Deşi, cândva, erau buni prieteni cu spiritele naturii, le vedeau chiar şi cu ochii fizici şi le înţelegeau misiunea, în actualul stadiu evolutiv, oamenii s-au cufundat într-o totală amnezie. În schimb, spiritele naturii sunt la datorie, facilitând existenţa umană în lumea materială. Fără activitatea lor neîncetată, laborioasă şi tenace, natura s-ar fi topit ca o bucată de gheaţă sub razele arzătoare ale soarelui la amiază. Activitatea de bază a spiritelor naturii a fost şi este, acum şi întotdeauna, îngrijirea a tot ce înseamnă natură: pământul ca planetă, solul, munţii, pădurile, iarba, florile, râurile, izvoarele, lacurile şi fluviile, aerul, norii sau activitatea focului.

Faţă de epocile străvechi, în care oamenii încă erau în armonie cu natura şi cu tot ce există, astăzi lucrurile s-au schimbat. Pe acest fundal, activitatea spiritelor naturii a cunoscut o modificare semnificativă; datorită schimbărilor aduse de activitatea omenească ecosistemului terestru, în afara atribuţiilor lor specifice, spiritele naturii încearcă să formeze noi punţi de legătură între oameni şi mediu şi să facă posibilă existenţa oamenilor în marele sistem al lumii materiale. În ziua de astăzi, prin faptul că oamenii nu mai vibrează în consonanţă cu mediul, nici un element al naturii nu mai este în armonie cu ei: nici formele de relief, nici vegetaţia. Oricât ar fi oamenii îndrăgostiţi de natură, oricât ar căuta un loc liniştit, de unde să poată admira în voie o cascadă, un pârâu sau un vârf singuratic de munte, natura a devenit nocivă în raport cu structura aurică umană. Şi, de departe, cele mai nocive sunt locurile cele mai pitoreşti, cele mai „sălbatice”, cele mai pure, prin care rar trece picior de fiinţă omenească.

Orice structură vie emite şi recepţionează substanţă, energie şi informaţie. Natura întreagă, munţii, apele curgătoare, lacurile, copacii, văile au, fiecare, propria lor rezonanţă energetico-informaţională; frecvenţa vibratorie a naturii este atât de înaltă în comparaţie cu aurele umane încărcate de noxe negative, încât apare la un moment dat o incompatibilitate între ea şi fiinţele umane. Oamenii au devenit astăzi atât de virusaţi energetico-informaţional încât, în mod firesc, potrivit legilor naturii, ar trebui să fie bulversaţi auric la contactul cu elementele naturii. Nu se întâmplă acest lucru datorită faptului, poate uimitor, că spiritele naturii au grijă ca oamenii să nu păţească ceva atunci când se află în mijlocul naturii. Prin capacităţile lor specifice, spiritele naturii reglează structura energetico-informaţională a lumii vii, a vegetaţiei în primul rând, pentru ca oamenii să nu fie afectaţi auric la contactul cu ea.

Ceea ce se întâmplă – iar, acest aspect poate fi remarcat de către Eugen prin clarvedere – este straniu şi aproape neverosimil. Şi, cum am considerat că este cazul să oferim toate informaţiile rezultate din cercetarea lui Eugen prin intermediul clarvederii, trebuie spus că, atunci când oamenii se află în mijlocul naturii, spiritele naturii armonizează vibraţia energetică a elementelor din mediu cu vibraţia energetică a aurei oamenilor. Acest fapt se petrece în cazul fiecărui om în parte, secundă de secundă. Dacă spiritele naturii şi Îngerii Veghetori n-ar pregăti terenul înaintea activităţilor curente ale fiecărui om în parte, potrivit dorinţelor sau nevoilor acestuia, haosul şi moartea s-ar înstăpâni peste lumea materială. Tocmai pentru a preîntâmpina multe evenimente nefericite, fiinţele protectoare ale oamenilor iau o serie de măsuri profilactice. Astfel, înainte ca un om să înceapă o activitate sau o acţiune ce presupune o călătorie – de exemplu, o călătorie de afaceri sau de plăcere în afara habitatului cu care este, oarecum, în armonie -, cu două-trei zile înainte, Îngerii Veghetori şi spiritele naturii pregătesc terenul. Ei se deplasează cu două-trei zile înainte pe acelaşi traseu pe care va merge omul şi armonizează structura sa energetico-informaţională cu cea a mediului înconjurător. În lumea eterică se spune că fiinţele protectoare merg înaintea omului cu „de 30 de ori 30 de paşi”.

