KOSMOS – AMURGUL ZEILOR

EDIŢIE SPECIALĂ

FORŢĂ CONTRA FORŢĂ„-

1 - CARTEA 1 - COPERTĂ - FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

KOSMOS

12

AMURGUL ZEILOR

O dată cu construcţia templelor materiale intrăm deja în epoca considerată antică, cunoscută de istoriografia modernă. Templele aveau tocmai rolul de a permite preoţilor templelor şi purtătorilor întunecaţi de stindarde să ia legătura, în anumite condiţii, cu fiinţele Lorehh şi Dree şi, mai cu seamă, cu Primordialii întunericului, care nu se mai puteau manifesta prin spargerea directă a planurilor cuantice.

Era însă nevoie de un efort imens din partea purtătorilor întunecaţi de stindarde şi a marilor preoţi pentru a menţine contactul auric cu ei. Pentru ca un om obişnuit să poată observa manifestarea fizică a Primordialilor întunericului, trebuia să fie, la rândul său, iniţiat în tainele acestuia.

După cum a fost menţionat, majoritatea templelor întunecate au fost construite chiar în locurile în care, la nivel energetic, se aflau găurile de vierme. Modalităţile de construcţie, forma, numărul de încăperi şi celelalte detalii arhitectonice erau dictate purtătorilor de stindarde de către fiinţele Lorehh şi Dree. Ulterior, în jurul templelor au fost construite sate, oraşe sau oraşe-state. Aşadar, nu oraşele au apărut primele, ci templele. Amplasarea oraşelor nu s-a realizat în funcţie de detaliile topometrice sau geofizice, ci de cele energetice şi aurice. Nici un oraş din vechime (spre exemplu, Babilonul), nu a fost construit în funcţie de amplasarea surselor de apă sau de trăinicia solului, ci de comandamente magice: în acel perimetru exista deja o gaură de vierme, prin care se realiza conexiunea cu haosul. Toţi membrii comunităţii respective (satului, oraşului sau oraşului-stat) deveneau sclavii templului, o dată cu participarea la ceremonii; ei nu se puteau muta prea uşor în alt loc. O parte din produsul mâinilor lor era preluat de templu, pentru folosinţă proprie.

În funcţie de calitatea oamenilor ce se năşteau în acel teritoriu, se realiza şi ierarhizarea socială. Cele mai importante personaje ale comunităţii constituite în jurul templelor erau acei oameni care deveniseră reprezentanţii direcţi ai fiinţelor întunecate: purtătorii întunecaţi de stindard, marii preoţi, iniţiaţii. Ei reprezentau sub 1% din populaţie. Restul populaţiei, indiferent de seminţie, era manipulată foarte uşor de acea minoritate. Restul populaţiei reprezenta „carnea de tun”, cum se spune, în confruntările sângeroase duse de purtătorii întunecaţi de stindarde şi de preoţii marilor temple.

Fiecare purtător întunecat de stindard, ca reprezentant direct al Celor întunecaţi, avea de luptat pe două fronturi. Primul front era cel al lărgirii spaţiului vital şi, implicit, al creşterii numărului de membri care să lucreze sau să lupte pentru templu. Al doilea front era cel al războiului continuu cu armatele tot mai numeroase ale oponenţilor transfizici ai răului – oamenii prometeici, oamenii de la miazăzi, din Işşhinghingher, Lirakashin, Illirin şi din Regatul morţilor vii.

Un templu luciferic funcţiona pe baza realizării în lumea materială a unei sintonii energetice – de sunet, miros şi lumină – cu fiinţele întunecate Lorehh, Dree şi cu Primordialii întunericului cei mari. În interiorul fiecărui templu se afla o cameră „sacră” ce corespundea altarului (sanctum sanctuarium) din lăcaşurile de cult actuale. Aceasta era de fapt camera în care, în anumite momente, „zeii” se puteau manifesta. Zeii erau, fireşte, Primordialii întunericului.

Apariţiile „zeilor” se produceau, cel mai adesea, dimineaţa, o dată cu primele raze ale soarelui, doar în cazul în care erau îndeplinite anumite condiţii. Aceste condiţii erau de două feluri: materiale şi aurice. Condiţiile materiale ţineau de politica templelor, de numărul de membri care participalu la ritualuri, de calitatea teritoriului (spaţiului) vital, de numărul prizonierilor de război ucişi pe altare în numele zeului luciferic. Condiţiile aurice ţineau de calitatea purtătorilor întunecaţi de stindard sau a preoţilor care realizau ritualurile prescrise.

Preoţii întunecaţi trebuiau să îndeplinească anumite condiţii de ordin ritual, trebuiau să psalmodieze anumite formule, cuvinte sau fraze (invocaţii prin sunet), să folosească substanţe odorante (invocaţii de miros; se foloseau substanţe frumos mirositoare – de exemplu, smirna) sau anumite lumini (invocaţii de lumină: făclii, focul din altar etc).

