RESTITUIRI: OAMENI PE CARE I-AM CUNOSCUT: „PARANORMALUL” CICI ILIE CIOARĂ

RESTITUIRI

OAMENI PE CARE I-AM CUNOSCUT:

„PARANORMALUL” CICI ILIE CIOARĂ,

OMUL CARE SE „DEDUBLA”

(„SFÂNTUL DIN COLENTINA”)

CICI ILIE CIOARĂ

04.01.1916- 28.11.2004

Pe Cici Ilie Cioară autorul acestor rânduri a avut onoarea de a-l cunoaşte personal înainte de 1989 – probabil prin 1987-1988 -, în timpul unei vizite pe care acesta a făcut-o la Craiova în casa unor cunoştinţe comune (când l-am cunoscut pe Dl „Cici”, căci aşa-i spunea toată lumea, arăta ca în a doua fotografie ).

Cici Ilie Cioară (4 ianuarie 1916 – 28 noimbrie 2004) a fost un caz tipic de contactor datorită unor evenimente petrecute în perioada de teroare stalinistă ce s-a instaurat în România după abdicarea Regelui Mihai în 1947 şi instaurarea Republicii Populare. Totul a început în anul 1848, când fiind urmărit abuziv de Securitate pentru a fi arestat, Ilie Cioară a găsit un refugiu în casa părinţilor săi, în Comuna Vârtop. Jud Dolj (50 km sud de Craiova). Acolo, în podul de deasupra unei bucătării de vară, în semîntuneric a locuit (dacă se poate spune astfel), doi ani şi şapte luni. După cei doi ani şi şapte luni, adică în anul 1951, datorită faptului că locuinţa părinţilor a fost rechiziţionată în mod abuziv de autorităţile comuniste, a fost obligat să plece la Braşov unde a fost arestat şi încarcerat, ispăşind o pedeapsă de cinci ani şi şase luni pentru “delict de opinie” (adică vorbise de rău autorităţile comuniste din acea perioadă). După ce a fost eliberat din închisoare s-a stabilit în Bucureşti, unde s-a alăturat unui grup de mistici care precticau Rugăcuinea Inimii (“Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”), studiau Filocalia şi misticismul creştin.

Prima experianţă notabilă s-a produs la scurt timp după ce s-a instalat în podul din casa părinţilor din comuna Vârtop. “Suntem în luna august 1948 – scrie Ilie Cioară în cartea sa  „Moartea morţii şi desăvârşirea”. De circa o lună de zile, un nou val de arestări se declanşase în întreaga ţara. Printre cei consideraţi ca potenţiali periculoşi pentru siguranţa statului totalitar – figuram şi eu. Şi, ceea ce făcusem în 1945, după evadare, am făcut şi de astă dată. Aşadar, iată-mă din nou în comuna Vârtop, în casa părinţilor, a căror gospodărie îmi oferă multe posibilităţi de ascundere – şi, în plus, garanţia că într-o eventuală descoperire nimeni n-ar fi avut de suferit de pe urma mea, soţia şi părinţii fiind exceptaţi de la rigorile legii, în cazul respectiv. Ştiam că vor veni să mă caute şi aici, întrucât mă căutaseră în alte trei localităţi diferite. În acest scop, am luat unele măsuri de prevedere. Nu am mai apărut în comună, şi mi-am aranjat în podul unei bucătării de vară un culcuş pentru dormit în timpul nopţii. (…) Într-o noapte înstelată, – o lumină aproape ca ziua. Mă aflu, nu ştiu cum – în afara trupului meu la zece-cincisprezece metri depărtare de locul unde dormeam. Înălţimea, patru, cinci metri, apreciată după nucul ce-1 aveam în faţa casei. Aşadar, suspendat în aer, complet conştient. Ştiam cine sunt, unde îmi este corpul; îmi amintesc toate evenimentele ce mă aduseseră în casa părinţilor mei. De asemenea, avea conştiinţa clară de timpul petrecut în această ascunzătoare. Şi deodată un gând neaşteptat: Oare nu mi-am pierdut minţile ? Nu-mi dau nici un răspuns şi îmi proiectez privirea spre poarta aflată la aproape cincizeci de metri unde şi ajung. Poarta are înălţime de trei metri. Eu mă aflam nu cu mult deasupra ei. M-am oprit o clipă. Mă simt extraordinar de bine. Astfel de clipe nu le-am trăit niciodată în stare de veghe. Fără să mă întorc, am revenit, alunecând, la locul iniţial. Şi iarăşi întrebările: Doamne, stau de câteva zile în acest pod, oare nu mi-am pierdut minţile ? Cum e posibil ca cineva să fie în două locuri, corpul acolo şi eu, fiinţa adevărată,aici ? Fiorul ce m-a cuprins, de astă dată necontrolat, m-a readus spontan în podul luminat de o lumină gălbuie, deosebit de clară. Cu acest prilej văd o seamă de amănunte din adăpostul meu, pe care, din cauza obscurităţii, ziua nu le puteam observa. Urmează pătrunderea în corp. Impresia era aceea a unui şarpe care pătrunde în interior prin gură. De fapt, era o energie care, pe măsură ce se infiltra în corp, îmi îngăduia să mă mişc pe porţiuni: cap, mâini, picioare etc. Inima îmi bătea cu putere. De-acum, în stare de veghe, îi auzeam bătăile în coşul pieptului. Nu s-a pierdut nici un amănunt legat de această trăire în afara corpului fizic. După ce m-am liniştit, am aprins o lumânare şi am verificat ceea ce văzusem pe altă cale, decât cea obişnuită” (OP CIT).