Această măsură profilactică se realizează la toţi oamenii, fără excepţie; în caz contrar oamenii ar fi afectaţi auric. Faptul că fiinţele protectoare cunosc ce va face omul cu trei zile înainte ţine de un mare mister al cosmosului spiritual; acest mister are la bază decalajul spaţio-temporal dintre lumea materială şi lumea eterică. Cu toate că această procedură se aplică la toţi oamenii, pot apărea, uneori, accidente. Indiferent de eforturile fiinţelor protectoare, datorită liberului arbitru şi, mai ales, datorită încăpăţânării, un om poate dori cu tot dinadinsul să meargă într-un anumit loc – cu toate că, undeva în adâncul sufletului său, simţea pericolul. În cazul în care locul ales pentru desfăşurarea unei activităţi nu este benefic şi nu poate fi armonizat cu structura sa energetico-informaţională, omul poate fi avertizat în vis. Din acest motiv, cel mai adesea, mulţi oameni, înainte de a pleca într-o călătorie, chiar în noaptea premergătoare, visează că au şi ajuns la destinaţie sau, dimpotrivă, visează că vor avea probleme pe drum. De fapt, ei sunt înştiinţaţi fie de faptul că terenul este curat – cu alte cuvinte, că nu vor avea probleme pe parcursul deplasării -, fie că trebuie să manifeste o vigilenţă sporită, datorită faptului că terenul este „accidentat”; cu alte cuvinte, că pot apărea zone încărcate cu noxe aurice, care, intrând în disonanţă aurică cu omul, îl pot predispune la accidente ori la evenimente neplăcute.

Dintre toate formele de relief, câmpia are rezonanţa energetico-informaţională cea mai joasă. Fiind elementul natural situat la cea mai mică altitudine, câmpiile se încarcă mereu cu noxe aurice provenite de la oameni, ajungând uneori să se comporte ca o oglindă şi să reflecte razele solare. Noxele provenite de la oameni formează, adesea, o pâclă deasă ce adastă mult timp la suprafaţa câmpiilor. Uneori, pâcla formată din noxele provenite de la oameni este atât de compactă încât, la nivelul eteric sau infraeteric, împiedică lumina să pătrundă în sol. Factorii poluanţi rezultaţi din activitatea umană, în special cei proveniţi de la marile fabrici, infestează câmpiile, care nu mai produc roade în cantităţi îndestulătoare. Pe timpul iernii, activitatea spiritelor naturii este redusă, astfel că influenţele dăunătoare asupra mediului se răsfrâng cu putere asupra oamenilor. Pe timpul iernii, când natura este în adormire, influenţele dăunătoare au o acţiune puternică asupra aurei umane, în special asupra plaselor aurice ce separă corpurile aurei, producând bronşite, răceli şi gripe. În schimb, pe timpul verii, activitatea spiritelor naturii este laborioasă. Dacă, pe timpul iernii, nu se mai observă structurile aurice ale vegetaţiei, pe timpul verii, sub acţiunea spiritelor naturii, câmpiile „explodează” într-un proces de creştere şi de maturizare.

S-a spus adesea că plantele au doar un corp eteric, dar, după cum Eugen poate remarca prin clarvedere, plantele au şi ceva ce s-ar putea numi corp emoţional-astral. Acest corp emoţional-astral este cel ce conferă plantelor o sensibilitate specifică. Totuşi, corpul emoţional-astral al plantelor nu se aseamănă cu cel uman. El este doar un corp auric, cu anumite caracteristici vibratorii, care intră în rezonanţă cu aura umană şi o influenţează.

Aura unui om care merge în natură, la iarbă verde, este influenţată de corpurile emoţional-astrale ale plantelor din jur. Aflat la „iarbă verde”, corpul emoţional al unui om capătă o nuanţă verzuie, iar corpul astral una albăstruie, asemănătoare cerului senin.

