KOSMOS – REGII CEI RĂI

EDIŢIE SPECIALĂ

FORŢĂ CONTRA FORŢĂ„-

1 - CARTEA 1 - COPERTĂ - FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

KOSMOS

12

REGII CEI RĂI,

Cele trei forme ale răului – intriga, trădarea şi asasinatul -, reprezintă contrapărţile întunecate ale sacrificiului de sunet, ale sacrificiului de miros şi ale sacrificiului de lumină.

Intriga este forma denaturată (bolnavă) a sunetului bun: sunetul bun este rostirea adevărului. Trădarea este forma denaturată a mirosului bun; mirosul bun este acţiunea dreaptă, în acord cu legile cosmosului, cu Firea lucrurilor. Crima este forma denaturată (opusă) a continuităţii creaţiei lui Dumnezeu. Datorită faptului că, prin crimă, se produce discontinuitatea unei forme materiale, care este lumină cristalizată (energie condensată), se poate spune că crima este forma denaturată a luminii. Crima presupune aducerea întunericului absolut în lumea materială.

Despre intrigă, ca formă bolnavă a folosirii sunetului, lucrurile sunt clare. Orice minciună înseamnă denaturarea sunetului adevărat. Lucrurile sunt ceva mai complicate în ceea ce priveşte mirosul fals şi, mai ales, în ceea ce priveşte lumina falsă, astfel că vom face o scurtă analiză în ceea ce priveşte formele lor de manifestare. Mirosul transfizic, ca principiu cosmic, este sursa activităţii motorii fizice din lumea materială. De aceea, în cele din urmă, orice acţiune motorie îndeplinită de un om are drept efect apariţia unui miros fizic specific.

În urma faptelor unui om (privite strict ca acţiuni motorii), trupul material acumulează un miros transfizic, care se reflectă prin mirosul de sudoare. Oamenii curaţi sufleteşte au un miros plăcut chiar şi când asudă. De exemplu, copiii mici au un miros plăcut chiar şi atunci când sunt transpiraţi. În schimb, oamenii care făptuiesc acte în dezacord cu Ordinea cosmică au în mod constant un miros neplăcut, care se simte chiar şi imediat după ce se îmbăiază. Acest miros are o sursă transfizică, fiind generat de corpul sufletului, dar el este eliminat prin porii corpului fizic, sub formă de sudoare. Trupurile protopărinţilor Adam şi Eva au emis în mod permanent mirosuri florale plăcute, datorită faptului că au trăit în acord cu natura. Se spune că, în momentul în care oamenii au devenit din ce în ce mai răi, au apărut parfumurile, care au tocmai rolul de a camufla ceea ce este omul în interior. Parfumurile, deodorantele şi altele de acest gen au tocmai rolul de a masca adevăratele caracteristici negative ale oamenilor, caracteristici care s-ar manifesta corporal prin mirosuri neplăcute.

Acelaşi lucru se poate spune despre lumină – care este materie cristalizată. Opusul sacrificiului de lumină este asasinatul. Asasinatul presupune eliminarea unui om – a luminii sale, care este cristalizată în materia trupului.

Mai trebuie consemnat faptul că în urma săvârşirii unor fapte aflate în dezacord cu Ordinea cosmică, trupurile şi fizionomiile oamenilor se crispează şi îşi pierd strălucirea (luminozitatea) iniţială. Ele nu mai sunt alimentate corespunzător cu energie luminoasă, care provine de la Sfântul Duh, suferind influenţele energetice nefaste ale Celui rău. Prin emiterea energiilor pharismah şi prin comiterea faptelor aflate în afara Ordinii cosmice, trupurile şi fizionomiile oamenilor îmbătrânesc înainte de vreme; de aceea, pe măsură ce păcătuiesc, oamenii îmbătrânesc mai repede. Păcătuind, oamenii nu mai sunt vii. În condiţiile în care un trup îmbătrâneşte înainte de vreme, el trebuie susţinut printr-o pseudolumină – printr-o lumină falsă sau printr-o imagine falsă – care este opusă celei adevărate. Obţinerea unei imagini false prespune recompunerea trupului sau a fizionomiei prin rimeluri, farduri, vopseluri, gene şi păr false, implanturi de silicon sau operaţii estetice – într-un cuvânt, este ceea ce noi numim astăzi prin termenul de modă (fashion). În acest context, una din vechile cărţi al umanităţii, Cartea lui Enoch, afirmă că o parte din îngerii căzuţi din acea perioadă, au fost acuzaţi că au dezvăluit oamenilor, pe lângă tainele vrăjitoriei şi ale metalurgiei prin care se produc arme, şi arta folosirii fardurilor şi rimelurilor. Aceasta constituie o punere foarte stranie la acelaşi numitor comun a unor activităţi omeneşti aparent incompatibile: ştiinţa războiului şi a metalurgiei prin care sunt produse arme, tainele vrăjitoriei şi arta înfrumuseţării prin farduri, rimeluri etc.