Acesta a fost începutul unor experimente care au durat toată viaţa; datorită faptului că autorităţile comuniste de până în anul 1989 erau total alergice cu privire la informaţiile de natură transcendental-ezoterică şi mistică, experienţele lui Ilie Cioară nu au văzut lumina tiparului decât după această dată; în ultmii ani ai vieţii Ilie Cioară era cunoscut de vecinii săi bucureşteni sun denumirea „Sfântul din Colentina”.

În toată perioada cuprinsă între anul 1848 şi 2004, când a experimentat fenumenul de „dedublare”, cum îi plăcea să-l denumească, Ilie Cioară a obţinut o serie de informaţii valoroase cu privire la „Lumea de dincolo” (sau, mai exact spus o parte a ei), unde a întâlnit nenumărate persoane defuncte, cu privire la fenomenul morţii şi cu privire la suflet, adică acel element al fiinţei umane prin intermediul căruia se dedubla. Prima concluzie importantă pe care Ilie Cioară a tras-o în urma experienţelor sale este că omul nu trebuie să se identifice cu trupul; omul este mai mult decât trupul. „Altă dată – afirmă autorul citat – , după ce m-am desprins de corpul fizic, m-am decis să rămân în cameră. De multă vreme nu am mai fost tentat să îmi privesc corpul. Uneori, am faţă de el o repulsie, ca faţă de un cadavru, alteori însă, el exercită o mare putere de atracţie asupra sufletului, Acum, înfruntând acest risc, merg până acolo, încât îmi privesc pe îndelete şi în amănunţime haină pământească. Sunt urât şi mă cuprinde un sentiment de milă pentru acest corp. Vreau să nu mă mai întorc în această închisoare, dar nu se poate. Nu depinde de mine părăsirea definitivă sau rămânerea în această asociere” (OP CIT).