Muntele este însă mult mai complex decât câmpia. Dacă şesul nu are o acţiune deosebit de intensă asupra aurei umane, nu acelaşi lucru se poate spune despre munţi. Dacă la o câmpie de întindere mică sunt suficiente doar câteva spirite ale naturii, un munte – mai precis, un versant – poate avea cel puţin 400 de lucrători harnici, spirite ale naturii care se ocupă de buna funcţionare a tuturor aspectelor sale. La nivelul eteric corespunzător unui munte este întotdeauna mare forfotă: spiritele naturii lucrează neîncetat, neobosit, invizibil pentru oameni, asigurând funcţionarea ireproşabilă a imensului ecosistem.

Din punct de vedere auric, muntele este mult mai periculos pentru om decât câmpia. Un versant de munte are propriul său corp emoţional-astral, mult mai puternic decât cel al câmpiei. Intrând în aura unui munte, oamenii ar fi bulversaţi auric foarte rapid fără acţiunea spiritelor naturii.

În momentul în care o singură persoană se aventurează pe un versant, este imediat dublată de unul sau de mai multe spirite ale naturii – uneori pot fi numărate 20 de spirite ale naturii pentru un singur om – care armonizează aura omului cu cea a muntelui. Când omul pătrunde în aura muntelui, este rapid învăluit într-o pâclă deasă de culoare verde sau albastră, plăcut mirositoare, iar corpul său emoţional se colorează corespunzător.

Desigur, poate fi stânjenitor pentru om să afle, bunăoară, că în momentul în care străbate potecile umbroase ale unui versant, fluierând vesel printe copaci, în jurul său este o mare forfotă: spirite ale naturii care vin şi pleacă foarte rapid sau Îngeri Veghetori care îl protejează auric. Ce să mai vorbim despre cei ce aduc stricăciuni ecosistemului terestru, rupând sau tăind copaci ori, cu atât mai grav, incendiind pădurea.

Chiar dacă cititorii pot fi uimiţi de acest fapt, ar trebui întrebaţi amatorii de drumeţii sau alpiniştii cu privire la impresiile pe care le au în voiajurile lor. Astfel, la alpinişti sau la salvamontişti, oameni care trăiesc în acord cu mama natură, se realizează o simbioză între aura lor şi aura muntelui. Uneori, la contactul unor astfel de oameni cu aura unui munte se poate vorbi despre un fenomen puţin cunoscut: corpul astral al oamenilor este pătruns de formaţiuni energetice ce provin din aura muntelui. Când această simbioză este profundă, se petrece un fenomen uimitor: omul începe, instinctiv, să înţeleagă muntele. Pur şi simplu, muntele vorbeşte cu o voce foarte caldă şi învăluitoare, iar în acest caz „a vorbi” nu trebuie luat în sensul metaforic sau poetic, ci în sensul cel mai concret cu putinţă. Munţii – în fapt, spiritele conducătoare ale munţilor -, la fel ca şi apele, pădurile sau văile, au o înţelepciune foarte profundă, care poate fi înţeleasă doar de cei care lucrează pe aceeaşi lungime de undă. Astăzi, datorită acumulării noxelor aurice, oamenii nu mai pot înţelege limbajul spiritelor care conduc natura. În vechime, când simbioza dintre oameni şi natură era profundă, strămoşii noştri erau bine informaţi cu privire la ceea ce se întâmpla în jurul lor, chiar şi la nivel invizibil, şi acţionau în consecinţă. Înţelepciunea oamenilor din vechime era mult mai profundă decât credem noi astăzi, fiind, oarecum, împrumutată sau reflectată din mediul înconjurător.