Despre tainele războiului şi ale vrăjitoriei, lucrurile sunt suficient de clare. Cum rămâne însă cu arta înfumuseţării, care a fost pusă pe acelaşi plan cu ele, în condiţiile în care, după cum ştie toată lumea, este total inofensivă ? Cui îi este frică de arta înfrumuseţării, cui îi este frică de rimeluri, farduri, peruci sau meşe false ?

Rezolvarea acestei enigme nu este prea complicată şi poate fi urmărită de-a lungul istoriei umanităţii, prin analizarea înfăţişării prin care erau prezentaţi regii şi potentaţii din vechime. După cum se ştie, regii şi potentaţii din vechime s-au îngrijit exagerat de mult de imaginea lor publică, excelând prin folosirea unor veşminte somptuoase şi a unor obiecte de putere, precum coroane, sceptre etc. Mai mult decât atât, încă de la faraonii egipteni şi regii asirieni, potentaţii mai mult sau mai puţin regali au folosit din abundenţă farduri, rimeluri, peruci etc, cu toate că toţi au fost bărbaţi. Se pare că primii care au folosit fardurile n-au fost femeile, ci bărbaţii înstăriţi.

Cauza pare să rezide în faptul că bărbaţii respectivi au ajuns pe tronul domniei sau la diferite demnităţi sociale, politice sau economice prin puterea intrigilor, a trădării şi a crimei – într-un cuvânt, s-au însoţit cu „Cel rău”. Dacă analizăm doar înfăţişările hieratice ale faraonilor egipteni, nu putem să nu remarcăm grija de a purta mereu, chiar şi după moarte, însemnele domniei, în special tiara sau coroana, precum şi folosirea excesivă a fardurilor, care le puneau în evidenţă capul, ochii, nasul şi gura. Trebuie ţinut cont de faptul că regii cei buni din vechime nu aveau nevoie de aşa ceva: ei aveau o luminozitate specială a ochilor şi un fel de nimb străveziu deasupra capului. Când a dispărut nimbul la succesorii lor, care au devenit regi prin intrigă, trădare sau crimă, a apărut necesitatea folosirii unor substitute: coroana regală ori sceptrul, care să indice supuşilor cu cine au de-a face, în lipsa caracteristicilor fiinţiale de bază. Fără coroană şi fără sceptru, orice rege devine cerşetor; cu sceptru şi coroană orice cerşetor devine rege.

Toţi regii şi conducătorii politici, a căror dominaţie are la bază antisunetul, antimirosul şi antilumina, sunt susţinuţi în mod artificial prin însemne exterioare şi prin procedee de înfrumuseţare. Datorită pornirilor criminale, este de presupus că fizionomiile regilor răi s-au urâţit – bruta din ei a început să fie exprimată (reflectată) la nivelul chipului. În consecinţă, au avut nevoie de o înfrumuseţare exterioară: vorba mieroasă, în spatele căreia se ascundea intriga (sunetul fals), parfumurile care să le mascheze intenţiile şi impulsurile criminale de la nivelul activităţilor motorii (mirosul fals) şi o fizionomie prefăcută, acoperită cu farduri, rimeluri, peruci şi coroane (lumina falsă).

În acest caz, Cartea lui Enoch a avut perfectă dreptate atunci când a pus arta înfrumuseţării pe acelaşi plan cu ştiinţa războiului, a metalurgiei şi cu tainele vrăjitoriei. Fără ele, regii cei răi nu ar fi fost capabili să câştige nici o bătălie.

šO dată cu apariţia regilor răi, comunităţile au început să fie conduse prin teroare: astfel a apărut sclavia fizică, cea mai cruntă formă de asuprire a oamenilor.

Teroarea regilor răi a avut însă şi o contraacţiune pe măsură: oamenii obişnuiţi au început să lupte împotriva noilor opresori. S-au înmulţit revoltele şi răscoalele pe toată suprafaţa pământului. Regii cei răi au fost, la rândul lor, asasinaţi, într-un şir de acte violente ce păreau că nu se mai sfârşesc.

Imediat după o răscoală sau după o revoltă, cantitatea de rău din lumea materială creştea. Totodată, în urma emiterii de energii pharismah întunecate, au început să afluiască din ce în ce mai mulţi oameni din haos (icon hlisa). Este de remarcat faptul că, fiind întrupaţi în lumea materială, în marea lor majoritate, oamenii proveniţi din haos au priceput ce se petrece şi nu s-au manifestat ca opresori. Mulţi dintre ei au fost educaţi de către vechii oponenţi transfizici ai răului: de oamenii prometeici, de morţii vii sau de cei din Centrul de Putere de la Miazăzi.