Printre efectele benefice ale dedublării, au autorul citat menţionează:  „detaşarea de corp, fie ea şi de scurtă durată, conferă corpului o stare de odihnă, ca după câteva ore de somn. Revenirea în corp imprimă întregului organism energie şi o vioiciune neobişnuite, ce persistă uneori zile în şir. Corpul fizic primeşte o hrană de o valoare superioară. Uneori, după dedublare, mănânc numai în virtutea obişnuinţei şi nu pentru că aş simţi senzaţia de foame. Fiecare revenire în trup procură sufletului o bucurie greu de descris. Nu rareori mi se întâmplă să trăiesc starea de bucurie însoţită de lacrimi, semn al emoţiei ce mă covârşeşte. Aceasta am simţit-o şi în vremurile vitregi, rând, deşi am fost nevoit să trăiesc în condiţii de lipsuri şi de teroare, m-am considerat printre puţinii fericiţi ai acestui pământ. Călătoriile în acea lume mi-au schimbat fundamental optica asupra existenţei. Ceea ce înainte îmi provoca amărăciune, suferinţă, revoltă şi ură chiar, acum, în nouă viziune, mă umplea de bucurie. Teama de moarte mi-a dispărut treptat, pe măsură ce primeam mai multe dovezi privind raportul dintre corpul fizic şi corpul astral. Am putut constata nemijlocit dualismul fiinţei; de o parte, corpul – şi de alta – sufletul, ca parte distinctă, în care sunt înregistrate toate experienţele individului din îndelungatul proces al evoluţiei sale. Marea descoperire a nemuririi sufletului m-a determinat să pun în vârful preocupărilor mele nevoia de purificare a propriului meu suflet; în acest scop am decis să practic „Rugăciunea Inimii”, atât de călduros recomandată de misticii creştini. Fiecare dedublare a constituit pentru mine o noutate absolută; nu am constatat niciodată vreo asemănare între o dedublare şi alta – şi acest fapt demonstrează realitatea fenomenului, în perfectă concordanţă cu Legea Mişcării universale” (OP CIT).

*

Ilustrativ este un pasaj din cartea „Moartea morţii şi desăvârşirea” cu privire la asainarea preşedintelui american J.F. Kennedy, pe care-l voi reproduce în întregime.