Oamenii din zilele noastre nu mai înţeleg natura, fiind acoperiţi de noxe energetico-informaţionale; ei nu mai sunt capabili să înţeleagă nici măcar producţiile literare ale strămoşilor – basme, legende, snoave, doine, balade, strigături. Oamenii moderni nu mai pot pricepe nici faptul, destul de banal, că multe dintre evenimentele descrise în vechile producţii literare nu se raportează la lumea materială, ci la un domeniu al cosmosului spiritual, populat de spirite ale naturii, care ar putea fi numite spiriduşi, zâne şi zâni, zmei, mume ale pădurii, nimfe, gnomi, salamandre, Sfarmă-Piatră, Strâmbă Lemne, Statu-Palmă-Barbă-Cot, Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Setilă, Ileana Cosânzeana (sau Sânziana), Făt Frumos etc.

La rândul lor, apele curgătoare, mai ales cele nepoluate, au un efect benefic asupra oamenilor. Apele curgătoare emit un abur energetic frumos colorat şi plăcut mirositor, ce se propagă concentric până la o distanţă apreciabilă. Cel mai important efect al apelor curgătoare asupra oamenilor se poate remarca la chakre. Oamenii care locuiesc lângă apele curgătoare au chakrele mai luminoase.

În marea majoritate a cazurilor, noxele aurice se depun pe corpul sufletesc şi pe corpul eteric. De acolo, ele se propagă pe pereţii luminoşi ai chakrelor, pe petale, formând o membrană energetică întunecată. Noxele energetice, ce se aştern în straturi succesive pe suprafaţa petalelor chakrelor, sunt topite de acţiunea aburului energetic emis de apele curgătoare. Din miile de stropi strălucitori ai aurelor apelor curgătoare se întrupează, la nivelul eteric, zeci de făpturi diafane, feminine – spirite ale naturii de apă, de o mare frumuseţe, care se manifestă aproape copilăreşte: strigă, se rotesc în aer, râd în hohote precum copiii. Ele încearcă uneori să vorbească cu oamenii. De multe ori, oamenii aflaţi în vacanţă la malul apelor curgătoare sunt influenţaţi de spiritele naturii de apă, mai ales în somn. După un sejur petrecut la marginea apelor curgătoare, oamenii se întorc acasă odihniţi şi cu poftă de viaţă. Totuşi, oamenii al căror suflet este negativist, nu simt nici un fel de influenţă benefică.

Pădurile sunt alte elemente ale naturii cu o influenţă aurică benefică asupra oamenilor. Şi pădurile, la fel ca şi celelalte elemente ale naturii, sunt conduse de spirite ale naturii. Dacă, în celelalte elemente ale naturii, mai ales în munţi, spiritele naturii au forme preponderent masculine, în păduri, la fel ca în apropierea apelor, spiritele naturii au forme preponderent feminine, de o mare frumuseţe şi gingăşie. Astfel, dacă s-ar alege printr-un vot unanim cea mai frumoasă femeie care există în lumea materială, tot nu ar putea ajunge la frumuseţea unui spirit conducător al unei păduri – denumit Doamna Pădurii.

Doamna Pădurii este ceea ce tradiţia populară desemnează prin termenul de Zână, iar expresia abia poate reda înfăţişarea perfectă a unei asemenea făpturi. Doamna Pădurii este însoţită permanent de un alai strălucitor de făpturi de o mare gingăşie, zâne ale pădurii, care se manifestă exuberant, prin râsete, cântece şi giumbuşlucuri.

Toţi oamenii care trec ocazional printr-o pădure, în drumeţie sau în excursie, sunt „atinşi” în spate, în regiunea umărului stâng, la nivelul corpului sufletului şi corpului eteric, de o dâră de lumină – ca o rază laser mai groasă – ce provine de la Doamna Pădurii şi de la alaiul ei zgomotos şi exuberant. Raza de lumină ce provine de la Doamna Pădurii şi de la întreaga pădure, pătrunde în spate, la nivelul omoplatului, chiar lângă umăr, se amestecă cu aura umană şi se scurge în pământ. Când dâra de lumină pătrunde în sol, se aude o sfârâitură, semn că noxele aurice ale omului sunt, în bună măsură, eliminate, iar aura devine mai curată.