Aflând adevărul, oamenii proveniţi din haos s-au opus la rândul lor răului, dar în cele din urmă au pierit în acele confruntări sângeroase. În mod firesc, după moarte, ei ar fi trebuit să fie absorbiţi înapoi în haos, dar a apărut o altă mare problemă: nu mai erau în rezonanţă aurică nici cu haosul şi nici cu Cei răi, împotriva cărora luptaseră în lumea materială. Ei nu mai puteau fi absorbiţi nici în Regatul morţilor vii, datorită faptului că folosiseră, la rândul lor, forţa. În Regatul morţilor vii nu puteau pătrunde, după moarte, decât cei care au devenit victime ale celor răi.

Cei răi nu aveau ce face cu această categorie de oameni defuncţi. Oamenii care luptaseră în lumea materială împotriva răului constituiau o sursă continuă de împotrivire şi după moarte. Atunci, Cei răi – Lorehh, Dree şi Primordialii întunericului – au amplificat iadurile, mai exact, au lărgit zonele inferioare ale acestora.

După cum a fost menţionat, iadurile au fost construite de-a lungul vechilor raze de creaţie, fiind situate în partea inferioară a acestora. Iadurile sunt formate din trei mari zone. Prima zonă, dispusă chiar la intrarea în haos, poate fi considerată rezidenţială, ea constituind locul în care îşi desfăşoară activitatea Primordialii cei mari ai întunericului, fiinţele Lorehh şi Dree. Zona a doua este o zonă semirezidenţială, un fel de zonă de tranzit, în care locuiesc Primordiali ai întunericului mai mici în grad, oamenii din sămânţa cea rea, retardaţii din primul ciclu al cosmosului, precum şi fiinţele Lorehh şi Dree mai mici în putere şi tărie.

În prima parte a existenţei iadurilor, zona a treia nu era locuită de nimeni: acolo nu avea cine să locuiască. În momentul în care au murit oamenii care s-au opus răului fizic, Primordialii întunericului au luat decizia de a-i bloca pe aceştia în zona a treia a iadului, pe de-o parte pentru a-i „educa”, iar de cealaltă parte pentru a-i supraveghea. Astfel, zona a treia a devenit o temniţă din ce în ce mai temută. Pe măsură ce au pătruns din ce în ce mai mulţi oameni în zona a treia, aceasta s-a extins. De altfel, doar zona a treia a găurilor de vierme poate fi considerată a fi iadul propriu-zis. Primele două zone erau doar zone rezidenţiale, cu decoruri pseudo-paradiziace, copie a celor ce au existat în ciclul al treilea la suprafaţa pământului.

Pentru a fi controlate de „Cel rău”, toate fiinţele omeneşti defuncte ce treceau poarta iadurilor (a treia zonă) au fost deposedate de energia sufletului şi de amintirea a toate, astfel că ajungeau umbre lipsite de energie, de identitate şi de amintire.

De la formarea iadurilor propriu-zise şi până la răstignirea lui Iisus Hristos, au existat nenumărate tentative de cucerire a iadurilor şi de eliberare a defuncţilor de către oamenii prometeici şi de către morţii vii. Cea mai puternică contraofensivă a oponenţilor transfizici ai răului a fost condusă de Ufru, al unsprezecelea mort din Regatul morţilor vii, conducătorul grupării de cerceri. Ea a avut loc în jurul anului 900 înainte de Iisus Hristos.

Chiar în preajma răstignirii Fiului lui Dumnezeu, cercerii mai pregăteau o mare ofensivă, fiind de această dată ajutaţi şi de oamenii prometeici. Pregătirea ofensivei presupunea acumularea de către cerceri şi de către oamenii prometeici a unei energii suficient de mari pentru a sparge planurile cuantice. Dacă ar fi reuşit, nu numai că ar fi spart planurile cuantice, dar ar fi eliberat majoritatea oamenilor din iaduri şi le-ar fi redat amintirea de sine. Scopul lor era de a-i elimina pentru totdeauna din formă pe Primordialii întunericului cei mari şi pe şefii fiinţelor Dree şi Lorehh.

În acea perioadă de timp, ei au fost doar la un pas de ceea ce şi-au propus.

8

FRAGMENTE DIN CICLUL DE CĂRŢI „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” REALIZAT PE BAZA DEZVĂLUIRILOR

CLARVĂZĂTORULUI EUGEN NICOLAE GÎSCĂ