„În noaptea zilei de nouăsprezece-douăzeci noiembrie 1963 – acrie Ilie Cioară în cartea sa „Moartea morţii şi desăvârşirea” -, am avut un vis cu semnificaţie deosebită. Mă găseam undeva într-o casă cu două etaje. În faţa mea, pe o sofa, se afla un bărbat a cărui figură îmi era cunoscută, dar nu ştiam de unde. Era ocupat cu citirea unor file volante, păstrate într-un dosar cu copertă groasă ca de album. L-am privit câtva timp cum examină fiecare filă în parte, răsfoind fără grabă albumul. La stânga mea, la o distanţă de aproape patru metri, se afla un tânăr (figura obişnuita) purtând în mână o armă, pe care o curăţa cu multă grijă. După ce a curăţat-o, a scos dintr-o cutie de chibrituri nişte piese mici, asemănătoare cu lunetele ce se aplică la arme pentru a apropia ţinta. În timp ce el analiza cu grijă aceste piese, eu ştiam în vis că tânărul cu arma îl va ucide pe bărbatul din faţa mea. Voiam să-1 salvez şi am început să strig: „Fugiţi, fugiţi, că vrea să vă ucidă!” Spre disperarea mea, el, cel ameninţat, îşi vedea mai departe de lectură, ca şi cum nici nu m-ar fi auzit. În schimb, tânărul cu arma se uita la mine cu atitudine ameninţătoare. M-am retras într-un colţ al camerei, de unde (reflectam eu) nu m-ar fi putut împuşca. Totuşi, nu m­am lăsat intimidat şi am făcut un ghemotoc de hârtie, pe care l-am aruncat spre acel tânăr, zicându-mi că, în felul acesta, voi putea atrage mai uşor atenţia victimei asupra pericolului care o ameninţa. Nici de data aceasta încercarea mea nu şi-a atins scopul. Tânărul însă, s-a ridicat de la locul unde se afla şi a înaintat puţin spre mine, zicându-mi: „Ce te amesteci unde nu este treaba ta ?” M-am retras iarăşi în colţul camerei, pentru a evita o eventuală agresiune. Între timp, au venit în această încăpere încă doi bărbaţi, unul îmbrăcat militar şi celălalt civil şi, încadrându-1 pe bărbatul din faţa mea, s-au îndreptat toţi trei spre uşă, în urma lor eu am început să strig: „Nu-l lăsaţi, îl împuşcă ! Salvaţi-l ! Nu-l lăsaţi !” Cei doi însoţitori m-au privit cu calm şi dezinteres. În mod vizibil, strigătul meu disperat nu-i impresiona cu nimic. Pe omul cu arma l-am pierdut din vedere şi, după puţin timp, am părăsit camera pe acelaşi drum pe unde plecaseră cu puţin înainte cei trei bărbaţi. Am coborât nişte scări în spirală şi am ajuns undeva într-o curte, unde, sub un pom, se afla un bărbat însângerat, ce se zbătea în ghearele morţii. Ştiam în vis că acesta este bărbatul pe care în zadar încercasem să-1 previn de pericolul ce-1 aştepta. Aici m-am trezit. Aveam o stare sufletească deprimantă, care s-a menţinut la aceeaşi intensitate, în tot cursul zilei de 20 noiembrie, îmi venea să plâng. Simţeam că în aer pluteşte ceva ameninţător şi aşteptam să se producă o nenorocire, dar nu ştiam ce anume nenorocire, şi cu cine anume. În ziua de 21 Noiembrie, când radioul a anunţat asasinarea preşedintelui J. Kennedy, mi-a revenit în faţă întreaga peliculă a visului, până la cele mai mici amănunte. Bărbatul acela era J. Kennedy, a cărui figură îmi era cunoscută de la expoziţia S.U.A., organizată la Bucureşti. Tânărul cu arma semăna cu presupusul asasin Oswald, a cărui fotografie a fost dată publicităţii îndată după asasinat. Impresionat de acest vis prevestitor, ca şi de impresia profundă ce a făcut-o acest asasinat în masa oamenilor din ţara noastră, m-am decis să încerc a-l întâlni pe fostul preşedinte dincolo, în lumea unde se află acum. La două zile după înmormântarea lui, reuşesc să mă desprind de corp. După ce mă ridic în sus, cobor la nivelul pământului. Aici întâlnesc tot felul de oameni care, după cum intuiesc, sunt puţin evoluaţi din punct de vedere moral, „Veniţi, am să vă spun ceva important! îi chem eu, însoţindu-mi invitaţia cu gesturi ale mâinilor. Unii par a mă înţelege, alţii rămân aşa de nepăsători, încât îmi vine să cred că nici măcar nu mă aud. Un mulatru se îndreaptă spre mine – şi-i simt vibraţiile negative. Efectul este asemenea unui sentiment, de teamă ce ţi-1 dă