La nivelul corpului sufletului, în regiunea pieptului, există două pete întunecate, formate din noxe, pe care oamenii le amplifică mereu. Aceste noxe întunecate sunt rezultatul acumulării a două sentimente umane distructive: sentimentul de culpabilitate şi sentimentul că nu te iubeşte nimeni. Prin acţiunea Doamnei Pădurii, cele două pete de la nivelul corpului sufletului sunt dizolvate treptat, iar oamenii se simt uşuraţi. Pădurea are efecte benefice şi asupra celor bolnavi de inimă, asupra celor cu afecţiuni pulmonare, precum şi asupra celor nevrotici.

La rândul său, solul este în conexiune directă cu oamenii şi cu evenimentele ce s-au succedat pe suprafaţa sa. Calitatea solului poate fi măsurată auric pe o scală, începând de la solul gras, bun pentru agricultură, până la solul nisipos. La un capăt al scalei se află terenurile folosite pentru agricultură, iar la celălalt capăt se află deşerturile.

Calitatea solului este sub influenţa directă a spiritelor naturii de pământ. În momentul în care noxele rezultate din activitatea umană determină solul să-şi piardă caracteristicile, spiritele naturii nu se mai pot exprima corespunzător; în acest mod, datorită acţiunilor distructive ale oamenilor, solul îşi pierde caracteristicile iniţiale, devenind cu timpul nisip. Pe solul gras, bun pentru agricultură, au trăit cândva oameni buni, curaţi la suflet (la fel ca şi în regiunile împădurite, cu vegetaţie abundentă). Solul gras reflectă un trecut în care s-au succedat oameni şi evenimente pozitive, fiind oglinda cristalizată a trecutului. Solul gras curăţă structura aurică umană – în special, corpul emoţional şi corpul astral. Oamenii care trăiesc pe acest tip de sol sunt robuşti, buni la suflet şi cu putere de muncă. Ţăranul legat de glia sa, de ogorul care-i oferă cele necesare traiului zilnic, este un exemplu elocvent pentru ce înseamnă acţiunea solului gras asupra aurei umane.

Pe o altă treaptă a scalei se află locurile sterpe, care nu pot produce nimic, indiferent ce metodă modernă de agricultură s-ar folosi. De regulă, în locurile în care s-au desfăşurat cândva războaie şi vărsări de sânge, solul este arid. Geografia terestră poate fi interpretată în funcţie de mulţi factori şi nu doar în funcţie de caracteristicile fizico-chimice ale solului. La capătul opus al scalei se află nisipul: plajele şi deşertul. Având în vedere atracţia plajelor şi a litoralurilor, atât de căutate pe timp de vară, nisipul pare la prima vedere benefic aurei umane. De fapt, nisipul are caracteristica prin excelenţă benefică de a asigura scurgerea noxelor acumulate. Totuşi, nisipul nu curăţă decât corpul mental, terenul de acţiune predilect al fiinţelor luciferice, ceea ce crează o senzaţie de relaxare. În schimb, nisipul afectează atât corpul eteric, cât şi corpul spiritual. Combinat însă cu acţiunea mării, nisipul are efecte curative.

În schimb, deşerturile au efecte catastrofale pentru structura aurei umane. Oamenii care trăiesc mult timp în locuri nisipoase, în apropierea deşertului, se află sub mrejele fiinţelor luciferice; ei devin treptat atei, cruzi şi, datorită slabei potenţe sexuale generată de diminuarea caracteristicilor vitale ale corpului eteric, perverşi.

O consecinţă deloc neglijabilă a moştenirii aurice deficitare este faptul că, actualmente, pământul este atât de încărcat de noxe, încât schimbul energetic dintre oameni şi pământ nu mai funcţionează corespunzător. Cele mai ample schimburi energetice dintre aura oamenilor şi pământ au loc dimineaţa şi seara. Dimineaţa şi seara, prin intermediul chakrelor din tălpile picioarelor şi din podul palmelor, oamenii ar trebui să elimine noxele aurice. Datorită faptului că trupul oamenilor şi sistemul auric nu mai vibrează în consonanţă cu natura, procesul se desfăşoară anevoios.

8

FRAGMENTE DIN CICLUL DE CĂRŢI „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” REALIZAT PE BAZA DEZVĂLUIRILOR

CLARVĂZĂTORULUI EUGEN NICOLAE GÎSCĂ