KOSMOS – CUVÂNTUL S-A FĂCUT OM

EDIŢIE SPECIALĂ

FORŢĂ CONTRA FORŢĂ„-

1 - CARTEA 1 - COPERTĂ - FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

KOSMOS

12

CUVÂNTUL S-A FĂCUT OM

 Înainte de naşterea pruncului Iisus, starea cosmosului era tot mai precară, iar deficitul de lumină era din nou sub limitele unei relative normalităţi. Datorită emiterii masive de energii pharismah întunecate în lumea materială, starea umanităţii devenise iarăşi foarte grea, iar un nou cataclism general se prefigura în viitorul nu prea îndepărtat.

În aceste condiţii, iadurile erau din ce în ce mai pline; nenumăraţi oameni erau blocaţi în ele. Regatul morţilor vii se umpluse până la refuz cu victimele răului, iar tendinţa morţilor vii şi a fantomelor de a se răzbuna pe cei care le pricinuiseră suferinţe în lumea materială era foarte mare. Cercerii şi ferferii îşi organizau deja în detaliu ofensiva de spargere a planurilor cuantice, pentru a-i elimina din cosmos pe Cei răi. Şi oamenii din Centrele de Putere de la Miazăzi, din Işşinghingher, din Lirakashin şi din Illirin fierbeau de indignare, aşteptând clipa marii răfuieli. La rândul lor, oamenii prometeici din cele două oraşe eterice Acka şi Parresh îşi perfecţionaseră deja ultimile tipuri de OZN-uri (asemănătoare cu cele de astăzi) şi se pregăteau intens pentru marea ofensivă împotriva răului.

O astfel de ofensivă generalizată presupunea, înainte de toate, o jertfă de dimensiuni copleşitoare: dispariţia unui mare număr de oponenţi ai răului, a unui număr mare de oameni care aderaseră la tabăra întunericului, precum şi a unui mare număr de fiinţe Lorehh şi Dree.

În ceea ce-i priveşte, Cei întunecaţi erau cuprinşi de o nelinişte pe măsură. În nebunia lor, ei încă visau la constituirea unui nou mare regat al răului, pentru a fi la fel ca în ciclul al treilea, când stăpâneau pământul. Deşi principalii lor reprezentanţi nu se mai puteau manifesta plenar de-a lungul razelor de creaţie, acţionau din lumea eterică prin Jocuri ale vieţii şi ale morţii.

„Sportul” preferat al Celor răi devenise posedarea oamenilor întrupaţi. Fiinţele întunecate, mai ales Lorehh şi Dree, puteau poseda un om, indiferent de seminţie, în două feluri: prin calare directă cu trupul de formă umanoidă şi prin influenţare energetică. Ambele forme de posedare au loc şi în ziua de astăzi, dar mai rar decât în acele vremuri (totuşi, nu atât de rar precum s-ar presupune).

Primul tip de posedare presupunea calarea fiinţei întunecate peste structura aurică (peste corpul sufletului) a omului respectiv. Un clarvăzător din acele vremuri ar fi observat că omul respectiv dobândeşte două structuri aurice distincte: prima structură aurică era cea personală, ce părea să dormiteze inconştientă, iar a doua structură era trupul energetic al fiinţei întunecate. Trupul energetic al fiinţei întunecate se suprapunea ca o umbră peste structura aurică a omului în cauză. În astfel de posedări directe, posedanţii erau, cel mai adesea, fiinţele Lorehh sexuale, o parte din fiinţele Dree şi deloc Primordialii întunericului, care nu mai puteau coborî atât de mult în materie pentru a se manifesta direct.

Al doilea tip de posedare presupunea doar influenţarea energetică a oamenilor de către fiinţele întunecate. Un clarvăzător din acele vremuri ar fi remarcat faptul că structura energetică a omului în cauză este învăluită într-un halou întunecat. Acest tip de posedare era specific fiinţelor Lorehh eterice.

Datorită acestor forme de posedare, în lumea materială lucrurile nu erau prea roze. Datorită războaielor tot mai dese, soldate cu nenumărate pierderi, viaţa oamenilor ajunsese să valoreze tot mai puţin. Mulţimea de asasinate şi de fapte abominabile determinase scăderea calităţii energetice a solului în asemenea măsură, încât seceta se întindea ca o molimă de-a lungul zonelor locuite, provocând foamete şi boli.

Nici în rândul poporului evreu, lucrurile nu stăteau prea diferit. Naţiunea lui Dumnezeu, intuitivii, erau din ce în ce mai puţini – aproape primejdios de puţini. În schimb formaliştii, care erau şi ei (mai mult sau mai puţin, într-un fel sau în altul) posedaţi direct (prin primul tip de posedare), cuceriseră cele mai importante funcţii publice şi guvernau poporul după cum îi tăia capul. În momentul apariţiei vreunui profet, care făcea parte dintre intuitivi, formaliştii se sesizau parcă din oficiu şi aveau grijă ca acesta să fie asasinat cât se poate de rapid. Moartea aştepta implacabilă la fiecare colţ de uliţă. În Templul lui Solomon, Marele Preot nu mai era capabil să comunice cu Dumnezeu în Sfânta Sfintelor, iar jertfele nu mai aveau nici o valoare.