vederea unui om rău. Până la urmă, acest mulatru a renunţat la planul său ostil faţă de mine, schimbând direcţia în partea opusă. Între timp, în jurul meu s-au adunat mai mulţi bărbaţi, cărora mă adresez cu aceste cuvinte: „Sunt un român şi am venit aici să caut pe cineva. Ştiţi unde se află România ?” Unii păreau că ştiu, alţii însă mă priveau întrebători. Pentru aceştia din urmă mă simt obligat să le dau explicaţia că România este o ţară în Europa. Imediat, însă, mi-am amintit de rostul sosirii mele în acea lume şi renunţ să mai dau explicaţii asistenţilor. Plecasem din corp cu intenţia de a întreba pe fostul preşedinte, două probleme: cine 1-a ucis – şi motivul pentru care l-a ucis. Cercetez cu privirea acest grup şi mă îndrept spre un bărbat care mi se părea a fi mai cumsecade decât ceilalţi. -Te rog să-mi spui dacă cunoşti pe J. Kennedy ? -Da ! îmi răspunde el pe un ton firesc. -Poţi să mă conduci până la el ? -Desigur ! îmi răspunde interlocutorul, dar nu ştiu dacă te vor lăsa să intri înăuntru ! -Du-mă, te rog, la el şi acolo mă voi ruga să fiu primit. Acest binevoitor mă ia de braţ şi mă conduce spre o uşă de garaj, care se prelungeşte cu un coridor ce coboară în pantă domoală şi destul de lungă, undeva la subsol. În timpul deplasării noastre, mă simţeam obligat să iniţiez o conversaţie cu însoţitorul meu. Ce meserie ai avut în viaţă? Mai bine m-ai întreba ce ghinion am avut în viaţă ! mi se răspunde pe un ton amical. Nu am insistat, pentru a nu comite vreo imprudenţă. Între timp am ajuns în faţa unui perete de zid, ce avea o uşă de placaj. Mă desprind de călăuza mea şi mă apropii de uşă, pe care o deschid şi pătrund în interior. Este o cameră cufundată în întuneric şi, totuşi, simt ca aici se află locatari. După ce zic „Bună seara”, camera începe să se lumineze şi iată ce văd: În dreaptă o soră de caritate îmbrăcată în halat alb, ocupată cu golirea unui lighean într-o găleată. Sora îşi îndreaptă privirea spre mine şi-mi răspunde la salut. Tocmai mă gândeam să o întreb de J. Kennedy, însă, înainte ca eu să-mi formulez întrebarea, ea mi-o ia înainte. Se îndreaptă spre mijlocul camerei, unde se află o masă pe care era cineva întins şi acoperit cu un pled. Dă acest pled la o parte şi privirea mea întâlneşte un bărbat complet bandajat la cap, gură şi umeri. Nu se vede decât o parte din obraji, îmi dau seama că am în faţa mea pe fostul preşedinte al S.U.A. Postura în care îl găsesc mă opreşte însă să-1 întreb ceea ce hotărâsem înainte de desprinderea mea de corp. Şi, aproape fără voia mea, îi adresez următoarele cuvinte: -Am venit să-mi exprim toată dragostea ce v-o port pentru binele ce aţi făcut omenirii. Eu sunt român. Kennedy s-a zvârcolit, ca fiind străbătut de o vie emoţie şi de durerea de a nu putea da răspunsul potrivit. Văzând zvârcolirea acestui suflet aflat în chinuri groaznice – m-a cuprins un sentiment puternic de milă. La capătul celălalt al mesei se afla o altă infirmieră, pe care, de asemenea, o văzusem la sosire şi căreia nu i-am dat importanţă. Acum, ea se afla chiar în spatele meu. Când i-am spus că sunt român, ea s-a apropiat şi mai mult de mine şi, pentru a verifica afirmaţia mea, m-a întrebat: -Eşti român ? -Da ! i-am răspuns eu, fără să întorc capul, întrucât toată atenţia mea era fixată asupra preşedintelui. În urma răspunsului meu, m-a cuprins cu braţele peste braţele mele, în aşa fel încât mi-a imobilizat mâinile. Apoi, această femeie, care avea obrajii plini de bube (după aspect, lepră) – a început să-şi frece obrazul său de obrazul meu, cu intenţia răutăcioasă de a-mi transmite boala. A fost necesar să chem ajutorul divin, pentru a mă salva din încleştarea acestui suflet. În momentul când mă desprindeam de ea, am auzit pe infirmiera ce mă primise, că îi spune, pe un ton de reproş: „Ce faci Any ?” La revenirea în corp, am simţit pe corpul meu fizic braţele ce m-au strâns atât de puternic şi urma de atingere a obrazului lepros ” (OP CIT: ILIE CIOARĂ: MOARTEA MORŢII ŞI DESĂVÂRŞIREA).