Dintre toţi membrii staffului conducător al unui templu, doar câţiva aveau capacitatea, puterea şi privilegiul de a-i vedea direct pe zeii întunecaţi: purtătorii întunecaţi de stindarde, marii preoţi, unul sau doi iniţiaţi. Oamenii obişnuiţi nici nu se puteau gândi la aşa ceva.

šModul în care se manifestau fiinţele întunecate în cadrul ritualurilor din camera „sacră” a templelor este un exemplu elocvent cu privire la ceea ce s-a petrecut, de fapt, pe scară largă, în antichitatea cunoscută de istoriografia modernă.

Mai întâi, marele preot al templului pregătea „terenul”. Chemarea unei fiinţe Lorehh, Dree sau a unui Primordial întunecat (zeu) presupunea, invariabil, jertfa de sânge – uciderea unor prizonieri de război. Jertfele erau făcute personal de către marele preot, cu propriile sale mâini. Sângele celor ucişi trebuia să se scurgă pe altarul de piatră şi, mai ales, pe efigia zeului. Un zeu luciferic nu poate fi chemat decât prin uciderea multor oameni, în condiţiile scurgerii sângelui acestora pe efigia sa. Cu cât erau ucişi mai mulţi oameni, cu atât probabilitatea de manifestare a zeului era mai mare. În zilele sale „faste”, preotul unui templu putea ucide zeci sau chiar sute de oameni – cel mai adesea, prizonieri de război. Uneori, după bătălii sângeroase, când prizonierii de război erau foarte mulţi, preotul templului avea foarte mult de „muncă”; existau cazuri în care preotul ucigaş secreta nu sudoare, ci sânge.

Momentul măcelului era ales cu multă atenţie. Era necesară emiterea unor energii pharismah de ucidere cât mai puternice, pentru a-l „mişca” pe zeu – de fapt, pentru a-i netezi coborârea din „ceruri”. Imediat ce erau ucişi prizonierii de război, preotul templului se prezenta în faţa altarului şi îl invoca pe zeul luciferic prin sunete (psalmodierea cuvintelor sau textelor), prin mirosuri (mirosuri odorante) şi prin lumini (făclii). În tot acest răstimp, preotul emitea energii pharismah de ucidere. De la preot, energiile pharismah erau atrase de mama tuturor întunecimilor, nucleul întunecat al pământului, iar de acolo erau absorbite în haos, unde-l făceau atent pe „măreţul” zeu că momentul mult aşteptat se apropie. Când legătura energetică era complet formată, zeul însuşi, cu „curtea” sa (staff-ul), pătrundea din haos în cosmos.

Procesul coborârii zeului este identic cu cel al întrupării unui om din haos sau din iad. La fel ca un om atras la întrupare din haos sau din iad, zeul întunecat venea în lumea materială de-a lungul unei raze de creaţie. Datorită faptului că raza de creaţie intersecta planul material într-o stea, exista convingerea că zeul vine din stele. De aceea, în antichitate, stelele au primit nume de zei.

După cum a fost menţionat, o rază de creaţie se formează în patru mari etape. În prima etapă, energia pharismah pleacă din inima omului şi este absorbită de nucleul întunecat al pământului. În a doua etapă, din nucleul întunecat al pământului raza este atrasă în haos, care este situat în afara Oceanului de lumină. În această etapă, energia pharismah se transformă într-o rază de creaţie propriu-zisă. A treia etapă presupune conexiunea energiei pharismah cu „Cel rău” şi reacţia acestuia. „Cel rău” revine în Oceanul de lumină, la nivelul cosmosului material, dar pentru a ajunge la emitent trebuie să facă un ocol pe la periferia cosmosului. Poarta de intrare situată la periferia cosmosului este, de fapt, o stea. A patra etapă presupune închiderea circuitului la nivelul cuantic material. Între steaua respectivă şi nucleul întunecat al pământului se formează o linie de energie, care reprezintă aspectul manifestat al razei de creaţie. Fiinţa întunecată – „zeul” – pătrunde astfel în planul cuantic material venind din stele.

Oamenii din lumea materială care participau la acest tip de ritual în temple – preoţii, iniţiaţii şi neofiţii – erau convinşi de faptul că zeul lor vine din stele, dar această concepţie nu avea accepţiunea pe care, astăzi, unii comentatori o atribuie acestui eveniment. Dacă vreun comentator le-ar fi spus oamenilor din acea perioadă, că zeul lor vine din stele cu o navă extraplanetară sau cu o navetă spaţială, probabil că ar fi avut aceeaşi soartă ca şi prizonierii de război din acele vremuri. Nu era vorba despre aşa ceva, după cum nu este vorba nici la oamenii care se întrupează direct din haos. Raza de creaţie are doar rolul de a asigura conexiunea cu haosul, iar pătrunderea zeului în planul cuantic material se putea realiza doar printr-o stea.