În perioada de început, în practica poporului ales, jertfele şi ofrandele au fost instituite ca mijloc eficient de comunicare cu Dumnezeu. Erau jertfite doar părţile bune de mâncat din cereale şi din carnea animalelor, în care ponderea de lumină era mare. Tot atunci a fost introdus, ca principiu tehnic de epurare a răului, sacrificiul ţapului ispăşitor.

Jertfa, ca principiu tehnic de comunicare (şi de comuniune) cu aspectele transfizice ale cosmosului, a constituit, de altfel, o practică extrem de răspândită în toată acea perioadă, fiind folosită intens de toate categoriile de oameni. De o parte, oamenii întrupaţi ai întunericului aveau nevoie de jertfe în războaie, pentru a realiza coborârea nivelului energetic al planului material şi, implicit, pentru a intra în comuniune cu stăpânii lor din haos. De cealaltă parte, oponenţii transfizici ai răului s-au jertfit pe ei înşişi în războaiele îndelungate pe care le-au purtat, astfel că au reuşit să echilibreze nivelul energetic al pământului.

Totuşi, în cazul acestora din urmă, era nevoie de jertfe din ce în ce mai mari pentru a echilibra situaţia. În cazul în care răul se reinfiltra în natură (în creaţie), ca urmare a emiterii, în continuare, a energiilor pharismah negative, era nevoie de jertfe mult mai numeroase. În lipsa unor jertfe care să contrabalanseze răul ce se infuza în natură, ar fi survenit cataclisme naturale de mare amploare, care ar fi pus în pericol planul material.

Deşi, ca principiu general de funcţionare, jertfele oamenilor întunericului, ale oponenţilor răului şi ale celor care-l slăveau pe Adevăratul Dumnezeu, pot fi incluse în aceeaşi categorie, cauzele determinante, precum şi efectele lor au fost total diferite, astfel că trebuie evitate generalizările facile cu privire la acest subiect. Indiferent de eforturile depuse de oponenţii răului, nici o jertfă nu era suficient de puternică pentru a redresa situaţia, tot mai precară a lumii materiale. Chiar dacă, să spunem, oponenţii transfizici ai răului ar fi reuşit să spargă planurile cuantice, să cucerească iadurile şi să taie răul din rădăcină, nimeni nu avea certitudinea că răul nu se va infuza iarăşi. Era suficient, precum în ciclurile anterioare, ca un singur om întrupat să facă ce-l taie capul şi răul s-ar fi manifestat iarăşi în lumea materială – caz în care jertfele ar fi devenit inutile.

În acele momente de grea cumpănă, Dumnezeu Unicul a decis să jertfească Fiinţă din Fiinţa Sa, atât pentru a contrabalansa răul din cosmos, cât, mai ales, pentru a-i reîntoarce la Lumină pe toţi cei care s-au depărtat de El, pentru a fi precum la începuturi, când toate erau bune înaintea Sa. În acest scop, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Iubirea nesfârşită, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, s-a întrupat în lumea materială, iar oamenii au numit-o Iisus Hristos.

În momentul naşterii Sale în lumea materială, printr-o imaculată concepţiune, Iisus Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi, a spart planurile cuantice în mod direct, astfel că nu s-a întrupat de-a lungul unei raze de creaţie, precum celelalte fiinţe. În locul de pe cer în care Duhul Său a spart planurile cuantice pentru a pătrunde în planul cuantic material şi, ulterior, în pântecele Sfintei Fecioare Maria, a fost observată o lumină. De pe pământul fizic, această lumină a fost observată de magii de la răsărit şi nu numai de ei, ca o stea extrem de luminoasă, care s-a inserat brusc în peisajul ceresc din acea epocă. După întrupare, când cerurile s-au închis, lumina a fost acoperită şi nu s-a mai observat din planul cuantic material.

Steaua observată de magii de la răsărit a fost mult mai luminoasă decât oricare altă stea de pe firmament. Era de cel puţin douăzeci de ori mai strălucitoare decât cea mai luminoasă stea, astfel că, pentru cei care cunoşteau tainele cerurilor, era evident că anunţa o întrupare excepţională. Steaua a adăstat câteva zile deasupra locului în care s-a aflat Sfânta Fecioară Maria, urmând-o acolo unde mergea. Din acest motiv, a fost posibil ca magii să poată localiza locul în care se va naşte Marea Lumină.