*

PENTRU ÎNŢELEGEREA MAI DEPLINĂ A PERSONALITĂŢII CELUI CE A FOST ILIE CIOARĂ, PREZINT MAI JOS UN ARTICOL APĂRUT ACUM CÂŢIVA ANI SUB SEMNĂTURA JURNALIŞTILOR DANA FODOR ŞI RĂZVAN MATEESCU (http:edituramateescu.ro)

„Cu ani în urmă – scriu autorii citaţi -, într-un bloc situat în București, aproape de lacul Ghica Tei, locuia Ilie Cioară, un bătrânel simpatic, trecut bine de 85 de ani căruia cunoscuții și vecinii din cartier îi spuneau „Sfântul din Colentina”. Însă prietenii îl strigau „nea Cici”. Trăia într-o garsonieră modestă, era prietenos și comunicativ. Se spune că omul acesta jovial și blând avea capacitatea de a călători în timp, străbătând spaţii interzise pentru semenii noştri obişnuiţi.

„Dușmanul poporului” ieșea din propriul trup

Ilie Cioară s-a născut pe 4 ianuarie 1916 în comuna Vârtop, Dolj și a trecut în lumea drepților pe 28 noimbrie 2004. Experiențele prin care a trecut de-a lungul vieții le-a descris în 16 cărți. Iată câteva titluri: Realitatea supremă și condiționarea umană, Ferestre spre infinit, Murim și înviem în fiecare clipă, Spiritism și spiritualitate mistic-creștină, Moartea morții și desăvârșirea, etc. A copilărit frumos, într-o familie respectată, cu părinţi harnici şi muncitori. A urmat şcoala din comună, liceul la Caransebeş, apoi Ştiinţele Administrative din Bucureşti. După ce a făcut armata s-a angajat la Ministerul de Interne şi a fost trimis la Braşov, pe post de comisar în poliţie. Acolo s-a căsătorit şi a stat până când au venit la putere comuniştii. Chemat la chestură, i s-a propus să se înscrie în partid, ca să rămână în post. Însă Ilie Cioară a refuzat. Și a ajuns la închisoare. Dar înainte ca securiștii să îl aresteze, crezându-l „dușman al poporului”, Ilie s-a ascuns în podul unei bucătării de vară din casa părinților, unde a stat 2 ani și 7 luni. Acolo a reușit pentru prima dată să se „desprindă” de propriul corp fizic. Neobişnuita întâmplare legată de decorporalizare s-a petrecut în 1945. „Într-o noapte, stând aşa pe întuneric, m-am trezit afară din propriul meu corp, povestește Ilie Cioară. Ieşisem fără să vreau. Eram cam la vreo şase metri înălţime şi mă uitaaaaam la… mine. Vedeam camera ca în palmă. După horn am zărit o bucată de oţel, despre care nu ştiam. Cine o fi pus-o acolo? m-am întrebat. Mi s-a făcut frică şi în clipa următoare am revenit în corp. Eram treaz. Nu dormeam, nu visam. În viaţa mea nu citisem o carte de parapsihologie, nu ştiam ce înseamnă o decorporalizare sau dedublare. Cu mâinile tremurânde abia am reuşit să aprind o lumânare şi să mă duc după horn. Doamne, Dumnezeule! Bucata aia de metal era acolo! Atunci am ştiut că nu este o simplă halucinaţie şi că nu sunt nebun.”

„Gardienii se purtau cu noi de parcă eram boi nu oameni”

Ilie Cioară ajunge să intre și în lumea spiritelor celor morți, putând să se întoarcă cu informații extrem de interesante despre aceștia. Dovedește, în acest fel, existența lumii de dincolo. La un moment dat, însă, părinții lui sunt alungați din locuință, unde autoritățile vor instala noul sediu al CAP. Speriat și închis în podul în care se ascunsese atâția ani, Ilie vrea să fugă în munţi, unde auzise că sunt partizanii. Este prins, arestat și închis la Penitenciarul din Făgăraș. Era data de pe 25 aprilie. În timpul ispășirii condamnării de 5 ani și 6 luni de zile, Ilie Cioară își continuă experiențele. Chiar colegii de închisoare îl rugau să le dea vești despre rudele lor decedate. După mai mulți ani, timp în care-și însușește Rugăciunea inimii, Ilie vrea să părăsească România și să se călugărească la Muntele Athos. Nu reușește, tot din cauza Securității. Ilie își amintește: „Eu eram trădător de țară în concepția securiștilor. Ca și alții, dealtfel. Cât am fost în puşcărie, la Făgăraş, stăteam cu încă 60 de deţinuţi în aceeaşi cameră. Mâncam toate porcăriile. Nu vă puteţi imagina! Gardienii se purtau cu noi, de parcă eram boi, nu oameni. Acolo ne uşuram şi tot acolo acolo mâncam. Eram 60 de bărbaţi într-o cameră mică. Fiecare avea câte 25 de centimetri pe care dormea. Nu puteam sta decât pe o parte. Cei care mai trăiesc, și au trecut prin asta, pot confirma. Când fluiera un deținut, ne întorceam cu toții de pe o parte pe cealaltă. Altfel nu puteam, așa eram de înghesuiți.”