În momentul culminant al ceremoniei de invocare, desfăşurată de marele preot în camera sacră a templului, fiinţa întunecată – indiferent dacă era un Lorehh, un Dree sau un Primordial al întunericului – se manifesta de-a lungul razei de creaţie. Raza intersecta pământul chiar în camera sacră din templu, într-un loc ce corespunde altarului de astăzi. În altar se forma o imensă perdea energetică de abur, ceaţă şi fum. Apoi, totul se strălumina şi marele preot, împreună cu cei prezenţi, observau în perdeaua ceţoasă chiar steaua respectivă, care reprezenta poarta de intrare pentru fiinţa luciferică.

În perdea se forma chiar imaginea stelei, aşa cum se prezenta în momentul respectiv, nu aşa cum se observă de pe pământ, în condiţiile în care luminii îi trebuie mii de ani-lumină pentru a ajunge la privitor – ceea ce, din punct de vedere ştiinţific, este inacceptabil. Preotul vedea steaua ca şi cum s-ar fi aflat lângă ea – chiar atunci, în momentul ritualului. Imaginea pe care o privea preotul luciferic şi asociaţii săi este, probabil, identică cu cea a unui om din ziua de astăzi care se află la cinematograf, în faţa pânzei de proiecţie. Privitorii vedeau în perdeaua energetică o lumină depărtată, ce se mărea din ce în ce mai mult, până ce ocupa întregul spectru perceptiv. În scurt timp, lumina devenea atât de puternică, încât toţi cei prezenţi erau paralizaţi de o frică mistică. Se prosternau cu teamă în faţa zeului, care, în sfârşit, îşi făcea apariţia.

De fapt, zeul se afla încă în haos, dincolo de Oceanul de lumină, dar el era atras prin poarta numită de noi stea. Zeul venea doar ca amintire – o amintire a trecutului -, care era foarte depărtată de timpul oamenilor şi, cu atât mai mult, de timpul lui Dumnezeu, prezentul continuu. Zeul, care era mort, venea din trecut ca putere mică, pentru a învia în prezentul oamenilor, care constituiau puterea mare.

Între oamenii ce participau la acel eveniment şi zeu nu era, aşadar, o diferenţă de spaţiu, ci de timp. Zeul nu călătorea prin spaţiu; nu străbătea, cum credem noi astăzi, oceane de spaţiu sideral, ci străbătea oceane de timp. Oricât ar părea de straniu pentru opiniile ştiinţifice actuale, oamenii ce participau la eveniment observau, pur şi simplu, steaua respectivă în perdeaua energetică cu aspectul unui fum. Steaua se mărea din ce în ce mai mult, până ce devenea o lumină uniformă, care le acoperea întregul spaţiu vizual. În acea lumină îl observau pe zeul luciferic – care, cel mai adesea, era un Primordial al întunericului de rang foarte înalt -, care stătea pe un scaun de domnie impunător, aflat pe un postament înalt, iar pe treptele acestuia se aflau subordonaţii şi partenerii săi – fiinţele Lorehh, Dree, oamenii primordiali mai mici în grad, putere şi tărie, oamenii din sămânţa cea rea etc. Toţi aveau ochii fără iris, cu pupile negre.

Preotul vorbea direct cu patronul său, zeul, cerându-i informaţii şi sfaturi. Zeul poruncea preotului ce să facă în continuare, dar nu putea pătrunde în planul cuantic material. El nu mai putea interfera cu materia, datorită diferenţei de vibraţie energetică. În vremurile de odinioară, zeul întunecat era capabil să atingă pământul fizic – în teritoriul sau în regatul său – , să rupă o floare sau un fruct, chiar să aibă relaţii sexuale cu fiicele oamenilor care se făcuseră „din ce în ce mai frumoase”, dar de această dată nu putea decât să dea directive, mai mult sau mai puţin „preţioase”, slugilor sale.

Pământul – materia, ca aspect generic – se modificase, astfel că zeul nu mai putea interacţiona cu ea. Jertfa oponenţilor răului modificase vibraţia energetică a solului, astfel că penetrarea planului material era imposibilă. Uciderea rituală a prizonierilor de război nu era suficient de puternică pentru a contrabalansa jertfa oponenţilor răului.

Dialogul dintre patron şi slugi nu dura prea mult timp, datorită faptului că uciderile rituale ale prizonierilor de război aveau un efect limitat – o sută de prizonieri ucişi permiteau până la un minut de dialog. După ce se încheia dialogul, zeul luciferic era absobit rapid în haos, pe acelaşi traseu pe care venise.