Magii, vechii înţelepţi, cunoşteau faptul că stelele de pe cer sunt porţi ce fac legătura cu aspectele transfizice ale cosmosului şi erau foarte interesaţi de orice apariţie a unei lumini pe cer. Departe de a fi nişte bieţi neştiutori semisălbatici, aşa cum sunt prezentaţi astăzi, vechii înţelepţi cunoaşteau tainele cerurilor, astfel că nu confundau stelele sau apariţia unor lumini cereşti cu OZN-urile eterice ale oamenilor prometeici, pe care le cunoaşteau foarte bine – mult mai bine decât le cunoaştem noi astăzi.

Pe de altă parte, vechii înţelepţi nu aveau despre stele concepţia pe care o are astăzi ştiinţa modernă. Pentru ei, stelele şi luminile de pe cer erau, pur şi simplu, porţi, prin care forţele transfizice pătrundeau în planul cuantic material dinspre periferie spre centru.

Faptul că Iisus Hristos s-a întrupat în cadrul poporului evreu şi nu în cadrul unui alt popor a fost explicat în felul următor de către Îngerul Gabriel: „Nu se ştia (încă) ce popor (pentru Întruparea lui Iisus Hristos) va alege HAUTI, iar alegerea LUI a fost de a ajuta naţiunea cea mai joasă, în ceea ce priveşte mirosul, sunetul şi lumina tuturor sufletelor strânse după patru perioade şi opt timpuri”. „Acolo a venit Hristos şi El a fost pus acolo unde sufletele erau cele mai bolnave şi care aproape se năruiseră definitiv. Primul care L-a primit şi L-a ocrotit în carne a fost Prinţul Asiriei (Orientului)”.

Înainte de întrupare, Iisus Hristos a coborât mai întâi în lumea eterică. Atunci, pentru „patru perioade şi opt timpuri”, s-a produs închiderea porţilor „Locuinţei morţilor”. Locuinţa morţilor este Regatul morţilor vii din planul infraeteric. O lungă perioadă, toate sufletele morţilor din Regatul morţilor vii au fost reţinute în lumea infraeterică, pentru ca sunetul, culoarea şi mirosul lor să fie egale, dar de semn opus cu sunetul, culoarea şi mirosul Duhului lui Hristos, în momentul pătrunderii sale în planul cuantic eteric, apoi în planul cuantic infraeteric şi, ulterior, în lumea materială, printr-o naştere imaculată. Astfel, răstimp de patru perioade şi opt timpuri, în patru locuri din planul cuantic infraeteric, au fost reţinute toate sufletele defuncţilor.

După cum a fost specificat, înaintea întrupării lui Iisus Hristos, lumea materială se afla sub jurisdicţia spirituală a patru înalte fiinţe îngereşti – numite „Prinţi”. Este vorba despre ceea ce se înţelege astăzi prin expresia „Spirit al Poporului” sau „Înger protector al Poporului”. Fiecare Prinţ stăpânea peste o regiune foarte întinsă. Cele patru Regiuni au fost următoarele: Regiunea Orientului apropiat, care avea focarul de cultură şi civilizaţie în spaţiul Orientului mijlociu, mai precis în Asiria (nu cunoaştem numele Prinţului conducător); Regiunea Daciei, care avea focarul de cultură şi civilizaţie dispus în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, condusă de Prinţul IŞŞHION; Regiunea Extremului Orient – India şi China – condusă de Prinţul Phaderon şi Regiunea situată în America centrală, Mexicul actual, condus de Prinţul Lametu.

Regiunea guvernată de un Prinţ, deci de un Spirit al Poporului cuprindea regiuni foarte vaste, populaţii diverse atât din punctul de vedere al raselor, cât şi al obiceiurilor, religiei, culturii şi civilizaţiei. Fiecare dintre cele patru Regiuni din lumea materială avea propria sa contraparte în lumea infraeterică. Dintre cei patru Prinţi, actualmente, doar IŞŞHION, Spiritul Poporului Român, mai îndeplineşte această funcţie.

Cel care l-a primit pe Iisus Hristos a fost, aşadar, Prinţul Orientului apropiat, în compunerea căruia intrau cele mai slabe fiinţe umane – ca sunet, culoare şi miros – din acele vremuri. Epicentrul regiunii condusă de acest Prinţ era situat undeva în Asiria – motiv pentru care este denumit Prinţul Asiriei.

După Naşterea, Răstignirea, Moartea şi Învierea lui Iisus Hristos, totul s-a schimbat. Morţii reţinuţi în infraeteric, în Regatul morţilor vii, au fost eliberaţi.

8

FRAGMENTE DIN CICLUL DE CĂRŢI „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” REALIZAT PE BAZA DEZVĂLUIRILOR

CLARVĂZĂTORULUI EUGEN NICOLAE GÎSCĂ