„Spirtul meu era ca un şarpe”

A mai trecut ceva timp şi lui Ilie Cioară i-a venit o idee: să iasă din propriul trup „la comandă”. După câteva antrenamente a și reușit. „Mă simţeam uşor ca un fulg şi-mi vedeam trupul material stând pe spate. A fost o eliberare. Deţinuţii stăteau în celulă, iar eu cutreieram lumea. Puteam să mă duc oriunde doream. Spiritul meu era ca un şarpe. Prima dată ieşeam printr-o mână, apoi prin cealaltă. Apoi prin picioare şi mă refăceam la loc, deasupra. O altă experienţă de acest gen am avut la scurt timp după prima decorporalizare din pod, când am vrut cu tot dinadinsul să „intru” în camera părinţilor mei care stăteau alături. Doream să văd ce fac şi totodată să mă verific pe mine. La început mi-a fost teamă, de ce să mint? Mi-am dat seama apoi, că n-are de ce să-mi fie. Am ieşit din corp gândindu-mă foarte intens la soba din camera părinţilor mei. Mai întâi mi s-a format capul, după aceea nişte firicele luminoase care au construit corpul. Mama spăla rufe într-o copaie. Era atât de autentică, încât m-am trezit că vorbesc cu ea. Nu mă auzea. Atunci, mi-a trecut prin cap o trăsnaie: ce-ar fi s-o sperii un pic? Şi am încercat să dărâm o sticlă care era pe masă. Mâna însă, mi-a trecut prin ea, ca şi când n-ar fi fost. M-am uitat după tata. El era întins pe pat şi moţăia. L-am întrebat ce face şi mi-a răspuns mormăind ceva de neînţeles. Adormise. M-am întors în corp şi am bătut puternic în zidul care ne despărţea. Acesta era semnul convenit, în caz că aveam ceva de spus sau de cerut. Când au venit ai mei, le-am povestit exact ce văzusem. Nu le-a venit să creadă. Chiar așa a fost, cum am zis eu. Da’ să ştiţi că reuşeam să mă deplasez şi pe distanţe mari. O vizitam foarte des pe soţie, la Braşov, apoi pe fratele meu şi pe cumnată-mea. Vedeam tot ce făceau. De fiecare dată, mă uitam atent în jur, luam câte un punct de reper, un amănunt şi le povesteam apoi. Se cruceau!”

„E posibil să mă intersectez cu sufletele morților”

Înainte de a se ascunde în bucătăria din podul casei, lui Ilie i s-a întâmplat ceva neobișnuit. În ziua de Sfânta Maria, pe data de 15 august, când părinţii şi rudele lui erau plecate la bâlci, îl păleşte un somn greu. Adoarme şi visează că la poartă bate un vecin, care murise de curând. „Mi-a zis aşa: Cici, vezi că o să te caute miliția! Am început să tremur tot. Parcă ardeam. În timp ce mâncam am auzit aşa, parcă mi-ar fi ordonat o voce din ceruri: ascunde-te! Am apucat să las lingura jos şi să mă duc în pod. În secunde următoare au intrat patru miliţieni cu nişte dulăi mari. Ham, ham, ham, lătrau potăile, că mă simţiseră, dar tata i-a convins că am plecat la Braşov, la nevastă. Până la urmă, ne-au lăsat în pace. Dar eu am rămas în pod 2 ani și 7 luni. Într-o seară, m-am gândit foarte intens la bunica, pe care nu o cunoscusem niciodată. Murise înainte ca eu să mă nasc. În viziunea mea, doi purcei, unul alb şi celălalt negru alergau prin curte, alături de ea. Când i-am povestit mamei ce am „văzut” s-a mirat foarte tare. Totul era adevărat, avuseseră doi porci, unul alb şi unul negru care erau în grija bunicii. Lucrul acesta mi-a stârnit curiozitatea. M-am gândit atunci că e posibil să mă intersectez cu sufletele morților.”