În câteva secunde, totul revenea la normal. Steaua dispărea, la fel ca şi perdeaua energetică de fum şi ceaţă. Cu o sclipire de nebunie în ochi, marele preot se întorcea la populaţia adunată în curtea exterioară a templului şi explica poveţele „înţelepte” ale zeului, care avusese bunăvoinţa să vorbească cu preaplecatele sale slugi.

šOponenţii transfizici ai răului – oamenii prometeici, morţii vii şi cei din celelalte centre de putere – au dus bătălii cumplite pentru distrugerea ultimelor bastioane ale Celui rău în lumea materială – templele. Ei au început să fie sprijiniţi de tot mai mulţi oameni întrupaţi, indiferent de seminţie.

Majoritatea oamenilor care-i ajutau pe oponenţii transfizici, erau iluminaţi. Ei au încercat să distrugă din interior templele şi ierarhia preoţească, pentru a impune o nouă ordine mondială, în care nimeni să nu mai fie sclav. Toţi doreau o civilizaţie materială dominată de dreptate şi de libertate individuală; doreau, de fapt, ca oamenii să fie conduşi de oameni. Timpul lucra, de acestă dată, în favoarea lor.

Preoţii zeilor întunecaţi au înţeles turnura periculoasă a evenimentelor şi şi-au modificat modalităţile de acţiune. Culmea ironiei, în condiţiile în care marea masă a oamenilor nu mai vedea pe zeii întunecaţi, purtătorii de stindard şi preoţii templelor au început să ceară de la oamenii obişnuiţi un element pe care, de-a lungul timpului, îl ignoraseră complet: credinţa, adică obţinerea de la oamenii pe care încă îi stăpâneau, a convingerii intime că zeii există, în lipsa observării directe. În condiţiile în care marea masă a oamenilor nu mai vedea zeii, preoţii considerau că ceea ce poartă numele de credinţă trebuie să aibă rolul de a perpetua amintirea acestora. Astfel, s-a trecut într-o nouă etapă a existenţei oamenilor în lumea materială, etapă aparent mult mai calmă decât cele care se succedaseră anterior. În această nouă etapă, nu mai era nevoie de sacrificarea prizonierilor de război. Drept urmare, au început să cam dispară sacrificiile umane din temple, locul lor fiind luat de sacrificii de animale domestice şi de oferirea de ofrande.

Pentru ca aceste substituente să aibă efect, a fost necesară accentuarea credinţei oamenilor în zeii întunecaţi. Prin intermediul credinţei, oamenii întrupaţi au emis un nou tip de energie pharismah, care nu existase anterior în cosmos. Prin acest nou tip de energie pharismah, zeii întunecaţi au fost capabili să se manifeste în continuare, dar fără a se mai materializa în cadrul ritualurilor. Cu timpul, cum era şi firesc, credinţa oamenilor a scăzut simţitor, datorită faptului că nu mai era alimentată de fapte. Cînd credinţa a dispărut, au apărut miturile. Istoria a devenit mit.

Din acele momente cruciale ale cosmosului, reprezentanţii Celui rău – Lorehh, Dree şi Primordialii întunericului – nu s-au mai putut manifesta în nici un fel la nivelul lumii materiale şi, mai mult decât atât, n-au mai fost capabili să ia legătura cu oficianţii lor din temple. Drept pentru care au început să se manifeste, pentru prima oară, la nivelul lumii eterice; doar până acolo mai erau capabili să penetreze planurile cuantice. Fireşte, prin natura lor, reprezentanţii Celui rău au o incompatibilitate energetică chiar şi (sau mai ales) cu lumea eterică, astfel că nu pot sta prea mult la nivelul acesteia. Ei locuiesc doar în afara Oceanului de lumină, în haos. Reprezentanţii Celui rău sunt însă atraşi de faptele oamenilor din lumea materială, mai exact de energiile pharismah întunecate. Ca nişte copoi, ei iau urma energiilor pharismah întunecate, îi localizează pe emitenţii din lumea materială, dar se opresc la nivelul lumii eterice. De acolo acţionează fie energetic asupra oamenilor întrupaţi, fie prin anumite scenarii existenţiale – care sunt, în fapt, manipulări grosolane – numite Jocuri ale vieţii şi ale morţii sau Jocuri ale sorţii.

Prin aceste manipulări existenţiale, ei încearcă să exploateze anumite trăsături negative de caracter ale oamenilor întrupaţi, pentru a-i determina să făptuiască în continuare răul şi, implicit, să emită energii pharismah întunecate. Atâta timp cât, în lumea materială, oamenii emit energii pharismah întunecate, existenţa Celui rău şi a reprezentanţilor săi este asigurată: ei continuă să fie vii.

8

FRAGMENTE DIN CICLUL DE CĂRŢI „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” REALIZAT PE BAZA DEZVĂLUIRILOR

CLARVĂZĂTORULUI EUGEN NICOLAE GÎSCĂ