„Entităţile rele mă atacau cu pistoale, ghioage şi cuţite”

„La începuturile călătoriilor mele în afara corpului, întâlneam entităţi care mă atacau cu pistoale şi cuţite, continuă Ilie Cioară. Simţeam o durere, dar suportabilă. Apoi am citit într-o carte că pentru a te feri de entităţile ce te necăjesc în călătoriile astrale, trebuie să faci semnul crucii. Abia aşteptam să pun în practică metoda. Odată am întâlnit un gladiator, care mi-a dat cu o ghioagă în cap. Trosc! Am făcut semnul crucii imediat, şi a dispărut. Cu timpul, mi-am dat seama că sunt şi entităţi pe care nici acest semn al evlaviei creştine nu le sperie. Altădată, mi-am făcut drum pe lumea cealaltă şi l-am întâlnit pe fratele meu, mort la 25 de ani, în urma unei comoţii cerebrale. Lângă el se afla un tip care îi bătea de zor un cui în cap. Bum, bum, bum! Ce faci dom’le? Ce-ai cu el, i-am zis eu, de ce-l chinui aşa? Ceea ce faci, aia ţi se face, mi-a răspuns. Am priceput imediat. Când trăia, fratele meu avea un temperament agresiv, răzbunător, lovea pe toată lumea, chinuia animalele, pe părinții noștri. Mi-am dat seama atunci că şi-a primit pedeapsa.”

„Ceauşescu mi-a zis: Iliescu o să fie preşedinte după mine!”

Spre sfârșitul vieții, Ilie Cioară a fost contactat de mulți specialiști și ziariști, dornici să afle câte ceva din tainele acestui om fenomenal care izbutise să-i sperie chiar și pe securiști. Era un fel de om care trece prin zid, ca în celebra nuvelă scrisă de Marcel Aime. Una dintre cele mai stranii revelaţii pe care „Sfântul din Colentina” le-a avut de-a lungul timpului, a fost pe data de 15 noiembrie 1987, în timpul revoltei de la Braşov. Omul s-a întins frumuşel pe pat, fără să se gândească la nimic anume. S-a trezit într-o policlinică. Aştepta să intre în cabinet, la doctor. La un moment dat, au apărut mai mulţi cetăţeni, care îl cărau pe Nicolae Ceauşescu într-o roabă. Era şi Elena cu el, foarte agitată și plânsă. Pe ochi, Ceauşescu avea o albeaţă, iar capul îl atârna într-o parte. Ilie Cioară l-a întrebat pe marele Ctitor dacă mai vede. Trufaş, acesta i-a răspuns că vede, şi încă foarte bine. A urmat apoi, cum se ştie, tragedia de la Braşov. În octombrie 1989, înainte de revoluţie, Ilie Cioară iar a avut încă o revelație: „Stăteam într-o seară şi mă gândeam, aşa, la necazurile vieţii. Când, ce să vezi?! Cine credeţi că-mi intră, uite colea, prin uşa de la sufragerie? Ceauşescu în persoană, dom’le! L-am întrebat de ce nu pleacă din ţară, să ne lase dracului în pace. El s-a uitat urât la mine şi mi-a spus doar atât: „Iliescu o să fie preşedinte după mine. Și așa a și fost!”

(Dana Fodor /Răzvan Mateescu)

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE !